Mihai Stepan Cazazian

CALENDAR / Pe 26 SEPTEMBRIE 1869 s-a născut marele compozitor KOMITAS

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

A beneficia, încă din timpul vieţii, de aprecierea şi dragostea tuturor, de la copii şi elevi de şcoală, ţărani, meşteşugari, până la intelectuali şi oameni de specialitate, este, fără îndoială, un privilegiu la care aspiră orice creator. A-ţi vedea însă creaţia pătrunsă în asemenea măsură în toate straturile sociale şi intelectuale, încât să ajungă lumea să-ţi cânte lucrările ca pe nişte piese ale propriului ei folclor, uitând adesea cine le-a compus în realitate, este o performanţă cu care se pot mândri prea puţini creatori.

Este cazul celui al cărui nume îl pronunţăm cu toţii cu infinit respect şi recunoştinţă: compozitorul, dirijorul de cor, cântăreţul, pedagogul, culegătorul de folclor muzical, muzicologul Komitas, unul din stâlpii de bază ai şcolii muzicale naţionale armene moderne de compoziţie.

Cel care a purtat iniţial numele Soghomon Soghomonian s-a născut la Kütahia (Turcia), la 26 septembrie/8 octombrie 1869. Orfan de mamă la un an, de tată la 11 ani, remarcat de cei din jur pentru inteligenţa, seriozitatea şi vocea sa frumoasă, este trimis în 1881 la învăţătură, la gimnaziul teologic Kevorkian de la Ecimiadzin. Se impune şi aici prin însuşirile şi sârguinţa sa şi, datorită talentului său muzical, se acordă o atenţie deosebită pregătirii sale în acest domeniu; este încredinţat, între alţii, unui îndrumător de înaltă competenţă: arhimandritul Sahag Amaduni (1856-1917), filolog, literat, cunoscător şi culegător al vechilor imnuri religioase armene şaragan;  acesta îl iniţiază în muzica spirituală tradiţională armeană şi în notaţia respectivă, îi explică sursele şi istoricul lor şi-l îndrumă în culegerea şi transcrierea vechilor melodii. Înarmat cu o asemenea formaţie, tânărul elev porneşte la culegerea şi transcrierea cântecelor şi dansurilor tradiţionale din Câmpia Araratului, pe care le şi studiază.

Acest contact direct cu folclorul muzical, pe care începe să-1 aprofundeze, constituie o etapă de mare importanţă pentru viitoarea sa carieră. Primele roade încep, de altfel, să apară în anii următori: în 1890, realizează armonizări de cântece ţărăneşti şi orăşeneşti şi compune coruri pe versuri ale unor poeţi contemporani: H. Apovian, H. Hovhannisian, A. Isahaghian (care-i era coleg) ş.a., iar în 1891, publică în revista Ararat – la care colabora permanent S. Amaduni – duetul Binecuvântare naţională,  pe care-l armonizase şi pentru 3 şi 4 voci.

Absolvind gimnaziul în 1893, este numit profesor de muzică şi, de asemenea, dirijor al corului catedralei Ecimiadzin. Un an mai târziu, este uns călugăr şi primeşte numele unui mare om de cultură, ierarh şi literat armean din secolul al VII-lea: al catolicosului Komitas, nume pe care-l va ilustra, prin propria sa strălucire. Iar începând din anul 1895, când îşi ia doctoratul în teologie, primind rangul de arhimandrit – vartabed, termen care înseamnă şi profesor sau maestru –, cel ce se născuse cu numele Soghomon Soghomonian devine, pentru muzica şi cultura armeană, Komitas (Gomidas) vartabed.

Se duce în acelaşi an la Tbilisi, pentru a studia cu compozitorul, dirijorul şi pedagogul Makar Egmalian (1856-1905); acesta absolvise clasa de compoziţie a lui N. Soloviov de la Conservatorul din St. Petersburg, unde frecventase cercurile creatorilor şcolii naţionale ruse de compoziţie: Balakirev, Rimski-Korsakov, Ceaikovski, A. Rubinstein, Liadov etc., şi se stabilise de câţiva ani la Tbilisi, unde funcţiona ca profesor la renumita şcolă Nersesian şi ca dirijor al corului bărbătesc pe care-l înfiinţase, printre elevii săi numărându-se şi cel ce urma să devină compozitorul Armen Dikranian (1879-1950); era, de asemenea, profesor şi preşedinte al filialei din acel oraş a Societăţii imperiale de muzică din St. Petersburg; orizontul său muzical cuprindea în mod firesc şi valori ale muzicii Europei occidentale, dominate în acea vreme de romantism şi de puternicul curent al Şcolilor Naţionale, ale căror cuceriri începuse să le aplice în propria sa creaţie muzicală, laică şi religioasă, inspirată din muzica armeană, şi în monumentala sa Liturghie.

Experienţa pe care Komitas o capătă, alături de M. Egmalian, în creaţia muzicală şi mai cu seamă în posibilităţile de valorificare armonică şi polifonică a folclorului armenesc se completează în modul cel mai fericit cu prilejul unui alt eveniment din viaţa sa: este trimis, în anii 1896-1899, să studieze la Berlin, unde urmează, la Conservator , compoziţia cu R. Schmidt, dirijatul coral, canto, pianul, istoria muzicii, iar la Universitatea Regală – teologia şi filosofia. Paralel cu studiile, compune lieduri şi coruri pe versuri de poeţi germani, armonizează cântece armeneşti pentru voce cu pian şi pentru cor, devine unul dintre primii membri ai Societăţii Internaţionale a Muzicienilor , în al cărei cadru susţine, la filiala berlineză, conferinţe asupra muzicii armene, publică studii asupra ei în revista Societăţii şi, în colaborare cu un cvartet vocal german local, prezintă în concert o serie din armonizările sale corale ale cântecelor armeneşti. Anii atât de fertili până la absolvirea Conservatorului  berlinez înseamnă, aşadar, nu numai contactul său direct cu muzica apuseană şi însuşirea principiilor şi tehnicilor ei componistice, dar şi paşi importanţi în realizarea sintezei dintre acestea şi inspiraţia proprie din muzica armeană tradiţională; mai înseamnă, totodată, prima strădanie de a pune în contact muzicienii şi publicul german cu muzica armeană, atât prin compoziţiile sale inspirate din ea, cât şi prin scrierile şi conferinţele prin care îşi prezintă vederile teoretice asupra ei.

Nu mai puţin rodnici sunt anii care urmează întoarcerii sale la Ecimiadzin: îşi continuă activitatea pedagogică (printre elevii săi figurează M. Melikian şi H. Harutiunian), susţine concerte cu corul gimnaziului în oraş şi întreprinde turnee la Erevan, Tbilisi, Baku, iniţiază compunerea operei Anuş de către D. Dikranian, pe poemul omonim de H. Tumanian, culege şi armonizează cântece şi dansuri populare pentru voce şi pian sau pentru cor, compune cântece pe versuri de H. Tumanian şi H. Hovhannisian.

O altă etapă importantă a activităţii sale o constituie anii 1906-1907: aflându-se la Paris, dirijează un concert al corului prestigioasei Societăţi de concerte „Lamoureux” , cu un program de cântece laice şi religioase compuse sau armonizate de el şi cântate în limba armeană, iar apoi susţine, la Şcoala superioară de ştiinţe sociale a lui Romain Rolland, o conferinţă asupra lor şi a muzicii armene; este un nou contact pe care-1 prilejuieşte publicului occidental cu muzica armeană, aceasta din urmă intrând astfel din nou, datorită interesului suscitat, în sfera patrimoniului cultural universal. Susţine, de asemenea, concerte şi conferinţe în diferite oraşe din Elveţia, precum şi la Congregaţia Mekhitarian  de la Veneţia.

Din anul 1910, se stabileşte la Constantinopol, oraş care, prin poziţia şi importanţa sa, îi oferea un câmp mai larg pentru desfăşurarea unei activităţi multilaterale. Purcede îndată la alcătuirea unui cor mare, care, în memoria tradiţionalilor rapsozi poeţi-compozitori-cântăreţi-instrumentişti-povestitori semi-populari şi semi-culţi din evul mediu, le poartă numele de Kusan, iar din 1912 – Hai kusan (kusanul sau rapsodul armean). Dă concerte cu corul şi susţine conferinţe atât în oraş, cât şi la Izmir, Alexandria, Cairo, Kütahia, Brusa, Adapazar, Armaş, Bardizan şi alte centre. Formează muzicieni profesionişti dintre membrii dotaţi ai corului, unii dintre ei cunoscuţi sub porecla de „fini ai lui Komitas” – remarcându-se ulterior prin activitatea lor muzicală. Realizează studii asupra notaţiei muzicale medievale armene, dintre care publică unele în revista Asbarez din Constantinopol, la Paris şi în alte centre. Activează ca profesor şi dirijor de cor la şcoala de fete Nigoghosian  din cartierul Pera al Constantinopolului şi la alte şcoli din oraş, alcătuieşte şi dirijează formaţii corale şi vocale. Şi, fireşte, compune mai departe, cu precădere pentru formaţiile şi soliştii de care se ocupă şi în spiritul muzicii orăşeneşti, dominate în acea vreme de genul romanţei, pe versuri de poeţi armeni contemporani.

Nu-şi neglijează nici preocupările cu privire la creaţia şi viaţa muzicală turcească: scrie cântece pe versuri de poeţi turci, întreţine relaţii de prietenie şi colegialitate cu aceştia, iar prin culegerile de muzică populară turcă şi kurdă (se apreciază a fi fost primul care s-a ocupat de folclorul acestei din urmă populaţii) şi prin studiile sale de specialitate asupra lor, poate fi comparat cu un alt mare muzician care s-a afirmat ca un veritabil „prieten al popoarelor”: Bela Bartok. Sunt relevante în acest sens cele două conferinţe şi concerte din creaţiile sale, pe care le-a susţinut cu corul său, la 2 şi 3 aprilie 1915, la Centrul cultural al oraşului Istanbul, şi care s-au bucurat de o mare apreciere.

Şi care au fost, poate, ultimele manifestări publice pe care le-a susţinut…

Căci această prodigioasă, deosebit de complexă şi valoroasă activitate, pusă în slujba creaţiei, interpretării, pedagogiei, cercetării muzicale – fireşte, în primul rând a poporului armean, dar şi a altor popoare –, este curmată în mod brutal, la numai câteva zile după eveniment: la 24 aprilie 1915, este luat, în rând cu capii intelectualităţii armene şi cu grosul populaţiei din străvechile aşezări armene de pe teritoriul Imperiului Otoman, în uriaşul exod către munţii şi deşerturile anatoliene şi siriene, desemnate de guvernanţii turci în vederea exterminării lor. Atrocităţile la care este supusă această populaţie, lipsită de orice mijloc de apărare, săvârşite de ofiţerii şi jandarmii turci şi kurzi, victimele căzute pe drum în urma bătăilor, înfometării, epuizării, bolilor, toate ororile la care asistă neputincios, îi zguduie în asemenea măsură sensibilitatea, încât îşi pierde echilibrul psihic şi i se întunecă mintea. Datorită insistenţelor ambasadorului S.U.A., H. Morgenthau, pe lângă guvernanţii turci, este readus la Constantinopol şi preluat de prieteni, care se întrec în a-l îngriji. Fără rezultat, însă. Familia unuia din foştii săi colegi – profesor la aceeaşi şcoală Nigoghosian unde predase el însuşi – îi pune la dispoziţie camera de oaspeţi a frumoasei sale case din cartierul Pera, cu un pat moale şi curat şi cu tot confortul necesar; Komitas nu se atinge de pat, ci doarme, noapte de noapte, pe podea,  neînvelit şi fără pernă, ripostând reproşurilor gazdei sale cu argumentul că, atât timp cât poporul său doarme pe pământul gol, în frig, în ploaie şi sub biciul turcilor şi kurzilor, el nu-şi poate găsi culcuş într-un pat cald. În 1919, este trimis la tratament la Paris, unde moare, la 22 octombrie 1935, într-o clinică de psihiatrie.

Faptul că ultimii douăzeci de ani i-a trăit cu facultăţile mintale întunecate, redus fiind la o existenţă pur vegetativă, ne îndreptăţeşte să-l socotim pe Komitas în rândul marilor victime ale genocidului din 1915.

Perioada cu adevărat productivă a existenţei lui Komitas a fost foarte scurtă, în raport cu bogăţia şi ponderea activităţii sale: dacă se scad primii douăzeci de ani de învăţătură şi ultimii douăzeci de ani de inactivitate pricinuită de boala psihică, nu mai rămân, din cei 66 de ani ai vieţii sale, decât 26 de ani, pe care i-a împărţit între pedagogie, culegeri de muzică populară, compoziţie, organizare şi dirijat coruri, lucrări teoretice – toate realizate cu egală dăruire şi cu strălucite rezultate în privinţa calităţii artistice şi a deschiderii de noi perspective pentru creaţia şi viaţa muzicală armenească. Iar ţinând seama că a putut să aibă grijă de propria sa creaţie numai „între picături” – adică în scurtele intervale dintre asemenea preocupări atât de solicitante am îndrăzni să-i comparăm destinul cu acela al însuşi poporului armean, nevoit să-şi făurească propria cultură „între picăturile” – de obicei nespus de dureroase – ale frământatei sale istorii, brăzdate de războaie, expansiuni şi asupriri din partea unor puteri străine/masacre, deportări. Nu e de mirare, aşadar, că muzicianul nu a avut răgazul necesar pentru a-şi organiza şi sistematiza în suficientă măsură propria creaţie componistică şi teoretică, pentru a-şi publica toate culegerile şi a-şi alcătui cuvenita culegere de Opere complete . Această sarcină au trebuit să şi-o asume, în ultimii ani ai vieţii sale, când nu mai avea luciditatea necesară unei asemenea munci, prietenii săi apropiaţi de la Constantinopol şi Paris (între aceştia din urmă numărându-se valorosul cărturar şi scriitor Arşag Ciobanian), iar mai recent – cercetători din Armenia, printre care compozitorul şi muzicologul Robert Ataian. Multe din manuscrisele lui Komitas, împrăştiate pe la diferitele formaţii corale şi pe la prieteni, s-au pierdut ori au dispărut în timpul deportării. Aprecierea operei sale nu se poate face, aşadar, decât pe baza puţinelor lucrări şi culegeri care au fost publicate sub propria sa îngrijire sau adunate de contemporanii săi, ori, de asemenea, strânse, reconstituite şi completate de urmaşii săi. Ne vom baza cu  precădere, în cele ce urmează, pe cercetările lui R. Ataian în această privinţă.

Un loc de cea mai mare însemnătate îl ocupă, în activitatea lui Komitas, culegerea de folclor muzical. Etapa petrecută la Ecimiadzin, în timpul şi îndată după terminarea studiilor, a fost cea mai rodnică din acest punct de vedere, iar satele, târgurile, oraşele din Câmpia Araratului i-au oferit un material pe cât de bogat, pe atât de variat, cuprinzând practic toate genurile domeniului: de la simplele cântece pe ritmuri dansante cu sau fără text sau cu repetarea melodizată şi ritmică a unor silabe – ca, de pildă „vai le-le-le-le”, pe care le-a numit chiar el „le-le-uri” –, apoi cântece de dor, de dragoste, de muncă, de jale, acele cântece de pribegie – anduni – medievale, atât de caracteristice culturii muzicale armeneşti, inspirate din durerea celor nevoiţi, din pricina vicisitudinilor istoriei, să-şi părăsească locurile de baştină şi să rătăcească prin locuri străine, apoi cântece, balade, povestiri cântate de aşughii sau kusanii a căror tradiţie se mai menţinea încă în popor, între ele figurând fragmente din epopeile tradiţionale Sasunţi Davit şi Mogaţ Mirza,  cântece legate de credinţe şi ritualuri păgâne menţinute şi după adoptarea creştinismului, diferite variante de cântări religioase populare. Se apreciază că numărul cântecelor culese de el s-ar fi ridicat la 4 000, din care nu se cunosc însă decât 1 200. Este vorba de o veritabilă antologie a cântecului popular armenesc, de la straturile sale cele mai vechi şi până în zilele noastre, cu toate genurile respective şi redând cu fidelitate imaginea gândirii, simţirii, vieţii poporului armean, cu pregnanţa, expresivitatea, plasticitatea, originalitatea care le conferă locul cuvenit în creaţia muzicală populară universală.

Culegerea de folclor a constituit o preocupare constantă în activitatea lui Komitas, după cum tot constante au fost şi cele de transcriere cât mai fidelă şi studiile teoretice asupra folclorului. Dovada o constituie continuarea acestei munci după stabilirea sa la Constantinopol, unde intră în contact cu folclorul orăşenesc, mai europenizat, cu melodismul său generos, adesea sentimental.

Iar importanţa pe care o acordă cântecului popular – ţărănesc sau orăşenesc, profan sau religios – reiese din atenţia precumpănitoare pe care i-o dedică, din punct de vedere cantitativ, dar mai ales calitativ, în creaţia sa. De la micile prelucrări vocale (duete, terţete) şi corale pe 2 sau 3 voci, realizate pentru corul de băieţi de la gimnaziul Kevorkian din Ecimiadzin, pe care le numeşte „jocuri” „le-le-uri” sau „cântecele”, cu o armonie şi o polifonie simplă, dar expresivă şi eficientă, până la corurile ample şi elaborate, pe patru voci, cu sau fără acompaniament de pian, pentru formaţiile corale mixte şi cu posibilităţi interpretative mai evoluate de la Constantinopol, conţinute în culegerile Hai knar ( Lira armeană ) şi Hai keghciug ierker ( Cântece ţărăneşti armene ), evoluţia conceptuală şi stilistică este considerabilă; lucrări ca Alakiat, Gujn ara Am luat ulciorul ), Khnghi dzar ( Livanul ), Cinar es ( Eşti ca un brad ), Anţrev egav ( A venit ploaia ), Sona iar ( Dragă Sona ) ş.a., făcând parte din „etapa clasică” a creaţiei sale, sunt grăitoare în acest sens; linia melodică, considerabil mai avântată, este susţinută de o armonie şi o polifonie mult mai complexe, nu o dată politonale şi polimodale, modalismul purtând, fireşte, coloritul sferei orientale (în special frigiene) caracteristic muzicii armene. Muzicologul austriac Egon Welles îl considera pe compozitor „un maestru al armoniei şi polifoniei”, iar francezul Pierre Aubry vedea în cântecele sale „expresia sufletului poporului armean”.

Meritul lui Komitas stă în faptul că, oricât de înalte erau treptele măiestriei componistice în spirit european pe care le atinsese, nu a umbrit nici o clipă prospeţimea, vigoarea, caracterul arhaic, autenticitatea materialului muzical abordat, ci dimpotrivă – le-a pus în evidenţă şi le-a dat o nouă strălucire. El însuşi a considerat fiecare cântec al său drept un crâmpei de viaţă comprimată într-un cadru restrâns, în care sufletul oamenilor îşi găseşte deplina rezonanţă. Komitas realizează astfel o uriaşă sinteză între două lumi muzicale diferite: specificul melodiilor şi ritmurilor autentic populare sau compuse de el în spirit popular, pe de o parte, iar pe de alta, prelucrarea lor artistică, cu mijloacele componistice ale Occidentului european clasic şi romantic. Iar în acest sens, opera sa – care s-ar putea considera, în cadrul istoriei muzicii armene, drept „etapa Komitas” – constituie nu numai un vârf atins de creaţia naţională tradiţională, dar şi deschiderea unui nou drum către cea viitoare, ca o sinteză între trecut, prezent şi viitor. Pe acest drum urmează să se ilustreze, la scurtă vreme, exponenţii şcolii muzicale contemporane armene, în frunte cu marele Aram Haciaturian.

Komitas s-a impus în epoca sa şi prin creaţia de muzică cultă inspirată din atmosfera muzicală orăşenească. Este vorba de piesele vocale, în stil de lied şi romanţă, pe versuri de Goethe, Lermontov, Tumanian, Isahaghian, Hovhannisian ş.a., coruri în stil clasic, muzică de scenă pentru piese de Shakespeare (Negustorul din Veneţia), Hagop Baronian (Neajunsurile politeţii)  ş.a.

El ocupă totodată un loc de frunte – alături de predecesorul său, M. Egmalian – în creaţia de muzică religioasă, prin valoroasa Liturghie pentru cor bărbătesc à cappella, concepută, de asemenea, pe baza cântării tradiţionale spirituale armeneşti, ca şi prin admirabilul Tatăl nostru,  remarcabil prin interiorizarea şi profunzimea sentimentelor, compus – conform datării proprii – la 12 iulie 1915, sub impresia genocidului la care asistase. Iar alături de M. Egmalian pentru muzica religioasă şi de contemporanul său Armen Dikranian pentru cea de operă, alcătuieşte acel „trio de aur” al şcolii muzicale moderne armene, fiind considerat principalul ei creator, prin stabilirea principiilor fundamentale ale orientării ei tehnice şi artistice. Este contribuţia sa esenţială la dezvoltarea culturii naţionale armene dintre sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, alături de ceilalţi mari creatori ai ei – Apovian, Alişan, Nazarian, Beşiktaşlian, Badgamian, Raffi, Aghaian, Şahaziz, Hovhannisian, Tumanian, Isahaghian, Sarian ş.a.

Meliné Poladian Ghenea

„Ani” – Anul II-III (serie nouă), București, 1995-1996

  •  
  •