Mihai Stepan Cazazian

„PATIMILE UNUI PREOT-MARTIR ARMEAN”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

            Dacă tot intrăm în „Săptămâna patimilor”, aş dori să relatez o poveste, dar o poveste adevărată, din păcate…

            Recent mi-a atras atenţia o cronică semnată de d-l Sorin Lavric în nr. 15 din 5 aprilie al săptămânalului „România literară” şi intitulată „Episoade teribile”, cronică consacrată volumului de memorii „Temniţa. Destinul generaţiei noastre”, apărut în 2018 la Cluj-Napoca, sub semnătura celui ce a fost regretatul Ion Diaconecu.

            Cunoscutul lider ţărănist a încredinţat tiparului evocarea avatarurilor prin care a trecut el, ca şi alţi cetăţeni români, în anii de detenţie în închisorile comuniste.

            Recenzentului îi atrage  atenţia în memoriile lui Ion Diaconescu, printre cazurile memorabile, şi cel al unui deţinut-preot armean, care găsise o metodă originală de a-şi omorî timpul în celula de la penitenciarul din Aiud. Iată ce am citit despre acest personaj: „avea în bagajele lui câteva perechi de ciorapi de lână şi vreo două  pulovere, şi cât era ziulica de lungă, desfăcea aceste obiecte, iar apoi cu ajutorul a două andrele de lemn rudimentare, confecţionate de el, le refăcea la loc cu o dexteritate demnă de invidiat de orice gospodină. Cred că în puţinul timp cât am stat împreună, le-a refăcut de zeci de ori.” Impresionantă morala recenzentului: „…nu poate timpul desface cât poate mâna omului reface.”…

           Intrigată de ciudăţenia acestui personaj, l-am rugat pe d-l Sorin Lavric să-mi permită a vedea din cartea lui I. Diaconescu cine era acest preot armean. Astfel, găsesc la pagina 89  a volumului amintit de recenzent, că este vorba despre preotul armean Keropian, cu care deţinutul I. Diaconescu a stat, la un moment dat, în celulă.

            Cum personal, recunosc, nu ştiam nimic despre un asemenea preot armean, recurg la volumul conaţionalului nostru Edvard Jeamgocian din New York – la cunoscuta sa lucrare monumentală „Catedrala Armeană din Bucureşti”, publicată în 2015 la editura „Ararat” din Bucureşti. Aflu astfel că, în şirul prelaţilor armeni care au slujit în câteva din parohiile noastre, a existat protoiereul Nerses Keropian (1865-1942) care a avut patru copii – trei fete şi un băiat, Kerop (1893-1961), care „avea să urmeze profesia tatălui, devenind preotul Papken… (hirotonit la 13 septembrie 1936 de arhiepiscopul Husic Zohrabian”. Fără alte detalii despre existenţa acestuia, tot E.J. îmi scrie că preotul-martir a fost unchi al regretatului nostru Hayr Surp – Arhimandritul dr.Zareh Baronian, de la a cărui dispariţie subită tocmai s-au comemorat doi ani. Preotul Papken Keropian a fost caterisit, când a revenit din închisoare.

            Din corespondenţa cu Edvard Jeamgocian aflu (şi îi sunt reconoscătoare) câteva detalii cutremurătoare despre destinul acestui conaţional al nostru.

            Citez, mai întâi, nota pe care a reprodus-o E. J. dintr-un document aflat în dosarul 1114 de la Arhiva CNSAS, fond Penal: „Kerop Keropian era al doilea fiu al protoiereului Nerses Keropian, stabilit în România după prigoana suferită de poporul armean în 1915. Kerop, născut pe 15 iunie 1893, în Bardizag (Armenia bizantină), a fost hirotonit preot pe 13 septembrie 1936, devenind părintele Papken Keropian. A fost preot paroh în Focşani, Bălţi şi Constanţa, însă a fost caterisit din cauza arestării, pe motive politice. A fost condamnat la 7 ani pentru că înlesnise fuga unui armean în Turcia şi pentru că s-au găsit la percheziţie cocoşei de aur. A fost torturat cu un sadism ieşit din comun, începând cu luna decembrie 1950 în camerele 103,105 şi 99. Ulterior a fost martor al acuzării în procesul „Valeriu Negulescu” (important lider legionar. n.n.): păstrând o atitudine demnă şi persiflând intenţiile comuniştilor de a arunca vina pe legionari. S-a eliberat în 1955 grav bolnav de TBC, petrecându-şi restul vieţii internat în spitalul de la Cernica. A murit în 1961, fiind înmormântat în Cimitirul armenesc din Bucureşti.”

            Şi acum, o relatare chiar zguduitoare, pe care o găsim în altă parte. Cu ceva timp în urmă, Centrul pentru Studii în Istorie Contemporană a lansat o provocare mai puţin obişnuită – „O sâmbătă la închisoare”. Într-un reportaj al Ioanei Haşu din 6 iunie 2013, difuzat la RFI, sunt consemnate cuvintele următoare, rostite de ghidul de la o asemenea vizită la penitenciarul Piteşti, preotul Papken Keropian trecând şi el prin „Experimentul Piteşti”: „Experimentele care s-au petrecut aici sunt greu de redat în cuvinte. Şi spre deosebire de regimul obişnuit din închisorile politice, aici erau obligaţi să se bată cu bestialitate şi să se umilească între ei. Asta era surpriza şi şocul Piteştiului. Iată câteva exemple: nu erau lăsaţi să doarmă, ajungându-se uneori până la 10-15 zile fără odihnă, tocmai pentru a-i doborî fizic şi psihic. Erau obligaţi să stea săptămâni în şir în poziţie fixă şi izbiţi cu ciomagul la cea mai mică mişcare. Dacă vreunul adormea şi se mişca în somn, plantonul îl pocnea violent cu o bâtă. Torturile nu se opreau aici, ci dădeau în blasfemie, pentru că torţionarii ştiau că, credinţa în Dumnezeu este ultima redută de apărare a deţinuţilor. Unul dintre cei mai chinuiţi deţinuţi, preotul armean Papken Keropian povesteşte că a fost bătut la tălpi şi pe tot corpul gol, apoi obligat să  alerge fără haine în jurul camerei şi să strige:” Prăvălia mea e biserica, oficină de comert”. Liderul camerei a pus vreo 20-30 de oameni să îşi facă nevoile, iar părintele Keropian a fost obligat să le mănânce. I s-a spus aşa: „O viaţă întreagă asta ai mâncat în amvon, acum să-l mănânci în faţa noastră.” Supliciile nu s-au încheiat aici. Acelaşi agresor a pus un hârdău cu materii fecale în mijlocul camerei, l-a acoperit cu o pătură şi l-a obligat pe preotul Keropian să facă împărtăşania, repetând cuvintele Liturghiei. Victima de atunci scrie: „Eu cântam popeşte, iar ceilalţi torturaţi erau obligaţi să fie corul blasfemiei, pe patru voci”. După închipuita slujbă de „sfinţire” a murdăriei din hârdău, i s-a dat o lingură cu care trebuia să îi servească pe ceilalţi deţinuţi, spunând aşa :”Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu… cu trupul şi sângele lui Hrstos şi se va curăţa.” La final, părintelui Keropian i s-a introdus o coadă de mătură în rect până a început să sângereze. Când totul s-a încheiat, a fost obligat să îşi batjocorească verbal propria fiică, în bătaia de joc a agresorilor”…

            Stimaţi cititori, cunoaşteţi vorba românească: „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate să ducă!”, dar se pare că eroul acestor rânduri a dus peste măsură! Şi când te gândeşti că mai sunt unii nostalgici ai comunismului. Dumnezeu să-i înţeleagă!

Madeleine KARACAŞIAN

  •  
  •  

One Response to „PATIMILE UNUI PREOT-MARTIR ARMEAN”

  1. edcvard Jeamgocian April 23, 2019 at 4:58 am

    Nota complementara la articolul care onoreaza memoria Preotului Der Papken.
    Papken Keropean, descendent dintr-o familie de preoti care au servit decenii întregi bisericile armene din România, a fost tatal Arhiepiscopului de Sebastia Nerses Der Nersessian (calugar-carturar al Congregatiei Mechitatiste din Venetia, redactor al periodicului Pazmaveb, Aracinortul Armenilor Catolici din estul Europei, Patriarhul Armenilor Catolici din Armenia cu scaunul în Gyumri); fratele mamei Arhimandritului Zareh Baronian – Diramayr Haiguhi Nersessian; ginerele preotului Vahram Melconian din Babadagh.
    La întoarcerea din închisoare, slabit si bolnav, Episcopul Dirayr Mardichian face demersuri pentru a fi reinstituit ca preot. Nu a ajuns sa vada acea zi. La deces, desi caterisit, Protoereul Iknadios Kilimlian considerandu-l preot, a efectuat, în secret, rânduiala de scoatere din mir asa cum se face la decesul preotilor.
    Si o nota putin personala – Preotul Papken a fost parohul bisericii Surp Kricor Lusavorici din orasul Balti (Republica Moldova), biserica ctitorita de bunicul meu matern, Mâgârdici Lusahanovici.
    E.J.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *