Cristina Manuc

Papagalul sultanului şi acţiunea „Banca Otomană”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share


Pe final de an 2010, Editura Ararat publică un nou titlu notabil, care în mod normal (dar ce mai e normal, azi) ar trebui să atragă atenţia comentatorilor, inclusiv în afara cercurilor comunităţii armene din România. Apărut pentru prima dată la Erevan în urmă cu doar doi ani, Banca Otomană – noul roman al unuia dintre cei mai importanţi şi mai experimentaţi scriitori din Armenia actuală, Alexandr Topcian – este o (non)ficţiune istorică spectaculoasă şi, în felul ei, insolită.

Subiectul ei este legat de istoria modernă a raporturilor (eufemistic spus tensionate) dintre turci şi armeni, în perioada decadenţei Imperiului Otoman. E vorba, mai exact, de „momentul” 1896, cînd sultanul Abdul Hamid II îşi sărbătorea cel de-al douăzecilea an de la urcarea pe tron. Două evenimente destabilizante, cu ponderi şi semnificaţii diferite, dar convergente, sunt urmărite în paralel şi se împletesc într-o intrigă „internaţională” palpitantă, desfăşurată pe axa Londra-Elveţia-Constantinopol. Avem, pe de o parte, episodul semi-grotesc al înlocuirii unui papagal vorbitor imperial, care murise pe neaşteptate şi trebuia înlocuit, mai ales că, la festivitatea din 30 august, urma să rostească în faţa audienţei cuvintele „Trăiască Padişahul”. Cel care-l va înlocui însă – o pasăre adusă cu Orient-Expresiul şi trimisă de ambasadorul otoman acreditat în Marea Britanie, urmare a unei depeşe trimise de la Centru către toţi reprezentanţii diplomatici ai Imperiului  – a învăţat nişte propoziţii obscene în limba engleză pe care le rosteşte, insultător, în faţa sultanului, ridiculizîndu-l. Gestul papagalului capătă semnificaţii de simbol istoric, pe fundalul celui de-al doilea eveniment, infinit mai dramatic. Acesta e legat de atentatul proiectat de un grup revoluţionar armean împotriva Băncii Otomane din Istanbul (unde se afla colecţia de pietre preţioase a sultanului şi marele diamant albastru „al speranţei”, avînd nu mai puţin de 45 de carate), ca răzbunare pentru masacrarea celor 300.000 de civili armeni nevinovaţi în perioada 1884-1886 pe teritoriul Armeniei Apusene. Întru îndeplinirea acestui obiectiv deosebit de riscant şi dificil, va fi contactat şi trimis în capitala imperiului un faimos spărgător de bănci elveţian, Jean-Luc Rivaz. Intră pe fir şi o serie de falsificatori de bani din Odessa, iar intrigile conspiratorilor din cadrul acţiunii „Banca Otomană” se desfăşoară după un scenariu  halucinant, plin de tensiune şi suspans, cu puţine zile înaintea aniversării domniei lui Abdul Hamid. Întîlnirea celor două atentate – cel revoluţionar şi cel simbolic, marcat de papagalul subversiv – se produce la final, într-o scenă de mare efect, după ce supuşii se chinuiseră multă vreme zadarnic să descifreze cuvintele păsării, învăţate în împrejurări speciale:

„Văzîndu-l pe sultan, începură cu toţii să pronunţe acelaşi cuvînt: Suck my cock and call me Johnny! Suck my cock and call me Johnny! Suck my cock and call me Johnny!”. Nimeri într-un vacarm insuportabil. Se opri în centru, cu hotărîrea neaşteptată luată, închise uşa. Apoi îi porunci lui Bostanci başi să dea drumul la păsări”. Traducerea este, credem, inutilă, iar ceea ce se va întîmpla mai departe e teribil – dar să lăsăm, mai bine, cititorul să descopere singur deznodămîntul acestui roman, repet, neobişnuit…

Compoziţia cărţii este ingenioasă, amestecînd cu naturaleţe şi dezinvoltură epistolarul, naraţiunea dramatizată şi reportajul istoric de senzaţie. Secvenţele/capitolele se derulează dinamic, ca într-un bun film de acţiune, iar problematica politico-istorico este prinsă în cadre dialogale percutante, cu personaje multicolore (revoluţionari, conspiratori, traficanţi, diplomaţi, poliţişti turci, prostituate ş.a.m.d.), ce conferă o concreteţe aparte imaginii societăţii otomane – şi nu numai otomane – prezentate şi reconstituite eficient, de Alexandr Topcian. Lăsînd la o parte abila reconstituire romanescă a contextului istoric, performanţa scriitorului stă, printre altele, în capacitatea sa de a aduce aproape, în proximitatea cititorului (iar nu de a „evoca”), un moment-cheie al istoriei armene şi otomane. Utilizarea masivă a prezentului narativ, dinamismul live al relatării te implică, efectiv, în datele chestiunii, sporind senzaţia de autenticitate, iar „rolul” papagalului e de indiscutabil efect. Am putea spune că romanul de faţă surprinde expresiv, de la firul ierbii, un punct critic, poate chiar începutul sfîrşitului unui imperiu decăzut şi şubrezit, ale cărui ultime zvîrcoliri sîngeroase produc însă dezastre, culminînd cu oribilul Genocid de peste două decenii.

O apreciere specială merită contribuţia doamnei Madeleine Karacaşian în apariţia prezentei versiuni româneşti. Dincolo de probitatea – şi promptitudinea – traducerii din limba armeană, fără a mai vorbi de utilitatea contextualizantă a notelor explicative care o însoţesc, nu putem să nu subliniem, încă o dată eforturile pe care domnia sa le-a făcut şi le face, în continuare, pe linia promovării literaturii contemporane a armenilor (indiferent de ţara unde e scrisă) în România. Banca Otomană este o nouă dovadă în acest sens. Şi, totodată, o nouă cale de acces către literatura şi istoria Armeniei.

  •  
  •