Redactor

PAGINI UITATE ALE ISTORIEI / CUM AU FOST DEPORTAȚI ARMENII DIN CRIMEEA

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Crimeea este din nou în actualitate. A fost si cu multe secole în urmă atunci când au poposit armenii care fugeau din calea mongolilor care măturau totul în cale, a fost si acum șase secole când au năvalit turcii iar armenii au fugit în Polonia si Moldova (Chilia, Cetatea Albă, si până în Suceava), a fost în actualitate și în timpul razboiului Crimeii din 1856, iar mai aproape de noi a fost teatru de lupte crâncene între trupele naziste baricadate în catacombele antice din Kerci și trupele sovietice din peninsula Taman, când au căzut 100.000 de armeni. Țarii Rusiei cuceriseră Crimeea de la turci si-și făcuseră aici reședințele lor de vară dar si porturi militare strategice. În 1953 Nikita Hrusciov, secretar general al Partidului Comunist Bolșevic al URSS a donat Crimeea Republicii Ucraina, dar ucrainenii nu s-au grăbit să se mute acolo. În fond acolo mai locuiau tătari si alte naționalităti rămase de la hanatul Crimeii, cei mai vechi stâpănitori ai acestor meleaguri. Mai locuiau și armeni și greci și bulgari. Dar urmele ocupației temporare a naziștilor preocupa Kremlinul, fapt care privea de altfel întregul teritoriu traversat de batalioanele hitleriste care ajunseseră până la Stalingrad (acum Volgograd), Leningrad (acum Sankt Peterburg), Moscova si Soci.

Publicistul Samvel Azizian,  folosind surse de încredere și de arhivă, dezvăluie tragedia familiilor de armeni, greci bulgari, si tătari care au fost dislocați brutal,  sub acuzația de colaborare cu nemții. Aici trebuie privite cu mare atenție faptele subliniate de Azizian: acțiunea de dizlocare-deportare s-a realizat cu mare grabă, fără a se cerceta cine a colaborat și cine nu. Au fost deportate persoanele, cu mic cu mare doar pe criterii etnice! Armenii retrăiau un 1915 în toată regula, și chiar dacă nu erau împușcati, condițiile de transport și cazarea precară la locurile de sosire au dus la un număr deloc neglijabil de victime.

Lăsăm cititorul să aprecieze singur atmosfera teribilă în care se desfășurau faptele si încheiem cu regretul că poate nimeni nu va face un documentar difuzabil spre știința tuturor, așa cum merită acesti martiri , până de curând neștiuți ai istoriei.

ARPIAR S.

PAGINI  UITATE ALE ISTORIEI: CUM AU FOST DEPORTAȚI

ARMENII DIN CRIMEEA

Autor: Samvel Azizian

Deportarea armenilor, bulgarilor, grecilor, din Crimeea a fost efectuată din ordinul conducătorului tuturor popoarelor, Iosif Stalin, acum 75 de ani,  În iunie 1944.

Au fost deportați 10.000 de  compatrioți de-ai noștri. Acesta era al doilea exod al armenilor din Crimeea. În ceea ce privește primul exod, este necesar să reamintim că izvoarele se referă la apariția așezărilor armenești din Crimeea în secolele X-XII.

Caffa (Feodosia), Soldaya (Sudak) și Surhat (Crimeea Veche) – în aceste localități se așezau armenii sosiți din diferite părți ale Imperiului Bizantin. Un număr deosebit de mare de armeni a sosit în secolele XIII-XV din diferite părți ale Imperiului Bizantin. Aceștia, în marea lor majoritate erau refugiați din regatul Ani. Nedorind să fie sub stăpânirea barbarilor, armenii, s-au înțeles cu genovezii cu privire la strămutarea la Caffa. Statutul armenilor nu avea vre-o analogie în istoria întregii lumi. Chiar și Roma cea influentă era nevoită să facă concesii importante și să acorde armenilor o maximă autonomie. Totul însă s-a schimbat în anul fatal 1475.

Imperiul Otoman, care s-a ridicat după căderea Bizanțului, răpește Caffa, Crimeea trece sub ocupația turcilor osmanlâi. Urmările au fost catastrofale. Caffa și alte orașe armenești au fost jefuite și distruse. Cruzimea turcilor nu avea limite.

Trebuie totodată amintit că situația armenilor se înrăutățea ca urmare a numeroaselor războaie ruso-turce. Crimeea era în tot acest timp teatrul de operațiuni militare a marilor puteri. Armenii, fiind creștini, sprijineau pe ruși. Cu toate acestea, în ultimul sfert al secolului XVIII cerul s-a înegurat iarăsi deasupra armenilor din Crimeea. A fost dat ukazul împărătesei Ecaterina a II-a, de deportare din  peninsulă a practic întregii populații creștine, în majoritate armeni. Aceasta a fost prima deportare a armenilor din Crimeea. De aducerea la îndeplinire a ukazului răspundea Alexandru Suvorov personal. În cursul anului 1778, toată comunitatea din Crimeea s-a urcat în căruțe – circa 12.600 de oameni– și a pornit spre noi teritorii. Călătoria prin stepă iarna era ceva mai ușoară decât trecerea peste Alpi, de aceea până la Don au ajuns fiecare al treilea… Supraviețuitorii au primit ca răsplată 86 de mii de deseatine teren arabil și dreptul să întemeieze un oraș propriu. Așa a apărut Nahicevan-pe-Don. În ceea ce privește Hanatul Crimeii, în urma pierderii comunității armene el nu s-a mai putut redresa. Rămas fără supuși armeni, hanul a pornit o răscoală contra armatei rusești, lucru care l-a costat tronul, iar bogățiile Rusiei au crescut cu o nouă gubernie. Dar Crimeea nu a rămas multă vreme fără armeni, care în secolul al XIX-lea s-au așezat din nou în peninsulă. Astfel au  început să sosescă armeni din Imperiul Otoman. În ciuda interdicției, armenii din regiunea Don au revenit în Crimeea, astfel că, în anul 1811 erau peste 2.000. Autoritățile, în cele din urmă, au permis ca aceștia să aiba dreptul de a locui acolo. Dupa revoluția din 1917, la baza împărțirii administrative  a republicii autonome, s-a pus din nou chestiunea principiului național. În anul 1930 au fost create consiliile (sovietele) naționale, printre care si două armenești.

Crimea a început să fie radical purificată începând cu anul 1941. În prima etapă au fost evacuați 50.000 de germani, 10.000 de austrieci, români, unguri și italieni. În aprilie 1944, NKVD a elaborat niște documente secrete care pregăteau terenul pentru epurarea etnică a Crimeii de toate minoritățile naționale. Unul din aceste documente este datat 13 aprilie 1944. Era un ordin comun al   ministrului de interne L.Beria și ministrului securității statului V.Merkulov, nr. 00419 / 00137 privind măsurile purificării Crimeii de elementele antisovietice. Imediat după acest ordin, ministrul Beria s-a dezlănțuit, într-o scrisoare adresată lui Stalin, prin care motiva oportunitatea deportării armenilor, bulgarilor, grecilor. Iată această scrisoare.

După deportarea tătarilor din Crimeea, se continuă munca de deportare și eliminare de către organele NKVD URSS a elementelor antisovietice, verificarea și filtrarea localităților și a raioanelor împădurite, în scopul reținerii tătarilor care s-au sustras eventual de la deportare, precum și a dezertorilor și a elementelor banditești.

Pe teritoriul Crimeii sunt înregistrați a locui în prezent 9.919 armeni, 12.075 bulgari, 14.300 greci.

Populația armenească locuiește în mai toate raioanele din Crimeea. Puncte de locuire dense ale armenilor nu există. „Comitetul Armean” organizat de nemți a colaborat strâns cu nemții și a adus o activitate antisovietică intensă. În orasul Simferopol a existat o organizație germană de spionaj „Dromedar” condusă de fostul general dașnac DRO, care conducea activitatea de spionaj contra Armatei Roșii și în acest scop a creat câteva comitete armene pentru spionaj și sabotaj în spatele frontului Armatei Roșii precum și pentru colaborarea cu organizația legiunilor armene de voluntari.

Comitetele naționale armene, sprijinite de emigranți sosiți din Berlin și Istanbul, au dus o propagandă pentru o „Armenie independentă”.

Au existat așa zisele „comunități religioase armene” care pe lângă problemele religioase și politice se ocupau cu organizarea printre armeni a comerțului cu produse ale micii producții. Aceste organizații acordau sprijin nemților mai cu seamă prin colectarea de mijloace pentru a sprijinii „nevoile militare” ale Germaniei.

Organizațiile armene au format așa numita „legiune armeană” care era susținută pe seama mijloacelor materiale ale comunităților armene.

Populația bulgară locuiește mai cu seamă în punctele raionului dintre Simferopol și Feodosia, precum si în raionul Giancoi. Există circa 10 soviete sătești fiecare cu câte 80-100 bulgari. Bulgarii locuiesc în grupe mici în satele rusești si ucrainene.

În timpul ocupație germane o parte importantă a populației bulgare a participat activ la măsurile intreprinse de nemți pentru aprovizionarea cu pâine și produse alimentare pentru armata germană, a sprijinit autoritățile germane pentru descoperirea membrilor Armatei Roșii si a partizanilor. Pentru ajutorul acordat ocupanților nemți, bulgarii au primit din parte comandaturii germane așa zisele „adeverințe de protecție”în care era specificat că persoana și averea respectivului bulgar este apărată de autoritățile germane și cei care vor atenta la acestea vor fi împușcați.

Nemții au organizat detașamente de polițai cu efective de bulgari, de asemenea se făceau recrutări printre bulgari pentru a fi trimiși în Germania la muncă și în armata germană.

Populația greacă locuiește în mai toate raioanele Crimeii. O parte importantă din populația grecească, mai ales în orașele litorale, se ocupă cu micul comerț cu produse. Autoritățile germane au sprijinit pe greci în comerț, transportul mărfurilor etc.

NKVD URSS consideră rațional să se efectueze deportarea din teritoriul Crimeii a tuturor bulgarilor, grecilor și armenilor.

L.BERIA

La propunerea lui L.Beria  I.Stalin a răspuns operativ pe 2 iunie:

„Comitetul de Stat pentru Apărare decretează:1. Se obligă NKVD URSS (tov.Beria) ca în completarea deportărilor conform hotărârii GKO Nr 5859 din 11.05.1944, privind deportarea tătarilor din teritoriul RSSA Crimeea, să fie deportați și 37.000 de colaboratori ai nemților din rândurile bulgarilor, grecilor și armenilor. Deportarea să fie efectuată în termenul de la 1 la 5 iulie a.c.”

La rândul său s-a efectuat rapid și organizat acțiunea Ministerului de Interne. Operația de deportare a armenilor, bulgarilor grecilor care aveau cetățenii străine s-a efectuat la 27 iunie 1944.

Deportarea a fost aplicată tuturor persoanelor acestor naționalități fără deosebire de sex, vârstă, sau merite fața de puterea sovietică, – foști ilegaliști, partizani, invalizi de război și veterani ai muncii, membrii PC(b), și comsomoliști, familiile celor din Armata Roșie căzuți pe front sau care continuau să lupte în armata activă bătrâni, femei, copii.

Oamenilor li se lăsa puțin timp pentru a aduna lucrurile iar apoi în vagoane de marfă, sub amenințarea automatelor erau trimiși în direcții necunoscute. Armeanca A.A. Boiagieva ai cărei șase frați au căzut pe front, își amintește „În noaptea din 26 spre 27 iunie 1944, a început deportarea. Pentru a-ți aduna lucrurile ni s-a dat 20 de minute. Spuneau să nu luăm valize, puteam lua numai lucruri noi! Nu știam cu ce să începem. În casă tocmai nu aveam pâine, biscuiți…Ne-au urcat în camioane și ne-au dus la Eupatoria, iar apoi în regiunea Sverdlovsk…În unele gări stăteam câte o zi întreagă. Am sosit la 13 iulie. Ła început ne-au cazat în cotețe de porci și de găini, iar apoi în barăci cu bucătării comune…”

Autorul cărții „Arestatul din Crimeea”  Vagharșac Mazlumian își amintește: „Aveam șapte ani în 1944, memoria copiilor, deși selectivă este  tenace. Mi-aduc aminte cum mă scutura mama: Scoală , scoală mai repede, ne deportează!” iar eu nu puteam să mă trezesc, nu înțelegeam, de ce, dacă ne deportează asta are loc noaptea. Abia în vagon am înțeles că noi nu mai avem casă, că nu voi mai vedea strada pe care am locuit, nici pe prietenii mei…Țin minte lavițele de lemn din vagon pline de oameni care dormeau acolo cu rândul. Mulți își aminteau de bunurile lor, rămase acasă: li s-a acordat doar cincisprezece minute să-și ia ceva lucruri ce puteau lua în mâini – aia și luai.”

În total „spioni, trădători ai patriei, colaboratori activi ai organizațiilor antisovietice, elemente ale bandelor antisovietice, care au ajutat pe ocupanți” în Crimeea s-au vădit a fi 225 mii de oameni…

La 4 iulie Beria a raportat lui Stalin că deportarea din Crimeea a elementelor nesigure s-a încheiat. Ministrul sublinia calitatea operațiunii efectuate de el :„În timpul efectuării operațiunii atât în localități cât și pe drum nu au fost evenimente.”

După deportarea din Crimeea pe toate fronturile au fost emise ordine speciale pentru eliberarea din rândurile Armatei Roșii și a soldaților care erau de naționalități ce au suferit deportarea și dirijarea lor spre locații speciale. Aceasta se referea la toți, cu excepția ofițerilor superiori, precum si cei ce erau ofițeri politici. După datele din martie 1949, din locuitorii Crimeii  relocați special, care serviseră în armata sovietică, erau: armeni – 574, greci – 559, bulgari – 582. Mai trebuie să menționăm că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nemții, resortisanții din Germania fascistă, cei din țările ocupate de Germania, urmașii lor, care erau cetățeni ai URSS, nu erau chemați în rândurile Armatei Roșii.

În total cei care urmau a fi relocați erau: 14.760 greci, 12.465 bulgari, 8.570 armeni.

Temeiul  oficial pentru deportarea armenilor era acuzația lui L.Beria  de colaborare cu ocupanții nemți. „Mărturia” din scrisoarea adresată lui Stalin citată mai înainte, este preluată necritic de aproape toți autorii atunci când ei se referă la cauzele deportării armenilor din Crimeea. Aici unii cercetători subliniază că decizia de deportare a armenilor din Crimeea a fost luată în ultimul moment iar cauzele ei nu sunt clare, spre deosebire de bulgari și greci a căror deportare poate fi într-un anumir sens „explicată ” prin participarea Bulgariei și Greciei la coaliția hitleristă, iar armenii erau recrutați în Armata Roșie.

De fapt, numai și o simplă comparație a datelor privind numărul armenilor din Crimeea pentru anii 1939 si 1944 ne arată clar că aproape un sfert din întregul populației armene din Crimeea (adică practic toți cei apți de a lua parte la operațiuni militare) era recrutată în rândurile Armatei Roșii înainte de ocuparea Crimeii de către nemți. Autorul cărții „Legiunile musulmane ale celui de la III-lea Reich”,O.V. Romaniko, notează că în componența poliției locale, formate de către nemți dupa ocuparea orașelor importante din Crimeea, „erau alcatuite trei grupe naționale – ruși, tătari si armeni” dar nu citează  nici un fel de date concrete privind numărul armenilor. În același timp, vorbind despre „legiunile de voluntari” gruzine si armene din componența trupelor germane, el notează atitudinea sceptică a kommandaturii germane ca urmare a cifrei ridicate a dezertărilor. El citează cuvintele lui Hitler care în decembrie 1942 declara că sunt de încredere numai musulmanii: „Consider formarea acestor legiuni pur caucaziene  un lucru foarte riscant, dar nu văd vreun pericol în alcătuirea unor unități pur musulmane”.

Atitudinea „naziștilor” față de armeni de-a lungul a 12 ani de existență a regimului fascist, a suferit modificări calitative. Înițial fuhrerul cel dezlănțuit în ieșirile sale rasiste, repetând cuvintele rasistului englez din sec. XIX Joseph H Chamberlaine, a ajuns la concluzia că armenii „sunt un reziduu al vechiului Iran, și în venele lor curge, în proporție de 80% un sânge  inferior semitic”. Înformații asemănătoare erau strecurate activ de către turci care insistau asupra originii semite a armenilor. Președintele Partidului Dașnac din Germania a depus eforturi considerabile, la fel și vice-președintele „Societății de prietenie armeano-germane” constituită în timpul republicii de la Weimar, Dr. Artașes Abeghian, care avea relații în sferele înalte ale Reichului, să dovedească natura „ariană ” a armenilor. În anul 1934, la inițiativa lui Abeghian a apărut la Berlin cartea „Arianismul Armenilor.”. Problema referitoare la armeni s-a decis în parte în mai 1942, când Hitler resimțind insuficiența efectivelor de trupe a dat undă verde pentru formarea „comitetelor naționale” și a subunităților militare naționale. În cele din urmă a fost creat Comitetul Armean și a început alcătuirea legiunii armene. Nemții erau perfect informați asupra abnegației cu care luptau armenii din rândurile Armatei Roșii. Se înțelege că la Berlin amintind de războiul ce urma și cunoscând istoria, tratau aceasta ca o indestructibilă rusofilie armenească.

În cele din urmă au apărut Comitete Naționale Armene, Gruzine și Azerbaigene. Comitetul Armean avea în frunte pe Artașes Abeghian, Vartan Sarkisian, Drastamat Kanayan, sprijinul financiar fiind acordat de milionarul Muradian. Principalul scop al Comitetului Armean și al Legiunii Armene era salvarea armenilor oriunde s-ar fi aflat prin toate mijloacele și resursele avute la îndemână. Legiunea militară armeană nu a tras nici un foc de armă pe frontul de Est. Înițial această legiune a fost trimisă pentru scurt timp în Caucaz – legiunea lui Dro a fost la Krasnodar – apoi a fost dislocată în Polonia. În plu Generalul Dro pregătea în Germania în lagărul pentru cercetași  ce avea numele de cod „Abwehrgruppe-114”  un detașament cu însărcinări speciale numit  „Dromedar” destinat a fi utilizat în Caucaz.  De-a lungul a doi ani și jumătate de existență a Comitetului Armean acesta a salvat o mulțime de prizonieri armeni și a jucat un rol inestimabil pentru preîntâmpinarea masacrelor ce puteau să se dezlănțuie în Europa, mai cu seamă în Franța și Balcani, și în zonele ocupate din URSS.

Spre deosebire de Karekin Njdeh despre Dro se cunosc mult mai puține informații.

Dro (Drastamat Kanayan)

El s-a născut la 1 mai 1883 la Igdir. A absolvit liceul rus din Erevan. La 20 de ani s-a alăturat mișcării de eliberare națională și a devenit membru al Partidului Dașnacțutiun. La 11 mai 1905, a aruncat o bombă asupra Guvernatorului General, Nakașidze, cel care provoca acțiuni antiarmenești. Împreună cu Nicol Duman salva armeni de pogromurile azero-turce. În timpul Primului Război Mondial a ajuns colonel, a fost comandantul celui de al doilea detașament armean de voluntari. A luptat pe frontul turcesc în componența diviziei lui Andranic. A fost decorat. Adjunct al ministrului apărării al primei Republici Armene, apoi ministru. În 1918 a comandat o unitate în Lori în timpul conflictului armeano-gruzin. În primăvara anului 1920 împreună cu unitatea sa a intrat în Karabagh, a unificat forțele de autoapărare, a elaborat planul acțiunilor militare, a reinstalat organele puterii naționale în Karabagh. Câteva luni a fost ministru al apărării al Armeniei Sovietice. Participant la rebeliunea din februarie (1921) împotriva puterii sovietice. Emigrează. În anii celui de-al Doilea Război Mondial a luat parte la formarea Legiunii Armene. Ca urmare a eforturilor lui Dro au fost salvați de la moarte circa 40 mii de armeni care putrezeau în lagărele de concentrare fasciste. După război Dro s-a stabilit în SUA si a desfășurat o activitate susținută pro-armeană. Ultimii ani i-a trăit la Beirut. A murit la 8 martie 1956 la Boston.

Karekin Njdeh

În ceea ce privește colaborarea lui Dro (Drastamat Kanayan) cu comandatura germană, dupa cum a arătat la interogatorii Karekin Njdeh, arestat de organele KGB, ideea de colaborare cu Germania, și în particular creearea „legiunii armene de voluntari” a fost folosită în realitate de către partidul Dașnacțutiun în scopul de a salva pe armeni, soldați ai Armatei Roșii, căzuți prizonieri la nemți. Conform depozițiilor lui Njdeh grupa de diversiune armeană creată în Germania inițial era destinată să acționeze în Tracia turcească, dar ulterior a fost dirijată în Crimeea pentru transferul ei în Armenia. În Crimeea grupa nu a dus nici un fel de acțiuni. Mai mult, dupa protestul lui Njdeh, „întreaga grupă a fost întoarsă din Crimeea în orașul Zamberk unde au fost dispuși într-un lagăr…După patru zile de la sosirea în Zamberk grupa de armeni inițial a fost mutată la Viena apoi trimisă în Bulgaria după care au plecat la casele lor.”

Subunitățile armene nu au stat mult pe frontul de Est. Deja în 1943 ele au fost dirijate la capătul celălalt al Europei pentru apărarea liniilor Atlanticului  în Olanda și Franța. Așa, spre exemplu, printre aceste subunități era batalionul armean de pușcași 812, alcătuit din 901 armeni si 58 nemți. El s-a constituit în Polonia din rândurile prizonierilor armeni în noiembrie 1942, și imediat dirijat în Olanda. Este interesant că batalionul avea preotul său care în mod regulat oferea servicii religioase iar contingentul de soldați marca cu regularitate toate sărbătorile naționale si creștine.

Conform materialelor de arhivă a mișcării de partizani din Olanda și a rapoartelor NKVD, în componența batalionului  812 activau ilegal antifasciști. Bazele acestui batalion au fost puse încă în Polonia, când după executarea prin împușcare a câtorva activiști sovietici din cadrul batalionului 808, mare parte din efectivele acestuia au fost mutate în componența nou formatului batalion 812. În realitate organizația ilegală a batalionului era direct subordonată Intelligence Service-ului și conform ordinului din Londra , circa 150 de soldați armeni , în momentul apropierii armatei britanice de frontirele Olandei, au stârnit o revoltă și au arestat câțiva nemți.

Însă și mai înainte, prin mijlocirea unui subofițer armean care conducea gruparea ilegal, comenduirea partizanilor olandezi a reușit să stabilească un contact permanent cu legionarii. Ca rezultat, agentura britanică a reușit să obțină o mare cantitate de documente secrete inclusiv hărțile dispunerii unităților inamice, amenajărilor de apărare, date privind moralul populației și multe altele.

Notând că decizia de deportare a armenilor din Crimeea a fost luată cumva „în complectare” la deportarea altor grupe etnice, unii istorici armeni presupun că nu în ultimul rând aici au avut un rol și prejudecățile antiarmenești ale lui Stalin și Beria, legate de încercările Bisericii Apostolice Armene de a ridica, la sfârșitul Primului Război Mondial, problema returnării regiunii Kars.

Faptul că grecii bulgarii si armenii au fost deportați fără o bază suficentă o dovedesc documentele de arhivă. În nota anexă a șefului Direcției Ministerului de Interne a regiunii Crimeea, colonelul Rîjikov, adresată președintelui comitetului executiv al regiunii Crimeea, Kuzmenco, redactată la data de 11 februarie 1954, se arată că prin decizia GKO Nr 5859 din teritoriul regiunii Crimeea erau deportați pentru a locui permanent în Uzbekistan toți tătarii din Crimeea. „În ceea ce privește deportarea bulgarilor, grecilor și armenilor  – se subliniază în notă – din aceste naționalităti sunt supuși deportării de pe teritoriul Crimeii conform deciziei GKO nr 5984, doar colaboratorii cu nemții cu destinația de relocare în regiunile Guriev, Sverdlovsk, Molotov, Kemerovo si RSSA Bașkiră. Însă datorită situației militare și imposibilității de a verifica în timp scurt activitatea lor în teritoriile ocupate, în anul 1944 au fost deportați toți bulgarii, grecii si armenii. ”

În tot cazul „pedeapsa” pentru colaborarea cu regimul de ocupație nu a fost efectuata de organele NKVD pe baza unor fapte documentate, care să ateste participarea nemijlocită a unor persoane, în mod concret la săvârșirea infracțiunii date, ci după criteriul de apartenență la o anumita etnie neținând seama de sex, vârstă și merite fața de puterea sovietică. Este semnificativ faptul că imediat dupa efectuarea purificarii etnice a fost interzisă intrarea în peninsulă a tătarilor, armenilor, bulgarilor, grecilor chiar dacă nu făceau parte dintre cei deportați.

„În legătură cu faptul că tătarii, armenii, bulgarii și grecii sunt relocați în alte regiuni ale Uniunii Sovietice, – se specifică în una din depeșele secrete ale șefului SNK Crimeea, P.Jukov, – acestor naționalități nu li se permite intrarea în Crimeea”.

Scopul principal a purificării etnice a Crimeii era evidențiat fără echivoc în raportul primului secretar al comitetului regional PCUS (b) Tiuliaev, la plenara comitetului regional din 27 noiembrie 1944: „ Crimeea are sarcina  – a declarat el – să devină o Crimee nouă cu alcătuirea ei rusească”.

Averea lăsată de relocații speciali era inventariată și trimisă în depozite. Apoi o parte din aceasta era transferată noilor locatari, întreprinderilor si instituțiilor, precum și colhoznicilor sosiți în Crimeea din alte regiuni. Cu această ocazie erau admise multe abuzuri care au fost consemnate de procuratura Crimeii. Terenurile colhozurilor armene „Bolșevic” (840 ha, 40 case) și „Șahumian” (637 ha, 41 case) din raionul Simferopol, precum si colhozul „Șahumian ” (650 ha) din raionul Saks au fost predate altor gospodării.

Metoda deportărilor în masă și a purificărilor etnice sub forma terorismului de stat era rezultatul „normal” al evoluției regimului bolșevic represiv cu ambițiile sale geopolitice fără limite și a politicii de asimilare în problema națională.

Majoritatea armenilor deportați din Crimeea – circa 90% – au fost așezați pe teritoriul RSFS Rusă, restul au fost împrăștiați pe la așezările de deportați din Kazahstan, Uzbekistan, Bașkiria.

În curând deportaților li s-au alăturat militarii deblocați din rândurile Armatei Roșii. La 9 august 1944, în acest scop a fost elaborată directiva NKVD URSS, cu titlul cinic „Despre reunificarea familiilor destrămate ale bulgarilor, grecilor, armenilor din Crimeea”. Conform datelor din anul 1946, din rândurile deportaților speciali – armeni care serviseră în Armata Roșie au fost notați 574 oameni. În ultima zi a lunii octombrie 1945, Beria a aprobat eliberarea din deportările speciale a acelor soldați și ofițeri ai Armatei Roșii care au rămas în serviciul armatei fără a avea dreptul de a se întoarce în Caucazul de Nord, Crimeea si teritoriul fostei republici autonome Calmuce.

Situația deportaților speciali, în primii ani, era extrem de grea. Locuințele neamenajate, alimentația sărăcăcioasă, munca grea și bolile au dus la o mortalitate ridicată la acești deportați. Printr-o decizie specială a guvernului URSS din 8 ianuarie 1945, Nr 35, „Despre situația juridică a deportaților speciali” ei erau limitați în deplasările lor, și trebuiau să fie în evidența comandaturii speciale pentru deportați. Depășirea samavolnică a limitelor raionului era considerată evadare și avea drept consecință urmărirea penală. Cu toate acestea, în primii ani, evadarea din limitele raionului și fuga erau destul de dese. Numărul fugarilor din rândurile deportaților speciali a scăzut simțitor după publicarea ukazului Prezidiului VS URSS, din 26 noiembrie 1948, care prevedea munca silnică pe 20 de ani pentru fuga din raioanele de deportare.

În ukaz se arăta că deportarea specială „este pe veci și fără drept de întoarcere la locurile anterioare de locuire”.

Armenii din Crimeea erau și fără asta implicați destul de mult, la acea vreme, în procesul de transformare etnică. Acum, în condiții geografice nefamiliare, armenii din Crimeea s-au trezit într-un mediu alogen ostil. Reprimați pe nedrept si umiliți, smulși de la vetrele lor si lipsiți de tot avutul lor, ei au fost nevoiți ani, de-a rândul, să îndure regimul batjocoritor al comandaturilor speciale, pierzând și urmele conștiinței etnice și a culturii etnice .

Până în 1951, cererile de eliberare a deportaților speciali nu erau luate în seamă. Începând din anul 1952, după indicațiile Ministerului de Interne al URSS, la cererea deportaților speciali armeni, bulgari, greci, erau efectuate verificări și dacă nu se confirma colaborarea cu ocupanții era emisă o decizie de eliberare din locațiile de deportare care. apoi, era aprobată de Ministerul de interne al URSS și trimisă la locurile de deportare spre executare. După verificările si aprobările Ministerului de Interne al URSS, la data de 25 februarie 1954 au fost eliberați din locurile de deportare speciale 805 familii (2.421 oameni). În acea vreme în locurile de deportare se mai aflau 5.679 armeni.

Đeoarece unii armeni, bulgari si greci eliberați au început să se întoarcă în regiunea Crimeea și să facă demersuri pentru returnarea averilor lor confiscate, autoritățile locale au început să insiste la instanțele superioare ca să le fie interzisă întoarcerea în Crimeea fostilor deportați armeni, bulgari și greci. Aceasta era motivată prin aceea că returnarea averilor către persoanele fost deportate ar slăbi gospodăriile personale ale familiilor  ce se strămutaseră în Crimeea și ar putea duce ca aceste familii să plece din Crimeea. Se mai sublinia că  popularea cu foștii deportați a Crimeii, care este un teritoriu frontalier, este de nedorit. Ca rezultat, la 27 martie 1956, a fost emis un ukaz al Prezidiului VS URSS, „Despre anularea limitărilor situației juridice a grecilor, bulgarilor, armenilor si a membrilor familiilor lor care se află în locurilor de deportare specială”, conform căruia armenii bulgarii, grecii deportați din Crimeea în 1944, erau scoși din evidență și eliberați de supravegherea administrativă a organelor Ministerului de Interne, dar fără drept de returnare a averilor confiscate și nici dreptul de a se întoarce în Crimeea.

La 5 septembrie 1967, a fost publicat ukazul Prezidiului Sovietului Suprem (VS) al URSS, si Hotărârea „Despre aplicarea art.2 a Ukazului Prezidiului SS al URSS din 28 aprilie 1956.” care  anula interdicția de reîntoarcere acasă. La foștii deportați speciali a apărut speranța  si unii dintre ei au început să se apropie ilegal de Crimeea – în regiunile Crasnodar și Stavropol, dar majoritatea armenilor crimeeni au rămas în raioanele unde fuseseră deportați. În evidența Direcției de reîntoarcere a armenilor grecilor nemților si bulgarilor și așezarea lor de pe lângă comitetul de stat pentru naționalități a Crimeii, după datele din 1997, erau 12.765 familii de cetățeni deportați ai acestor naționalități (circa 45-46 mii de oameni). Este absolut evident că pentru marea masă a armenilor, bulgarilor grecilor, nemților  deportați și urmașii lor, reîntoarcerea în patrie nu a avut loc.

În anii care au urmat, o parte din armeni – foști deportați speciali, s-au mutat în alte părți ale URSS, în special în Caucaz șî în Asia Centrală. Nu a avut loc o întoarcere a armenilor în masă în Crimeea, întrucât autoritățile au început sa ia măsuri speciale de îngrădire.

Surse : volumul „Eșaloanele merg spre est” de I. Jukhi ; Elena Suvaieva-Petrosian ; mass-media.

samvelazizian.livejournal.com

  •  
  •