Giuseppe Munarini

PADOVA / Povestiri de reziliență și de integrare a armenilor în Italia după Genocid. Mărturii și imagini

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Asociația „Italia-Armenia“ din Padova și Comunitatea armeană au organizat o interesantă manifestare în cadrul programului Proiect Memorie, inițiat de Consiliul director și în special de Dr. Gregorio Suren Zovighian din Veneția, cu strămoși armeno-români, membru al Institutul de Istorie armeană din Munchen.

Acest proiect are drept scop colectarea de mărturii de familii și persoane descendente ale victimelor genocidului sau, mai degrabă, al Marelui Rău, care abandonând pământurile lor ancestrale, s-au stabilit în Italia.

Numărul armenilor în această țară nu a fost niciodată foarte mare, însă ei au avut mereu legături cu centrele armenilor din Italia, mai ales cu Colegiul Armean „Moorat-Raphael” și cu Congregația Mechitaristă.

Motto-ul întâlnirii a fost: Povestiri de reziliență și de integrare a armenilor în Italia după Genocid. Mărturii și imagini.

Cuvântul „reziliență” este puțin folosit în limba italiană, însă indică cu exactitate – îndrăznesc să spun – tehnică „capacitatea de a răspunde pozitiv evenimentelor traumatizante”.

În limba italiană a apărut deja cartea Husher-memoria. Voci italiene ale supraviețuitorilor armeni de Antonia Arslan și Laura Pisanello, în colaborare cu Avedis Ohanian (publicată la Milano în 2001, la editura Guerini ed Associati), în care sunt prezentate narațiuni ale supraviețuitorilor integrați, apoi, în societatea italiană.

Dar aceste întâlniri propun ceva mai mult: nu se referă doar la un tip de istorie orală, așa cum întâlnim în mai multe cărți tipărite în diaspora, în care protagoniștii sau primii descendenți amintesc momente fericite, anterioare masacrelor turcești, zile fericite a mai multor familii, apoi dezrădăcinate, dispersate, dar vii în amintirea mai multor armeni și prieteni, ci doresc să aducă dovezi cum ar fi fotografii, portrete, obiecte caracteristice, în afara povestirilor  făcute de persoane, descendenți direcți ai supraviețuitorilor, astfel încât să trezească întrebări  între participanți.

Oaspeții armeni și italieni au fost primiți în frumoasa și spațioasa sală Paladin din incinta Palatului „Moroni”, sediu al primăriei din Padova, de către sub-comisarul Dr. Antonella Reina, care a transmis și salutul comisarului prefect dr. Paolo De Biagi.

A moderat reuniunea, ținută într-o cameră arhiplină în ciuda faptului că a avut loc după-amiaza, dr. Vartan Giacomelli: mama armeană, tată italian. Bunica a fost Hripsime Amrighian Condakgian, o supraviețuitoare. El este acum procuror al Republicii, membru activ al Asociației noastre, și fost președinte al acesteia.

La masa oaspeților au luat cuvântul: la început dr. Gregorio Suren Zovighian, apoi doctorițele Laura și Liliana, fiice ale dr. Coren Mirachian și al doamnei Veronica Karacascian. Nu a reușit să intervină sora Alda.

Începem de la prima mărturie, aceea despre dr. Coren Mirachian. A fost un medic stomatolog pe care și eu am avut plăcerea să-l cunosc. A fost un armean din Anatolia. Ambele fiice au fost ucise la Genocid. Povestirile sale sunt descrise într-o cărticică scrisă de el și intitulată „De la păstor la doctor” (Ediția Stediv / Aquila, Padova, 1986).

dr. Coren Mirachian

«Îmi amintesc puțin despre anii mei de copilărie – scria dr. Mirachian – ca atunci când cerul este pe jumătate acoperit de nori și soarele este rar vizibil, așa este memoria mea. Știu că m-am născut la Ghemereg, o localitate din Anatolia în Turcia, din părinți armeni». (De la păstor la medic, pagina 11).

Își amintea copilăria în episoade precum și anii de pubertate, dar nu a reușit niciodată să stabilească vârsta lui, astfel încât i s-a dat o etate aproximativă.

A fugit din locul său natal. În ciuda faptului că era tânăr a lucrat pentru a supraviețui. A fost adoptat de familia înstăritului medic stomatolog Mirachian. A avut trei surori adoptive Sirapì, Sciaché și Alice, respectiv 16, 13 și 12 de ani. Și noii părinți au fost victime ale genocidului. El s-a refugiat în Smirna, a fugit de incendiul teribil, a reușit să ajungă la Veneția, unde a auzit de Părinții Mechitariști.

A fost ajutat, dar a trebuit să lucreze pentru a-și termina studiile. În cele din urmă a devenit medic. S-a căsătorit cu italianca Antonia și a avut trei fiice: Rita, Laura și Liliana. Și ele au studiat: Laura a intrat în cariera diplomatică cu misiuni notabile chiar și în Siria, Liliana a devenit, în schimb, farmacistă. Dr. Coren Mirachian care dorea ca numele lui să fie scris cu „C” și nu cu „K“, un semn de apartenență într-un anumit mod la națiunea italiană, a murit după o viață activă, în care s-a manifestat pentru voioșia lui, simplitate și disponibilitate. A plecat definitiv pe 13 februarie 1992.

Nu a întrerupt niciodată relațiile cu surorile sale din familia adoptivă și deseori le vizita și în străinătate unde trăiau.

„Reziliența” sa s-a bazat pe credință profundă, trăită, nu ostentativă care l-a dus la depășirea tuturor dificultăților, devenind, după cum zice titlul cărții sale de la păstoraș la medic.

Profesoara Flavia Randi a citit câteva rânduri istorice pentru a prezenta mai bine evenimentul.

Doamna Veronica Karacascian, fiica Mariei Karansilian și al lui Massimo, a luat cuvântul, aducând mărturia ei. Sora ei Alda, nu a putut participa la conferință din motive de sănătate.

Ea s-a concentrat asupra ceea ce-și amintea de părinții ei, care au fugit din Anatolia, din două locații diferite. Ei nici măcar nu se cunoșteau. S-au întâlnit și s-au logodit la Bari în satul fondat de poetul Hrand Nazariantz. Localitatea a luat numele de „Nor Arax” (Niovo Arax), râul armean acum departe.

În sat, din 1919, și-au găsit ospitalitatea într-o fostă fabrică de lână, aproximativ șaizeci de oameni. Mai târziu le-a acordat un teren; actualmente pe acel loc se poate găsi o tăbliță cu scrisul „sat”. Acolo au venit și niște surori chemate de Hrand Nazariantz pentru a asigura educația copiilor. Câțiva dintre armeni, înainte de a părăsi acel loc, s-au ocupat de țeserea covoarelor.

D-na Karakascian, a întărit sentimentul ei de apartenență la comunitate, venind în contact, în anii următori cu comunitatea armeană din Padova, cu liturghia și cu întâlnirile culturale.

Au fost prezentate fotografii de familie și obiecte lucrate manual, care amintesc de viața de zi cu zi din acele vremuri.

Așteptăm cu nerăbdare sosirea altor protagoniști care ne vor povesti amintirile și reminiscențele patriei pierdute.

 

Giuseppe MUNARINI

Corespondent „Ararat” Italia

Fotografii de Fabio Scarso, Nicoletta Prandoni

  •  
  •