Mihai Stepan Cazazian

OPINII / VICTIME ȘI ACUZATORI

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
victime

foto Andreea Tanase

                                                      „ignavia  est  jacere dum posis surgere”

                                                                                                                                    (prov.roman)

 

Sanctificarea  victimelor genocidului din 1915 are și un rezultat colateral, acela că ne atenuează  sentimentul identificării cu victimele comemorate. Acestea se abstractizează, se așază în rândul sfinților îndepărtați, spirite  sacre, cerești, lipsite de materie. Ca rezultat  însă s-ar putea produce un gol în subconștient care se cere a fi umplut cu altceva. Și asta e chiar o necesitate.

Nu putem lăsa milioane de bunici neîngropați cu oasele scoase accidental la soare de lama buldozerului sau valul Eufrat-ului ori vântul deșertului.  Decenii de-a rândul am plâns, manifest sau în sinea noastră, am jelit, și am căutat soluții de îndreptare a nedreptății ce ni /li s-a făcut. Fără rezultat, deoarece se dorea o rezolvare imediată și pe loc. Anumite lucruri, însă, pe cât se pare, cer timp și mai cu seamă organizare. A aștepta 2000 de ani pentru a ne intra în drepturi este un exemplu, dar oare noi putem să-l urmăm? A sta perpetuu în postura de victimă, solicitând molcom drepturile noastre uzurpate este  un demers lipsit de putere de convingere și de perspectivă. Vom primi cuvinte condescendente de consolare și atât. Nimeni nu se va deranja niciodată să aloce bani și eventual sânge pentru a ne rezolva nouă  problemele noastre. Cu excepția cazului în care cheltuielile lor se întorc însutit în propriile lor buzunare. Banii și sângele vor fi mereu  numai în grija noastră.

Ne-am preocupat, îndelung, să etalăm un impresionant material documentar menit să convingă pe toți de suferințele și pierderile noastre. Și da, am fost compătimiți, condolați. Și atât. S-a așteptat cineva la mai mult?

Iar apoi, acest imens material, valoros istoric și detaliat, a rămas până azi, în mare parte, brut, neprelucrat și  nu a luat calea artelor. Modeste khacikaruri, monumente izolate și atât. Prea puțini pictori, prea puțini dramaturgi sau prozatori, prea puțini cineaști, prea puțini compozitori, prea puține opere de artă cu larg impact în public, pe temă. Prea puțini bani investiți în arta militantă. Niciun serial tv. Prea puține lucrări  cu rezonanță. Prea puține lucrări de anvergură. O întreagă problematică  majoră  care se cere să fie abordată sistemic.  Energia este cea care lipsește. Energia care se naște din Voință. Iar aceasta din urmă crește din rădăcinile adânc înfipte în mentalul național. Iar aici vin, de neînlocuit, școlile de care (greșesc eu oare?) nu ne prea pasă, la modul serios. Mă tem că unora, după o prea îndelungă obișnuință, a început (o Doamne!) să le placă postura de victimă. De fapt starea asta justifică inacțiunea și starea ta precară de exilat. Ai, cum s-ar zice, pe cine da vina ,dar vai!, asta nu convinge pe nimeni, și mai ales faptele nu se lasă convinse (modificate) decât de alte fapte, mai convingătoare, dure. Vorbim aici de caractere, de persoane-personalități puternice. Îi avem? Puține, iar dacă mai vrem e necesar să-i  căutăm, formăm. A proceda sistemic înseamnă să ai o busolă, inutilă dacă nu ai și o hartă, evident. Vorbim de lucruri rare, poate, dar nu inexistente. Nevoia de scopuri care se cer astăzi formulate este  imperioasă.

Armeni! NOI nu suntem victime! Bunicii noștri, da, au fost. Casa noastră, a lor, deci a noastră, a fost jefuită, înstrăinată, batjocorită, iar noi o avem de recâștigat. De la făptașii care ne-au tâlhărit. Acum trebuie să stăm și clamăm de pe podiumul acuzatorului, revendicările noastre care sunt legitime. Indexul nostru arată cu precizie spre uzurpator. Actele unei istorii milenare  îngroașă dosarele noastre așezate în rafturile tribunalului lumii. Dar justiția internațională nu e nici dreaptă nici internațională. Chiar și în secolul 21, pe terenul dreptului penal internațional, petentul câștigă prin mijloace  extrajudiciare, eufemistic vorbind. Acele mijloace ne sunt, pe moment, inaccesibile. Dar pregătirea lor, acumularea lor, nu ne o poate interzice nimeni. Pentru a accede la statutul de Acuzator, deci, e iarăși nevoie de un plan etapizat, elaborat, pus cu răbdare și treptat în aplicare, fără grabă și fără gălăgie. Se conturează necesitatea unirii, comunicării, ignorând barierele artificiale, necesitatea apropierii dintre zecile de comunități risipite global, ce își duc existența larvară izolate, despărțite sub ceruri străine.

Postura de victimă este una umilă. Statutul de acuzator este unul vertical și impune.

Discursul autovictimizant este unul contraproductiv. El desigur recurge la fapte.

Demersul acuzatorului țintește scopuri. El face referință la aceleași fapte. Ce ușor se poate face confuzia dintre cei doi! Dar este o mare deosebire dintre cele doua abordări! Unul plânge, celălalt revendică. Momentul ne cere să luăm decizii: mici sau mari sau ambele. Luarea unor decizii  poate fi grevată și de erori. Cea mai fatală eroare este însă să nu luăm nicio decizie.

Nu este aici locul să indicăm persoane, instituții și acțiuni de făcut sau de organizat. Nu avem nivelul necesar de informare statistică pe multiple orizonturi pentru a ne încumeta. Avem însă viziunea timpului irosit, niciodată recuperabil, a timpului care erodează, și aș zice, pasivitatea noastră în fața acestui fenomen natural.

Ne construim orgolii pe un trecut îndepărtat. Un trecut care cu greu se prelungește în prezent. Ar fi natural deci să punem umărul cu toții la acest prezent care are atâta nevoie de fiecare dintre noi. Putem da  în acest sens exemple. Dar ,din păcate, ele sunt exemple și nu regula.

Toți ne dorim să nu mai trăim în exil. Să locuim în patria noastră puternică, prosperă și impregnată de propriile noastre tradiții. Dar dorința trebuie înlocuită cu voința realizării, iar asta cere efort și sacrificiu și unii nu sunt dispuși decât la culegerea roadelor pregătite de alții. Or nu aceasta este calea ce duce la izbândă.

Câți dintre noi aplică îndemnul lui Andranic : „din cele 24 ore gândește la problemele tale personale timp de 23 ore, dar o oră la cele comunitare”? Generalul vedea în asta salvarea nației.

Cine are credința că are o patrie nutrește așteptări de la ea. Dar și la așteptările patriei de la fiecare. Patria așteaptă ca fiecare să-și facă datoria. Poate părea vagă această cerință, or ea dimpotrivă e foarte concretă: dacă fiecare va tinde să ocupe primul loc  în calificarea sa și totodată să aibă prinos celor apropiați–datoria sa e împlinită. Primul pas este unitatea și tot ce decurge din ea. Poporul este copacul iar comunitățile ramurile. Ramurile ce nu se leagă strâns de copac se usucă și cad. Dar cele care se țin strâns de trunchi dau roade și cresc.

Fiecare purtăm în inimă dorința de a fi utili cauzei comune. Să găsim deci căi să facem pași concreți în această direcție. Astfel ca  peste vremuri să nu ne ardă obrazul rușinea anilor irosiți în zadar. Nu putem uita trecutul, dar privirea noastră trebuie ațintită înainte spre viitor.

Sanctificarea victimelor  este pentru noi un memento permanent, o busolă în actul nostru zilnic, orientat spre un țel unic, și un izvor de învigorare a eroicului care doarme  în fiecare dintre noi.

 A. SAHAGHIAN

  •  
  •