Arsen Arzumanyan

OPINIA PUBLICĂ DIN LIBAN DESPRE ARMENI (Partea VI)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Partea I aici  

Partea IIaici 

Partea III aici

Partea IVaici

Partea Vaici

Prezentăm în continuare trecutul și prezentul comunității armene din Liban, dar și opinia publică a libanezilor despre armeni. 

Opinia publică libaneză privind comunitatea armeană este foarte variată, fiind influențată de mai mulți factori. De obicei, opinia publică este una favorabilă pentru minoritatea armeană, dar mai jos am ales câteva cazuri favorabile cât și nefavorabile pentru comunitatea armeană.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, au fost în vigoare un șir de ordine publicate din partea lui Yusuf Pasha în 1808, conform cărora creștinii și evreii nu aveau voie să vorbească în limba arabă, să se îmbrace ca un musulman, să călărească un cal înșeuat, să poarte o sabie, să țină acasă un servitor, să vândă vin, să stea în picioare și să aplece în fața unui musulman, să-i cedeze drumul etc. Creștinii trebuiau să nu-și etaleze crucile în public și să participe la o înmormântare fără zgomot. Ba și mai mult, orice cimitir care nu se mai folosea, putea fi folosit drept teren arabil din partea oricărui musulman, iar armenii trebuiau să obțină un ordin special pentru ca să sune clopotele bisericii. Partea extremistă a musulmanilor se folosea de această situație grea a armenilor și ataca moșiile lor. Imaginea a fost și mai tristă după introducerea taxei de cazare, conform căreia orice călător musulman, cerșetor sau oficial, avea voie să fie găzduit acasă la un creștin timp de trei zile. Creștinul nu avea voie să renunțe la oaspetele și trebuia să-i asigure cu ce avea nevoie. Această taxă a fost extrem de grea mai ales pentru creștinii din satele libaneze. Și, bineînțeles, nu este deloc întâmplător că deseori se încălcau drepturile creștinilor. Mai mult, nu sunt puține cazuri când un musulman putea să răpească, să jefuiască și să omoare un creștin rămânând nepedepsit sau fiind eliberat după ce plătea o amendă  (Mikayelyan, 2003: 334-335). În mod natural, așa nu putea să se continue mult și deja în secolul al XX-lea se schimbă și se adoptă mai multe legi care asigură drepturile minorităților creștine.

Amine Gemayel
   (foto: aminegemayel.org)

Având în vedere că armenii sunt parte integrală din viața internă libaneză, ei nu sunt asigurați de acuzațiile diferiților oficiali libanezi când este vorba de viața politică și mai ales de alegerile parlamentare sau prezidențiale. Un exemplu cunoscut a fost declarația lui Amine Gemayel din 2007, fostul președinte al Libanului și actualul președinte al partidului Falangelor, când el cu diferența de numai câteva sute de voturi a pierdut re-alegerile parlamentare din districtul Metn față de un membru cunoscut al echipei politice a comandantului Michel Aoun (actualul președinte al Libanului din octombrie 2016), Kamil Khuri, care era susținut de partidul armenesc FRA. Gemayel a declarat că voința locuitorilor din Metn nu trebuie să fie dictată de către armeni, a acuzat partidul FRA în frauda voturilor și a adăugat că „nu acceptă, că FRA să fure voturile adevăraților creștini din Metn”, astfel considerându-i pe armeni un fel de creștini de al-doilea nivel. Armenii, dar și libanezii, printre care comandantul Michel Aoun, Nabih Berri, președintele Parlamentului și unul dintre liderii șiiți, liderii partidului Hezbollah au declanșat un mare scandal în această privință, până și co-echipierii lui Gemayel au încercat să calmeze situația. În urma unei presiuni mari, Gemayel l-a vizitat pe Catolicosul Aram I – liderul spiritual al armenilor și a menționat că nu are nimic personal cu armenii și s-a referit strict la procesul alegerilor (Tovmasyan, 2007: http://hetq.am). Nu este întâmplător că în acest scandal a intervenit și președintele Emile Lahoud, care a menționat în discursul lui că „nu se poate găsi acuzații împotriva unui grup libanez, ca și cum ei nu mai sunt libanezi, așa cum s-a întâmplat cu comunitatea armeană. Este de asemenea rușinos să spunem că armenii nu sunt creștini” (http://al-akhbar.com).

Sayyed Hassan Nasrallah
  (foto: alahednews.com.lb)

Marea parte a armenilor, în special partidul FRA, are relații foarte bune cu partidul Hezbollah și cu liderul lui, Sayyed Hassan Nasrallah. El de multe ori a luat apărarea populației armene dacă ea era acuzată în diferite lucruri, precum în cazul lui Amine Gemayel. Menționăm o mică parte din discursul lui legat de alegerile parlamenare din anul 2009 unde Nasrallah vorbește și despre armeni. Vorbind despre atitudinea rasială a unei părți din puterile politice, Nasrallah menționa că două grupuri sunt ca țintă pentru astfel de retorică – șiiții și armenii, ultimii fiind încontinuu atacați pentru alegerea lor politică și la un moment dat devenind o comunitate străină în Liban ca și cum ei nu mai sunt libanezi. El nu înțelegea de ce armenii care fac parte din Liban mai mult sau mai puțin de 100 de ani, nu pot fi considerați libanezi dar cei naturalizați acum 10-12 ani care se duc și votează pentru alte partide, sunt considerați adevărați libanezi, ceea ce este o retorică rasială (http://thesaker.is):

Deschiderea unui astfel de capitol este o rușine, oricare ar fi nevoia de a face-o. Încă cei care n-au spus că armenii sunt o comunitate străină în Liban, au spus că armenii nu sunt creștini. Atunci când unii vorbesc despre reprezentanța creștină, ei consideră voturile armenilor în afara reprezentanței creștine. Și eu nu știu că armenii ar fi devenit musulmani. Ei încă sunt creștini în Liban. Ei sunt armeni ortodocși și catolici. […] Alți libanezi trebuie să respecte alegerea armenilor oricare a fost alegerea lor politică. Și nu este ca și cum atunci când ei votează cu mine, sunt libanezi și parteneri ai națiunii, dar când nu votează – devin o comunitate străină.

De asemenea, atitudini negative din anumite motive se întâlnesc și în alte zone. Pe 24 aprilie 2015, când armenii din toată lumea comemorau centenarul Genocidului armean, ministrul educației din Liban, Elias Bou Saab, a luat o hotărâre, conform căreia în acea zi toate școlile din Liban trebuiau să fie închise pentru a comemora centenarul masacrelor din 1915 din Imperiul Otoman care au cauzat cca 1,5 milioane de victime armene.

Reacția unor proturci din Tripoli la decizia ministrului privind comemorarea Genocidului împotriva armenilor, 2015
   (foto: worldbulletin.net)

O parte dintre organizațiile sunnite din Tripoli, precum Dar al-Fatwa, Comitetul savanților musulmani și organizația de caritate a fostului prim-ministru Najib Miqati, Azm and Saade, au renunțat la această decizie și și-au exprimat solidaritatea cu Turcia. Mai mult, directorul biroului Muftiului din Tripoli, Malek Shaar, a negat existența Genocidului în comentariile controversate făcute în ajunul comemorării. După câteva zile Muftiul s-a întâlnit cu deputatul armean Hagop Pakradounian și a declarat că minoritatea armeană constituie o parte foarte importantă în Liban și, în particular, în Tripoli și că „fraternitatea și unitatea noastră depășesc toate disputele politice” chiar dacă opiniile sunt diferite: astfel Muftiul a calmat situația, dar nu și-a schimbat poziția. Clericul din Tripoli, Sheikh Majed Darwish, a anunțat că ei nu sunt de acord că s-au săvârșit masacre împotriva poporului armean și că s-au desfășurat războaie în care armenii au ucis mai mulți musulmani decât invers (Hamid, 2015: https://annahar.com). Cu toate acestea, clasa politică din Liban a participat la acțiunile comemorative atât în Liban, cât și în capitala Armeniei, Erevan.  

 (va urma)

Arsen ARZUMANYAN

  •  
  •