Redactor

OBSERVATORUL CULTURAL/Înaintea cuvîntului genocid a fost tragedia armenilor

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

armenian-genocide-3

Omenirea supravieţuieşte în ciuda numeroaselor catastrofe. Îndură cata – strofele naturale cu resemnare, cu împăcare constructivă sau altfel. Catastrofele naturale există. Ele vin cînd e să vină. Distrug pe nealese şi pe negîndite. Catastrofele generate de oameni împotriva oamenilor (uciderea în masă) au o altă natură: sînt intenţionate, elective, relaţionale, hrănite din ură şi născătoare de ură. Practica genocidului (fizic, simbolic, cultural, lingvistic) este străveche, precedînd cu mult cuvîntul care o denumeşte şi conceptul care-i explorează hidoşenia. Comunităţile, triburile, popoarele, naţiunile, rasele şi categoriile sociale care au suferit genocidul sînt multe şi diverse. Actorii care au iniţiat (ideologii genocidurilor) şi au executat genociduri sînt diverşi, iar mijloacele folosite, variate.

Realitatea genocidurilor generează spontan întrebări şi mai ales comportamente individuale şi colective ale victimelor supravieţuitoare, ale urmaşilor acestora, ale plănuitorilor şi făptaşilor (criminalii), ale martorilor direcţi şi indirecţi, ale tribunalelor… Nedreptăţile, suferinţele, crimele neidentificate social, nenumite, nerecunoscute de făptuitori sau de martori, nepedepsite şi nereparate atît cît este omeneşte posibil sînt răni deschise ale individului, ale comunităţilor şi ale omenirii. Sînt răni sîngerînde, agravate de tăcere şi insultate prin trecerea cu vederea.

Cum şi după cît timp genocidul este identificat, numit, descris, recunoscut, judecat şi reparat atît cît este omeneşte posibil? Această întrebare existenţială cuprinde victimele, criminalii, martorii, instituţiile legale şi, nu în ultimul rînd, fiecare conştiinţă individuală, pe mine, pe tine, pe el şi ea. Cu cît această întrebare rămîne mai mult timp fără răspuns, cu atît riscurile degradării morale individuale şi colective sînt mai ridicate. Care este preţul maxim al acestei degradări? Cred că este sinuciderea morală individuală şi colectivă, cu cortegiul ei de efecte colaterale, dar practice.

 

Crime asupra grupurilor umane
Genocidul suferit de armeni ne pune această întrebare de peste o sută de ani. Din groază, din frică, din interes, din ignoranţă, din calcul (geo)politic, din oportunism sau, mai grav, din indiferenţă, această întrebare a fost ocolită, în pofida faptului că martori obiectivi, responsabili, acreditaţi, cu empatie faţă de suferinţa celuilalt, ai tragediei au numit această catastrofă umană la timp. Ambasadorul american H. Morgenthau a telegrafiat în aprilie 1915 (lumea era interconectată de acest mijloc inventat de Morse în 1835, amintesc asta pentru cei care cred că lumea nu putea cunoaşte ce se petrecea pe un continent sau altul) un mesaj clar: „Campaign of race extermination“. Istoria, vrem – nu vrem, include fapte trăie, evenimente, urme (plus documente), de scrieri şi reprezentări ale acestora, precum şi interpretări ale faptelor şi ale reprezentărilor anterioare. Nucleul fierbinte este format din faptele sociale (Durkheim, Weber…), procesate (prelucrate) şi reprocesate (reprelucrate) de autori care aparţin unor contexte şi timpuri diferite.

Termenul de genocid a fost introdus de cercetătorul polonez-evreu R. Lemkin în 1944, fiind folosit în Convenţia ONU din 1948 asupraPrevenirii şi pedepsirii crimei de genocid. Semnificativ pentru destinul problemei, Lemkin a prezentat la Madrid, în 1933, un proiect pentru condamnarea actelor barbare (a crimelor asupra grupurilor umane), cu gîndul explicit la tragedia armenilor. Urmarea: a fost eliminat din funcţia oficială. Ca orice căutător de adevăr, Lemkin n-a renunţat, după cum se vede din condamnarea genocidului în 1948.

De amintit că, în anul 1933, cînd Lemkin a propus condamnarea barbariei criminale, ne aflam la distanţă de două generaţii de masacrul suferit de armeni (între 80.000 şi 300.000 de victime ucise, 50.000 de copii orfani) în 1895, în imperiul condus de Abdul Hamid II. Ne aflam atunci, în 1933, la o generaţie depărtare de Marea Crimă (Medz Yeghern, cum o numesc armenii, cu 1.500.000 de victime ucise). Exista telefon, exista telegraf, existau martori. Ne aflam la doar un an sau doi de la genocidul suferit de ucraineni – Holodomor este numit de aceştia (exterminare prin înfometare).

O catastrofă generată de oameni împotriva oamenilor îngrozeşte indivizi şi popoare prin magnitudine, absurditate, cruzime şi prin eficienţa violenţei. Dar tot ea cutremură conştiinţe (Patočka) care vor avea probabil puterea să numească răul, să-l judece şi să i se opună. Armenii au avut, au această putere- virtute. Mult timp, au întîmpinat tăcere. Este virtutea victimei care a dobîndit dureros de lent ceva din audienţa mondială necesară. Din nefericire, dar conform regulei nescrise a negaţionismului moral, mulţi, puţini dintre cei ce aparţin prin origine grupului făptuitor, au recurs la negare. Lideri politici şi organizaţii, care, formal, sînt dedicate justiţiei şi binelui social, au tăcut mult, nespus de mult timp.

Într-un studiu crucial asupra violenţei (Towards a Relational Phenomenology of Violence, 2011), Michael Staudigl consideră că natura violenţei este intrinsec relaţională, experienţială şi intenţională. Violenţa are, după Staudigl, în centrul ei vulnerabilitatea noastră şi a celorlalţi, disponibilitatea de a exploata vulnerabilitatea celorlalţi (p. 50). Vulnerabilitatea indivizilor şi a grupurilor umane cere imperativ ca responsabilitatea martorilor (care ar fi putut să fie victime sau făptaşi) să fie activată autonom, nemediat şi cît mai rapid posibil de suferinţa victimelor, apropiate sau străine.

Istoria trăită este unică. Ce a fost a fost. Ce ar fi putut să fie n-a fost. „If history“ oferă scenarii. Dar ştim cu certitudine că erorile, abdicările morale au costuri mari. Cum ar fi fost istoria sîngeroasă a secolului al XX-lea (războaie, Holocaust, Gulaguri, epurări entice…), dacă o masă critică de martori nearmeni ai genocidului suferit de armeni s-ar fi exprimat şi ar fi acţionat la vreme într-o cutremurare solidară cu victimele? Conceptul de genocid – folosit de ONU ‒ se referă explicit la violenţa fizică/biologică (ucidere), la vătămarea mentală, la transferul copiilor de la un grup uman la altul şi la împiedicarea naşterilor. Nu include, deşi a fost discutat, genocidul cultural, inclusiv lingvistic şi muzical (transferul cu renumirea melodiilor vernaculare ale unui grup). În modelul lui Staudigl, violenţa este fizică şi simbolică. Lucru valid şi pentru genocid.

 

Putem rămîne optimişti?
Ignorarea violenţei, a genocidului asupra propriului grup sau asupra altor grupuri ori indivizi pregăteşte repetarea acestora. Dar un pericol mult mai grav este că ignorarea genocidului favorizează germinarea sinuciderii colective. Secolul trecut a cunoscut grupuri fanatizate care au ales (manipulate fiind) sinuciderea colectivă. Se ştie că moartea fizică este precedată de „moartea intelectuală“ (terminal drop), dar şi de moartea socială la nivel individual. Mai există şi moarte morală sau, cum spune Thoreau, „moartea veşnică“ (everlasting death), care este consecinţa abdicării morale în faţa răului. Dacă admitem că genocidul are multiple faţete (fizice, simbolice, culturale, lingivistice), ne putem întreba: poate oare exista un alt monstru, care ar fi autogenocidul dat de actele autodistructive ale unei colectivităţi sau ale unei părţi a acesteia?

Gandhi era un mare optimist. Unul dintre argumentele optimistului gandhian era creşterea populaţiei. Sigur, are dreptate. Atunci nu putem ignora că, acum aproape o sută de ani pe teritoriul de azi al Turciei trăiau cam trei milioane de armeni. Un student m-a întrebat: „Cîţi trăiesc azi?“ Cam 70.000. Putem rămîne optimişti? Da, dar cu mai multe condiţii: demografice, politice, economice, diplomatice, militare şi, nu în ultimul rînd, spirituale, religioase şi morale. Numesc una: să ne cutremurăm împreună şi deopotrivă la suferinţa noastră şi a altora pentru a ne opune la timp răului.

Sfîntul Augustin s-a întrebat de foarte multe ori în Confesiuni: „Cine sînt eu, Doamne?“. Cel care întreabă devine parte integrantă a acestei întrebări vitale. Această întrebare a devenit: „Cine sîntem NOI, credincioşi şi/sau atei?“.

În contextul vremurilor moderne – de la telegraf, Turnul Eiffel, avion, tehnologie nucleară, computer, totalitarisme, Internet, „social media“, clonare şi altele, context care include Medz Yeghern (Marea Crimă) ‒, întrebarea devine: „Cine sîntem NOI ‒ adică victime, făptuitori, martori, victime colaterale, supravieţuitori, ignoranţi sau indiferenţi?“. Dacă răspunsul la această întrebare nu include şi o identificare empatică cu tragedia armenilor suferită în zorii secolului trecut ‒ o recunoaştere a Marii Crime ‒, este foarte posibil ca istoria în pregătire a omenirii, care cuprinde şi intenţiile noastre (indivizi, grupuri, organizaţii), să reinventeze Marea Crimă. Orice reinventare este o perfecţionare. Răul, cu scopurile şi metodele sale, evoluează. Dacă Noi (din orice ţară, de orice etnie, rasă, religie, clasă sau orientare politică) am fi simţit, prin 1915, 1916, 1920, chiar prin 1930, nu-i tîrziu nici azi, că ne doare Marea Crimă, că moral sîntem şi armeni, probabil istoria ar fi fost şi ar fi altfel. Este încă posibil să descoperim şi să acceptăm această responsabilitate a identităţii noastre.

Cătălin Mamali

http://www.observatorcultural.ro

Autorul este un nume de referință în psihologia socială românească, s-a ocupat cu precădere de studiul motivației, comportamentului cognitive interpersonal, relațiilor interpersonale în societățile totalitare, rolul evenimentelor de viață orientarea interogativă a omului de știintă, rolul evenimentelor de viață cruciale în dezvoltarea persoanei etc. A participat la studii cross-culturale inițiate, printre alții de Johan Galtung, John Harvey, Otto Klineberg, J. Botkin, M. Elmandjra etc. Printre volumele publicate de-a lungul carierei sale se numără: Intercunoașterea (1974), Balanță motivațională și coevoluție (1981); The Gandhian Mode of Becoming (1998).

 

 

  •  
  •