Mihai Stepan Cazazian

OBSERVATORUL CULTURAL / Şi izbăveşte-mă de ai mei Levon HARUTIUNIAN – Siberia dus-întors

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

 

1221Memoria doare surd, ca o mînă degerată la primul vînt rece. Nu există oameni care, întorşi din detenţie, să poată trăi fie, şi o singură zi, fără să-şi amintească de lagăr şi de munca îngrozitoare de acolo. (Varlam Şalamov)

 

 

Că vremurile tulburi scot ceea ce e mai rău din oameni ne învaţă istoria încă de la începuturile ei. Ce ne aduce mai clar o asemenea mărturie cum e cea a lui Levon Harutiunian este că, în asemenea vremuri, primii care te vor turna şi vor pune bucuroşi umărul la dispariţia ta vor fi cei de acelaşi sînge, etnie, grup mai mult sau mai puţin restrîns. Siberia dus-întors, o lungă scrisoare trimisă de autor scriitorului Bedros Horasangian, cel căruia i se şi datorează această ediţie, este o istorisire succintă şi sobră, cu atît mai percutantă, a celor 11 ani petrecuţi de Harutiunian în sistemul penitenciar sovietic, începînd de la sinistrele închisori din Moscova şi terminînd cu Siberia. Născut la Tiflis, actualul Tbilisi, fiu al unui luptător pentru independenţa Armeniei, a fugit împreună cu familia din calea viitorului luminos socialist tocmai la Constantinopol, de unde au trecut în România, stabilinduse la Galaţi. Arestat în 1945, în săptămîna Paştelui, pentru presupuse legături cu celebrul general Dro (Drastamat Kanayan, Ministru al Apărării în timpul efemerei prime Republici Armene din 1920, apoi conducătorul Legiunii armene care lupta, alături de nazişti, avînd însă ca principal scop eliberarea Armeniei de sub stăpînirea Uniunii Sovietice), Harutiunian a trecut prin etapele clasice ale descensus ad inferos şi a reuşit să supravieţuiască în ciuda unui talent deosebit de a nu-şi ţine gura în faţa ofiţerilor CEKA, apoi NKVD, şi a unei verticalităţi oarecum stranii pe fundalul uman al decăderii-ca-regulă. Arestarea sa, ca şi a tatălui, s-a datorat, bineînţeles, turnării de către un membru al comunităţii armene din România.

De la oribilele închisori moscovite Lefortovo, Lubianka şi Butirka şi pînă în Siberia Centrală, în SibLag, unde a trecut prin mai multe lagăre de muncă şi unde a reuşit să supravieţuiască datorită unei neobiş nuite abilităţi de a se face folositor (prin muncă), fără a decădea moral: este, pe rînd, muncitor forestier, reparator de maşini de cusut, şef al atelierului de croitorie, contabil, magazioner. Deşi îşi scrie memoriile într-un stil sobru, evitînd implicarea eului sau orice sentimentalism exagerat, cel care reiese de aici cel mai bine creionat este tocmai omul Harutiunian. Condamnat iniţial la 5 ani de muncă silnică sub acuzaţia că ar fi fost un element duşmănos, îşi va prelungi condamnarea cu încă zece ani, pentru că, aşa cum am scris, nu prea putea să tacă din gură, mai ales cînd venea vorba despre icoanele vii ale socialismului de tip stalinist: „A doua zi, am fost chemat din nou, ca să mi se spună că eu uram tot ce era comunist, că aş fi spus că marea fiică a poporului român, Ana Pauker, nu prea ar fi fiică, ci doar o trimisă a Moscovei, că va veni timpul cînd englezii şi americanii vor veni să facă ordine etc. În fine, era povestea cu mielul care tulbura apa lupului. Erau decişi să mă condamne pe baza articolului 58, punctul 10, pentru că bîrfisem personalităţi şi bagatelizasem realizările ţării“.

Naraţiune lipsită de patetism, indiferent de grozăviile descrise, Siberia dus-întors poate fi citită ca o înşiruire de portrete trasate din poigné sau de întîmplări la fel de succint descrise, poate soluţia cea mai bună pentru a schiţa fie şi doar conturul Iadului. Aici patetismul revine cititorului, cel care, vorba bătrînului Mukarovsky, trebuie să umple spaţiile goale. Fiu al unui luptător pentru independenţa Armeniei, Levon Harutiunian va urmări, de-a lungul celor 11 ani de detenţie, evoluţia concentraţionară a propriului tată, colportînd informaţii primite de la colegi de detenţie veniţi din alte lagăre, pînă la aflarea veştii despre moartea părintelui în chiar prima sa zi de libertate. Aici, orice scriitor ar fi stăruit asupra durerii resimţite. Povestitorul nostru însă îşi descrie cu maximă sobrietate reacţia, menţionînd însă şi o slujbă de pomenire ad-hoc, care spune mai mult decît orice: „În a doua scrisoare, îmi dădea vestea că tata, prin Aşhabad, trecuse la Meşed, în Iran. Citind pînă aici, am strigat un ura, aşa cum sînt din fire gata să mă entuziasmez, ca să citesc în continuare că a doua zi încetase din viaţă. Am căzut ca lovit de trăsnet. După cîteva minute, unul dintre români m-a luat de braţ ca să mă ducă într-o sală alăturată, unde improvizaseră un altar. Cei patru preoţi au oficiat un parastas, primul şi, sînt sigur, cel mai bine primit de Dumnezeu pentru odihna sufletului armeanului Harutiun“.

Am avut de multe ori impresia, citind amintirile lui Levon Harutiunian, că evită să stăruie asupra caracterelor slabe, asupra celor care au cedat şi că preferă să-şi amintească de cei care făceau excepţie de la regulă: cei care nu clacau în faţa condiţiilor inumane, cei care se luptau şi-i instruiau pe alţii să lupte cu infractorii de drept comun care-i terorizau pe deţinuţii politici, minunile atipice pe care le naşte lagărul.

Ce mi-a mai atras atenţia, pe lîngă conţinutul memoriilor, carnaţia cuprinsă între incipitul autobiografic de pînă la arest şi finalul emigrării în Beirut (prima staţie spre stabilirea definitivă în Statele Unite), a fost secţiunea dedicată repatrierii, acolo unde un ofiţer MVD se dovedeşte mai uman decît grănicerii şi securiştii români care aşteptau deţinuţii întorşi în ţară. Apoi, bineînţeles, reţeaua prietenilor care nu doreau să fie văzuţi alături de un asemenea om cu pete pe biografie sau chiar a rudelor care nu-şi puteau vedea de propriile vieţi atîta timp cît omul respectiv se afla în casă. E aici o frază care strînge în ea mai mult material „sentimental“ decît întreaga carte la un loc: „Un pat moale şi o hrană mai bună ne-au rărit rîndurile mai repede decît viaţa ascetică din lagăr. Mergeam la înmormîntări, lăsînd ca persoane întîmplătoare să vorbească despre meritele acelora care dovediseră cu viaţa şi cu fapta că ne erau mai mult decît fraţi de sînge. Primeam avertismente să nu ne exprimăm decît cu o lacrimă ascunsă“.

Autor: Bogdan-Alexandru STĂNESCU 

 

Levon HARUTIUNIAN

Siberia dus-întors
Editura Meteor Press, 2014, 160 p. 

http://www.observatorcultural.ro

  •  
  •