Redactor

OBSERVATORUL CULTURAL / Edward KANTERIAN : Satul fără nume

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

kanterian

Provin din comunitatea armeană din Bucureşti. Odinioară, armenii erau o minoritate influentă în Capitala României, mai ales înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Ei au venit în două valuri de imigraţie, primul val, la sfîrşitul secolului al XX-lea, cînd străbunicul meu, Ohannes, a părăsit Imperiul Otoman în ajunul masacrelor lui Abdul Hamid al II-lea, iar al doilea val, la sfîrşitul Primului Război Mondial, cînd asupra armenilor otomani s-a abătut o catastrofă şi mai mare. În anul 1921, Ohannes a aflat, dintr-un ziar, că o rudă de-a sa, Arsaluis, pe care o credea pierdută, îşi căuta membrii familiei. Ea era stabilită în străinătate, probabil în Siria sau Bulgaria, unde, după război, se aflau mulţi refugiaţi armeni. Ohannes i-a trimis bani pentru călătorie, şi astfel ea a ajuns în Bucureşti, la familia mea. La fel ca şi bunica mea,Zaruhi, Arsaluis provenea dintr-un mic sat din apropierea oraşului Sivas, din centrul Anatoliei. Numele satului nu este cert, după mătuşa mea Agy, care locuieşte astăzi la München, el s-ar fi numit Lisanlou sau Lisanlu. Pe nici una dintre hărţile din prezent nu-l putem găsi.

În acel sat, familia mea număra către cincizeci de suflete, majoritarea ţărani şi negustori. Nu ştim nici pînă azi ce s-a ales de ei. Nu ştiu nici un nume, nu am nici o adresă, nu cunosc nici un mormînt. Scrisorile lui Ohannes, trimise în acel sat, au rămas, după anul 1915 fără nici un răspuns. Motivul acestei tăceri era cunoscut de Arsaluis, însă cînd era întrebată ce s-a ales de rudele noastre sau de odiseea ei de la „Lisanlou“ la Bucureşti, îi dădeau lacrimile şi fugea din cameră.

Cu timpul, familia mea a început să înţeleagă ce se întîmplase cu rudele ei în Anatolia, pentru că a întîlnit, în Bucureşti, armeni care au povestit despre atrocităţi cumplite petrecute în timpul războiului. Redau aici o mărturie a unei armence din Bucureşti, Lusar Pîinizian, născută într-un sat din Bursa, în vestul Turciei, mărturie despre anul 1915: „Aveam cam zece ani cînd s-a petrecut nenorocirea. Bărbaţii au fost chemaţi să servească în Armata turcă, dar de fapt cu ei s-a petrecut cu totul alt­ceva. Noi, femeile şi copiii, ne-am început atunci calvarul, fiind obligaţi să ne părăsim casa şi locurile natale şi să luăm drumul pribegiei, spre inima Anatoliei necunoscute, străine. Bătrînii, bolnavii au fost strînşi în biserica satului, căreia, după ce a fost jefuită, i s-a dat foc! O viaţă de om nu este destul pentru a uita!“. Astfel de mărturii despre ce s-a întîmplat atunci s-au întipărit adînc în memoria colectivă, cu mult timp înainte de a exista studii academice despre „Medz Yeghern“, „Marele Rău“. Mătuşa mea, născută în 1912, în Bu­cureşti, copil fiind, se trezea uneori din cauza unui coşmar, în care „turcii ne prinseseră şi voiau să ne treacă prin sabie“. Încă de mic, şi mie îmi povestea tatăl meu despre aceste crime, lucru care, cu siguranţă, mi-a influenţat interesul de mai tîrziu pentru a cerceta crime de acest tip, inclusiv Holocaustul şi crimele comunismului.

Între timp, avem astăzi mărturiile multora care au supraviețuit catastrofei armene, „Medz Yeghern“. Mărturiile lor sînt completate de altele, ale unor martori care au ajutat armenii, cît şi ale unora care au fost doar „spectatori“ (pentru a folosi termenul lui Saul Friedländer) (1.)  În prima categorie intră preoţii şi maicile, care au fost activi în Orientul Mijlociu prin acţiuni misionare şi de caritate, avînd grijă de copiii orfani armeni. Includem aici şi o serie de diplomaţi străini, printre care ambasadorul SUA la Constantinopol, Henry Morgenthau. Acesta nu numai că a protestat în nenumărate rînduri în faţa conducerii Junilor Turci împotriva modului în care erau trataţi armenii, ci a şi înfiinţat un fond de ajutorare american (Committee of the Armenian Atrocities). Trimisul apostolic la Constantinopol, Angelo Dolci, scria Vaticanului, în august 1915, următoarele: „Este imposibil de imaginat ce se întîmplă în interiorul ţării. Întreaga populaţie armeană este izgonită din oraşe şi sate în mod sistematic şi cu cea mai mare brutalitate şi dusă în locuri necunoscute. De cele mai multe ori, toţi aceşti oameni sărmani au fost nevoiţi să parcurgă acest drum pe jos, în pustiu, şi mulţi dintre ei şi-au găsit, după cîteva zile, moartea“ (2.)

Printre simplii „spectatori“ se număra, în schimb, ambasadorul Germaniei la Constantinopol, Hans Freiherr von Wangen­heim, care era informat de consulii săi din provinciile otomane despre uciderea armenilor, însă a ales să nu se amestece în „afacerile interne ale Turciei“, cum îi declara chiar el lui Morgenthau.

Genocid Small

Ca şi piesele unui puzzle, aceste voci şi perspective singulare au contribuit la construirea unei imagini mai exacte despre distrugerea sistematică a armenilor în Imperiul Otoman, în anii 1915-1916. Aproape în toate localităţile Turciei, această distrugere urma un anumit plan. Mai întîi erau ridicaţi şi executaţi atît leaderii armeni (politicieni, preoţi etc.), cît şi bărbaţii apţi pentru armată. Apoi urmau masacrarea sau, de cele mai multe ori, deportarea femeilor, a copiilor şi a bătrînilor, în cazul lui Lusar, mai întîi spre est, spre „Anatolia necunoscută“, în final, însă, spre sud, în deşerturile Siriei, mai ales spre Deir ez-Zor. Deseori aceste deportări erau însoţite de masacre îngrozitoare, săvîrşite de jandarmeria turcă, de escadroanele morţii ale aşa-numitului Teşkilat-ı Mahsusa, o „organizaţie specială“ paramilitară, dar şi de populaţiile kurde şi cercheze. Cine supravieţuia acestor deportări îşi găsea sfîrşitul în lagărele deşertului, din cauza foamei şi a setei, sau era pur şi simplu ucis acolo în 1916 (cînd s-a decis punerea în acțiune al unui al doilea val de exterminări). Cercetătorii presupun că două treimi dintre armenii otomani au murit în acest mod. În provincia „mea“, Sivas, ca să dau un exemplu, trăiau înaintea Primului Război Mondial cca 200.000 de armeni. După război, au mai rămas doar 12.000. Să fi fost printre ei şi strămoşi de-ai mei? De ce este atunci Arsaluis singura care a ajuns la noi în Bucu­reşti? De ce nu a povestit ea nimic despre părinţii şi surorile ei, de ce nu i-a căutat? Ce a văzut ea, ce a suferit şi cum a supravieţuit? În urmă cu cîţi­va ani, mi-a povestit o armean­că, în München, că tatăl ei era tot din Sivas şi că supravieţuise în 1915 unui masacru, copil fiind, pentru că fusese acoperit de cadavrele celor măcelăriţi, fiind, în felul acesta, ferit de baionetele soldaţilor care făceau controale. Acest om povestea şi despre un rîu, care şi azi curge prin Sivas, Kızılırmak, şi care era roşu de sîngele celor ucişi.

Mulți copii au scăpat cu viața, pentru că au fost islamizați și adoptați cu forta. Majoritatea copiilor armeni nu au avut însă parte de bucuriile islamizării forţate. Atrocităţi inimaginabile s-au întîmplat, de exemplu, la ordinul comandantului jandarmeriei din Deir ez-Zor, Mustafa Sidki, în octombrie 1916, cînd peste 2.000 de orfani armeni, supravieţuitori ai deportărilor, au fost arşi cu kerosen sau legaţi unii de alţii şi aruncaţi în Eufrat.

Cum s-a putut ajunge la săvîrşirea unor fapte de o asemenea amploare și cruzime? Cert este că ele nu au fost „masacre“ singulare şi spontane, ci au făcut parte dintr-o ucidere în masă sistematică, îndreptată către un anumit grup etnic. Cu alte cuvinte, armenii au suferit un genocid.

Redau aici un caz reprezentativ: pe data de 1 iulie 1915, guvernatorul provinciei Sivas, Ahmed Muammer, le declara episcopilor armeni ortodocşi şi catolici că, patru zile mai tîrziu, populaţia armeană din capitala provinciei urma să fie „evacuată“ spre Mesopotamia. O minciună, căci uciderea armenilor începuse pe alocuri, în Sivas, încă din luna martie. Muammer adăuga că, fără această măsură, armenii din provincie ar fi pornit o revoltă şi ar fi dat o lovitură de pumnal în spatele Armatei otomane aflate în estul Turciei, în război cu Rusia. Şi aceasta era o minciună pentru că, în Sivas, nu mai existau bărbaţi apţi de război.

Or, Muammer nu era doar un guvernator de provincie, ci, în acelaşi timp, era şi conducătorul local al „organizaţiei speciale“ (3.)  El îşi consolidase trupele în toamna anului 1914, prin amnistierea criminalilor care se aflau în închisorile din Sivas. Aceeaşi situaţie exista şi în celelalte provincii otomane. De exemplu, guvernatorii provinciilor Trabzon, Djemal Azmi şi Diyarbakır, Mehmed Reschid, erau şi ei conducătorii locali ai „organizaţiei speciale“. Ambii au devenit notorii prin cruzimea cu care au tratat femeile şi copiii armeni din zonele pe care le guvernau. Ambii erau înalţi funcţionari în „Comitetul pentru Unitate şi Progres“ („Ittihat ve Terakki Cemiyeti”) al Junilor Turci, Reschid fiind chiar unul dintre membrii fondatori ai Comitetului. Comitetul ajunsese la putere în anul 1908 şi fusese condus, în timpul războiului, de Talat Paşa (ministru de Interne) şi Enver Paşa (ministru de Război). Distrugerea armenilor era aşadar într-atît de sistematică, că se oglindea în chiar organizarea instituţională a Imperiului Otoman.

Încă dinainte de război, Junii Turci adoptaseră ideologia rasială a panturcismului, conform căreia Imperiul Otoman avea să-şi re­găsească gloria pierdută prin epurarea elementelor străine şi unificarea cu popoarele turcice din Asia. Pentru aceasta ei formaseră o alianţă militară cu Imperiul German, care, în schimb, căuta să aibă o prezenţă colonială mai puternică în Orientul Mijlociu. Situaţia a escaladat cînd ofensiva iniţiată de Enver împotriva Rusiei, în Caucaz, în iarna lui 1914-1915, a eşuat într-un mod catastrofal. Zvonuri despre soldaţii armeni care ar fi dezertat la ruşi, precum şi despre atacul ameninţător venit din partea aliaţilor la Dardanele, în primăvara lui 1915, i-au determinat pe Junii Turci să-i identifice pe armeni ca ţapii ispăşitori ai dezastrului naţional. Armenii au căzut în acest fel în ceea ce istoricul american Manus Midlarsky numeşte „the killing trap“ („capcana ucigaşă“), adică: o situaţie în care existenţa naţiunii fiind ameninţată, o minoritate internă este văzută ca agent al duşmanilor externi  (4.) Această percepţie ostilă avusese însă o istorie lungă, deoarece armenii, creştini fiind, fuseseră de multă vreme stigmatizaţi de turcii musulmani (ca şi grecii şi alte minorităţi creştine, de altfel). Aşa au avut loc masacrele extinse împotriva armenilor, încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în timpul sultanului Abdul Hamid al II-lea, şi mai apoi reluate, în 1904 şi 1909. De data aceasta, însă, Junii Turci decideau, în cadrul unei întîlniri secrete din martie 1915, să rezolve definitiv „problema armeană“, mai întîi prin „curăţarea etnică“ a provinciilor învecinate cu frontul rus, iar în final prin ordonarea, pe 21 iunie 1915, a deportării tuturor armenilor din toate provinciile, chiar şi a celor din vestul ţării. Consulul general german, Johannes Heinrich Mordtmann, scria Berlinului, o săptămînă mai tîrziu: „Acum vor fi expulzaţi şi armenii din provinciile Djanik, Trapezunt, Sivas şi Mamuret ul Aziz către Mesopotamia. Această măsură nu mai poate fi justificată prin consideraţii militare; ce se intenţionează aici este distrugerea armenilor, cum mi-a spus, în urmă cu cîteva săptămîni, Talat [Paşa]“ (5.)

Aceasta le-a şi reuşit Junilor Turci în mare parte. În anii 1915-1916, pînă la 1,5 milioane de armeni au fost ucişi. Astăzi, mai trăiesc în jur de 50.000 de armeni în Turcia, majoritatea în Istanbul. Criminalii au fost daţi în judecată după Primul Război Mondial, la un tribunal militar, în Istanbul, şi Talat, Enver şi alţii au primit pedeapsa cu moartea, de la care însă s-au sustras fugind în exil, în Imperiul Ger­man  (6.) Răzbunarea armeană i-a atins totuşi pe unii dintre aceştia, de exemplu pe Talat Paşa, care a fost ucis în Berlin, în 1921, de către un student armean. După renaşterea naţiunii turce prin Atatürk, genocidul a fost ignorat şi negat. Între timp, Turcia duce o campanie mondială pentru a nu-şi recunoaşte vina istorică, „urma neagră de sînge de pe fruntea ei“, cum spunea marele poet turc Nîzım Hikmet, în 1951. Din punct de vedere ştiinţific, această campanie este fără speranţă. Cercetarea faptelor este foarte avansată, si există dovezi covîrşitoare împotriva Turciei, oferite nu numai de către istorici armeni, germani, francezi şi americani, ci şi de către istorici critici turci, de pildă de Taner Akçam şi Hamit Bozarslan, din generaţia mai în vîrstă, sau de Uğur Ümit Üngör şi Mehmet Polatel, din tînăra generaţie.  (7.)  Însă din punct de vedere politic şi pedagogic, negarea crimelor nu este neglijabilă. Se poate vorbi chiar despre o anumită complicitate a Turciei oficiale cu criminalii din 1915. Multe străzi din Turcia poartă astăzi numele lui Talat Paşa, şi o şcoală din Trabzon e denumită după ucigaşul de copii Djemal Azmi. Această cultură a negării nu numai că e dezgustătoare, ci şi otrăveşte conştiinţa istorică a cetăţenilor turci. Mătuşa mea Agy îmi spunea, de curînd, că pe ea o bucură acest negaţionism al Turciei, deoarece, în acest fel, ea o să rămînă discreditată pe plan internaţional.

Eu aș prefera ca negaţioniştii turci să aibă dreptate. Căci atunci nu s-ar fi produs nici o tragedie cu poporul armean. Totul ar fi fost doar un coşmar fictiv. Aş putea să stau acum cu urmaşii lui Arsaluis la taifas, într-o cafenea turcească din Sivas. Şi poate i-aş ruga să mă înveţe un pic de turcă. Doar se ştie că turca este o limbă frumoasă. O limbă în care rîurile se numesc chiar aşa cum şi arată – Kızılırmak, „rîul roşu“8.

Edward Kanterian

http://www.observatorcultural.ro

Traducere din germană de Ramona BESOIU

În imagine: Zaruhi (stînga), bunica autorului

______________

1. Vezi Saul Friedländer, Nazi Germany and the Jews, 1939-1945: The Years of Extermination, New York, 2007, pp. xxii.

2. Michael Hesemann, Völkermord an den Armeniern, München, 2015, p. 230.

3. Hamit Bozarslan, Vincent Duclert, Raymond H. Kévorkian, Comprendre le génocide des arméniens-1915 à nos jours, Paris, 2015, p. 91.

4. Vezi Manus Midlarsky, The Killing Trap: Genocide in the Twentieth Century, Cambridge 2005.

5. Jörg Berlin, Adrian Klenner (ed.), Völkermord oder Umsiedlung?: Das Schicksal der Armenier im Osmanischen Reich, Köln, 2006, p.196.

6. Vezi Vahakn N. Dadrian, Taner Akçam, Judgment at Istanbul: The Armenian Genocide Trials, New York, 2011.

7. Vezi Taner Akçam, A Shameful Act: The Ar­me­nian Genocide and the Question of Turkish Responsibility, New York, 2006; Hamit Bozarslan, Histoire de la Turquie, Paris, 2015; Uğur Ümit Üngör, Mehmet Polatel, Confiscation and Destruction: The Young Turk Seizure of Armenian Property, Londra, 2011.

8. Articol publicat în Tachles – Das jüdische Wochenmagazin, pe 24 aprilie 2015. Pentru ajutorul acordat pentru scrierea acestui articol le mulţumesc lui Florin Călian, Ramonei Besoiu, lui Dirk Hommrich, Bedros Horasangian, Alice Kanterian, Agy Kan­terian, Nubar Kanterian, Andreas Mink, Carmen Muşat, Ovidiu Şimonca.

 

  •  
  •