Bedros Horasangian

OBSERVATORCULTURAL.RO / Bedros Horasangian : România și războiul din Caucaz

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

De cîteva zile bune – deja peste o săptămînă –, se dau lupte grele la granița dintre Azerbaidjan și Nagorno-Karabah. Forțele armate azere, sprijinite nu doar moral, ci și material de cele turcești, au atacat pozițiile armene pe toată linia de contact dintre părți. Participă la aceste confruntări violente toate categoriile de armament: artilerie și elicoptere, aviație, unități de blindate și rachete, drone de ultimă generație. Asaltul trupelor azere se lovește de rezis­ten­ța forțelor de autoapărare armene din Nagorno-Karabah. Se dau lupte crîncene, ambele țări au declarat mobilizare generală.

Există un mare pericol, real, ca acest conflict regional să fie extins. Nu doar prin apariția luptătorilor islamiști aduși pe bază de voluntariat din Siria, ci mai ales prin implicarea directă a Turciei. Putere regională majoră, membră NATO, o țară care sprijină deschis și pe față Azerbaidjanul. Nu doar politic și diplomatic, dar în primul rînd militar. Cancelariile lumii au intervenit deja cerînd oprirea ostilităților – cu deja multe victime de ambele părți, militari și civili – și demararea unor negocieri de pace. Președintele Emmanuel Macron s-a oferit să medieze negocierile, Uniunea Europeană păstrează o poziție ambiguă, rușii lui Putin, prin vocea versatului ministru de Externe, Serghei Lavrov – care a vorbit la telefon cu omologul turc Ceaușoglu –, au propus la rîndul lor încetarea focului și demararea unor noi runde de negocieri.

Nu intrăm în detalii și amănunte militare – agențiile de presă abundă în a oferi informații despre numeroasele confruntări violente cu pierderi de vieți omenești consumate în aceste zile –, ci vom încerca să deslușim ce se întîmplă. Și de ce. După destrămarea URSS, armenii din Nagorno-Karabah (teritoriu pe care l-au populat și unde au trăit de cînd e lumea, înainte de apariția turcilor și a azerilor în zonă) au solicitat ieșirea de sub tutela Azerbaidjanului, la care fuseseră alipiți în 1923, printr-un decret arbitrar al lui Stalin. Autoritățile de la Baku au refuzat dezlipirea regiunii autonome, cu o populație – 90% – majoritară armeană, și a urmat un război, între 1993-1994, în urma căruia armenii și-au dobîndit independența. Au creat o republică proprie, cu toate organismele statale în funcție. Independența Nagorno‑Kara­bahului (armenii numesc acest teritoriu național străvechi Artzagh) nu a fost recunoscută de comunitatea internațională. Așa cum nici Kosovo nu este decît parțial recunoscut.

Situația pe teren a rămas mereu încordată, dincolo de multiplele forme de negocieri și de găsirea unei formule care să împace părțile, Nagorno-Karabah făcînd parte din categoria așa-numitelor conflicte înghețate. Care oricînd pot da în clocot. Azerbaidjanul, țară cu o populație de peste 10 milioane de locuitori și cu bogate resurse energetice, și-a întărit în ultimii ani forțele armate, dotîndu-le cu echipamente moderne de ultimă generație. Pe lîngă cele turcești și americane, au achiziționat și drone ultraperformante israeliene, ca și rachete LORA, tot de fabricație israeliană, cu mare forță de lovire. (Duminică noaptea, 4 spre 5 octombrie, un grup de comando armean a distrus baza lor de lansare din localitatea Gandji, al doilea oraș ca mărime din Azerbaidjan, al cărui aeroport a fost și el atacat și parțial distrus.)

În același timp, în aceste zile, ambasadorul Armeniei a fost retras de la Tel Aviv, pentru consultări, dar și ca formă de protest pentru alimentarea părții azere cu armament sofisticat; un lung articol din Jerusalam Post ne dă toate detaliile legate de aceste categorii de arme care au făcut prăpăd în rîndul civililor armeni.

Ce va urma? Va urma ce va urma, nu se știe bine, situația pe front este fluidă și nici una dintre părți nu dă semne că ar putea ceda. Armenii nu au unde să plece, azerii o țin una și bună că vor acel petic de pămînt, care nu le-a aparținut și nu are nici un pic de gaze naturale sau de petrol care să atragă mușterii puși pe investiții și pe scos parale multe.

Aflat pe cai mari în ultimii doi ani, președintele turc Erdogan nu mai ascultă de nimeni și de nimic. S-a luat în dinți cu grecii, cu Ciprul, cu rușii, și-a vîrît coada și în Siria și în Libia, într-o deșartă dorință de a reface măreția Imperiului Oto­man. Și de a reface axa panturcismului/pan­turanismului naționalist turc – ideologie care i‑a călăuzit pe Junii Turci la începutul secolulul al XX-lea și a debușat în genocid –, din Anatolia pînă în îndepărtatele stepe ale Asiei Centrale. Președintele Turciei profită de slăbiciunile Uniunii Europene și de disensiunile dintre aliați – inclusiv ieșirea Marii Britanii din UE a fost salutată de Ankara, un parteneriat strategic între cele două țări este deja semnat – și Statele Unite pentru a-și trage spuza pe turta unei Turcii care ar vrea să joace un rol central în Orientul Mijlociu. Dar se lovește de interesele Rusiei. Care Rusie este singurul sprijin concret – militar și economic – pentru armenii din Caucaz. Care sînt doar 3 milioane, au resurse energetice limitate – centrala nucleară, moștenită din epoca de dinainte de independență, de la Medzamor, a fost amenințată de turci că ar putea fi distrusă –, nu au cum să nu se teamă de ceea ce îi așteaptă, dacă Turcia și Azerbaidjanul vor să-i nimicească. Amintirea genocidului din 1915 este o rană deschisă a unui popor căruia îi e greu să se vindece de o asemenea traumă.

Armenii nu pot părăsi Karabahul pentru că nu au unde să se ducă. Nici nu au ce să cedeze. Deja Ararat, muntele sacru și venerat al armenilor, e la turci, dincolo de graniță. Mai rămîne doar credința în bunul Dumnezeu care-i ține pe armeni ca pavăză a unei Europe prea puțin dispuse să-i sprijine. România? Românii, hăhăhă, sînt bine.

După ce a aterizat la Baku mai acum cîțiva ani, fostul președinte Traian Băsescu s-a dus direct la cimitir să depună flori la mormintele părinților actualului președinte Aliev. Sîntem singura țară din Europa care are statui dedicate atît președintelui Turciei moderne, Mustafa Kemal, cît și fostului general KGB, membru în Politbiro-ul lui Brejnev, mătrășit de Gorbaciov pentru corupție și ajuns președinte în Azerbaidjan, Haidar Aliev. Ciumă roșie, neciumă, Emil Constantinescu o tot ține cu Levantul – spațiu al prieteniei între popoare, cică, interesul poartă fesul. În timp ce actualul ministru de Externe, Bogdan Aurescu, hop și el, califică evenimentele din Caucaz, cităm: „situația e tulburătoare!“. Aferim, ori nu știm noi bine limba română, ori gingașul fumător de trabuce din biroul lui Ludovic Orban nu are proprietatea termenilor. Criza din Caucaz nu interesează în România, oricît depreocupantă pentru președinție ar fi situația internațională. E vremea mustului și a pastramei, e bine, de ce să nu fie bine? Să ne bucurăm de fiecare zi. Altfel, cum bine zice românul, fiecare cu treaba lui. Știe Hăhăhă Băsescu ce știe, omul e lucid și cu picioarele pe pămînt. Nu degeaba a scos la alegerile locale un 11% care-l menține în jocurile de putere ale actualității.

observatorcultural.ro

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *