Mihai Stepan Cazazian

OBSERVATOR CULTURAL/ „O religie politică…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

…precum și un stat religios nu sînt altceva decît niște structuri monstruoase“ Ruhi DEMIRAY în dialog cu Edward KANTERIAN

Redăm mai jos un fragment dintr-un excepțional interviurealizat de dr. Edward Kanterian, profesor de filozofie la Universitatea din Kent cu dr. Ruhi Demiray, în prezent  cercetător în cadrul Departamentului de filozofie al Universităţii din Siegen  în care nu este ocolit subiectul Genocidului Armean.

Interviul a apărut în săptămânalul Observator Cultural.

 

 

 

(…)

Turcia – autocrație bazată pe un melanj de sentimentalisme religioase și naționaliste

 

Să revenim la originea dvs. turcă. Venirea la putere a lui Erdoğan și a Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP) nu părea inițial să pună capăt secularismului Turciei moderne. Însă lucrurile s-au schimbat în ultimii ani. Care a fost, în mare, cronologia evenimentelor și cum puteți explica această evoluție?

Aș spune că există trei perioade majore ale guvernării lui Erdoğan în Turcia. Prima a început cu venirea la putere a Partidului Justiției și Dezvoltării, în 2002. Așa cum ați indicat, Erdoğan avea un profil destul de tolerant și chiar liberal în acea perioadă, întrucît avea nevoie de susținerea cercurilor liberale atît din interiorul, cît și din exteriorul țării pentru a se menține la putere.

A doua perioadă a început în jurul anului 2007, anul în care au avut loc demonstrațiile prorepublicane, cît şi așa-numitele Procese Ergenekon împotriva cadrelor militare din forțele armate turce. A fost o perioadă în care Erdoğan și partidul său nu s-au mai sfiit să declare că urmăresc o agendă islamistă (sau una inspirată de islamul politic), începînd să pună sub semnul întrebării secularismul instituțiilor din Turcia. Totuși, în această perioadă, au susținut că agenda islamistă adoptată vizează doar secularismul și militarismul kemaliste și că, într‑ade­văr, este, de fapt, compatibilă cu toleranța, pluralismul și societatea civilă. Astfel, am asistat la ascensiunea discursului neo-otoman ca proiect al societății civile, ceea ce, pentru mulți turci educați, părea straniu. Interesant este faptul că, totuși, anumite cercuri liberale și chiar de stînga din Turcia, precum și majoritatea puterilor din Vest păreau a fi dispuse să acorde credit unor astfel de aserțiuni sau măcar nu le contestau direct. De asemenea, aceasta a fost perioada în care PJD-ul lui Erdoğan s-a aliat cu mișcarea religioasă a lui Gülen, ceea ce a rezultat într-o puternică și eficientă consolidare a cadrelor islamiste din aparatul birocratic de Stat.

A treia fază, cred eu, a început în jurul anului 2013 (anul mișcării de rezistență din Gezi), o perioadă în care Erdoğan s-a dovedit a fi nu numai antisecular, ci și antiliberal și mai ales antipluralist. Poate că, la un moment dat, s-a gîndit că a devenit suficient de puternic pentru a nu mai avea nevoie de alianțele anterioare, inclusiv de güleniști, fără a-i mai menționa pe ceilalți non-islamiști care l-au susținut din diferite motive. Totuși, în această perioadă, a devenit clar că Erdoğan avea nevoie de noi aliați. Și nu a fost dificil să-i găsească: naționaliștii. Astfel că Turcia pare acum să se îndrepte către o formă de autocrație bazată pe un melanj de sentimentalisme religioase și naționaliste.

Pot să înțeleg că turnura bruscă în traseul lui Erdoğan poate fi surprinzătoare pentru observatorii externi. Totuși, pentru cei cît de cît familiarizați cu subiectul, nu văd cum s-ar fi așteptat la altceva din partea lui. Islamul politic din Turcia, în frunte cu Erdoğan, nu a fost niciodată reticent în a recunoaște să baza și inspirația le reprezintă Sultanul Abdul Hamid al II-lea, care a domnit asupra Imperiului Otoman între 1876 și 1909. S-ar putea spune că aproape toate tezele islamului politic în Turcia au fost formulate și implementate pentru prima oară în timpul domniei lui Abdul Hamid al II‑lea. Ideea s-a născut ca o reacție la riscul imediat de prăbușire a Imperiului și viza cimentarea adeziunii, loialitatea întregii populații musulmane faţă de Statul otoman și neutralizarea și anihilarea acelor segmente de populație care nu s-ar fi încadrat, adică non-musulamanii (gayrimüslimler). Sultanul a fost fondatorul Hamidiye Alaylari (Regimen­tele Hamidice), care, din cîte știu eu, au jucat cel mai important rol în exterminarea armenilor în Anatolia! Acum, nici Erdoğan, nici mișcarea islamului politic în Turcia (nu vorbesc despre musulmanii conservatori, în general) nu au încetat vreodată să se refere la Abdul Hamid al II-lea ca la cea mai respectată figură din istoria Turciei și să se raporteze la el ca la modelul de lider absolut. Așadar, nu cred că Erdoğan a fost vreodată un pragmatic în sensul că desfășoară o politică bazată pe interese, mai mult decît o politică axată pe ideologie. Mai degrabă, acesta a fost întotdeauna fidel unui program ideologic care, credea el, necesita formarea de alianțe temporare/provizorii, pînă cînd avea să devină suficient de puternic pentru a renunța la ele. Astfel, nu este surprinzător că, într-o etapă timpurie a carierei sale politice, Erdoğan a declarat în mod explicit că „democrația nu este un scop pentru noi, ci doar un mijloc de care o să ne folosim pînă cînd ne atingem obiectivul“ și că „democrația este doar un tramvai din care coborîm cînd am ajuns la destinație“.

Așadar, se poate spune că democrația în Turcia intră într-o epocă glaciară? Sau mai există speranță? Ne confruntăm cu tendințe similare, la fel de îngrijorătoare, și în alte țări europene, cum ar fi, de exemplu, Italia și în special în țările din Europa de Est, de pildă Ungaria, Polonia și România (țara mea de origine). Pe de altă parte, pare să existe un trend de dezvoltare surprinzător de pozitiv în țări precum Arabia Saudită sau chiar Irak.

Nu știu dacă va fi o perioadă lungă, dar Turcia a mai fost deja pe un drum care s-a dovedit a genera dificultăți atît pentru democrați, cît și pentru liberali. Mi se pare, de asemenea, că sîntem puși în fața unui fenomen global, pe care îl putem numi ascensiunea autoritarismului populist sau a democrației iliberale. Da, asistăm la acest fenomen, mai ales în țările est-europene care nu au o tradiție în ceea ce privește democrația liberală, fără a mai menționa țări precum Rusia și China, care s-au autodeclarat cu mult timp în urmă alternative la modelul liberal-democratic al Occidentului. Totuși, același fenomen, dar, din fericire, la o intensitate mai scăzută, dată fiind puterea sferei liberale publice și a structurilor constituțional-instituționale bine înrădăcinate, poate fi observat și în cele mai puternice bastioane ale democrației liberale, inclusiv în SUA. Însă situația din Turcia diferă de toate acestea. Atît cît pot vedea eu, ascensiunea autoritarismului populist în Occident vizează strict chestiuni pragmatice. Pare a fi conceput ca o soluție ușoară, chiar o reacție la problemele contemporane generate de globalizare sau supranaționalizare. Pe de altă parte, așa cum am încercat să explic mai sus, ascensiunea unui tip de guvernare islamist-naționalistă în Turcia, concentrată pe o singură persoană, își are rădăcinile mai degrabă în chestiuni ideologice. Dacă îmi permiteți o analogie, este vorba aici despre două niveluri diferite. Țări precum Ungaria, Polonia și Italia amintesc de pacienți care iau sedative, ceea ce este deja un tratament eronat pentru boala cu care se confruntă. În schimb, Turcia pare să devină dependentă de drogurile pe care le ia pentru a crea o realitate alternativă. Cît despre progresul din Arabia Saudită și Irak, pot să spun doar că sper că acesta va deveni structural, nu doar conjunctural.

Înainte ca Erdoğan să înceapă să suprime opoziția, exista o stîngă puternică în Turcia, critică față de miturile naționaliste, o stîngă căreia îi aparţineau ziare şi edituri. Cît a mai rămas din această stîngă și mai poate aceasta să aducă o schimbare în politică?

Așa cum am menționat mai devreme, a treia fază a guvernării lui Erdoğan a implicat efortul său de a sugruma opoziția la nivel de societate civilă, de vreme ce deja reușise să preia controlul aparatului birocratic de stat. Într-adevăr, a făcut pași mari în acest sens, de exemplu, chiar înainte de ultimele alegeri, Dogan Media Group, care deține cel mai citit ziar din Turcia, Hürriyet, a fost vîndut unui grup pro-Erdoğan, datorită creditelor incredibil de generoase furnizate de băncile de stat acestui grup. În acest moment, mai există doar cîteva ziare și edituri alternative care își permit să fie critice la adresa lui Erdoğan. Pe de altă parte, cred că stînga este încă vie în Turcia. Nu a renunțat niciodată și nici nu cred că o va face. Mai mult, aceasta a învățat multe din evoluția lucrurilor, nu numai cum să fie unită, în pofida neînțelegerilor interne, ci și cum să stabilească și să conducă alianțe cu grupuri conservatoare, dar tolerante, de asemenea critice la adresa regimului lui Erdoğan.

 

Erdoğan susține sanctificarea istoriei otomane

 

La data de 24 aprilie, comemorarea Genocidului Armean, Erdoğan a transmis o scrisoare de condoleanțe Patriar­ha­tului Armean din Istanbul, în care spunea: „A fi conștient de suferințele istorice ale cetățenilor noștri armeni și a le împărtăși este o datorie pentru conştiinţa şi morala Națiunii Turce“. Există oare vreo şansă ca Statul turc să materializeze aceste vorbe? Ne putem, de asemenea, întreba ce include această Națiune Turcă. Recent, în luna februarie 2018, Erdoğan a desecretizat registrele populației. Mulți turci au fost surprinși să descopere că au origini armene, grecești sau evreiești.

Cred că v-am răspuns deja la prima parte a întrebării. Este imposibil pentru Erdoğan, autoproclamatul moștenitor al lui Abdul Hamid II, să joace cu adevărat un rol pozitiv în această privință. El susține sanctificarea istoriei otomane, în speță a celei mai oribile părţi a acesteia. Nu vreau să sugerez că celelalte curente politice nu sînt complice la astfel de crime oribile împotriva umanității. Fiecare regim sau perioadă de guvernare din anul 1915 încoace nu a făcut decît să încerce să mușamalizeze evenimentele și să evite o confruntare autentică și sinceră cu atrocitățile trecutului. Faptul că societatea turcă nu a reușit pînă acum să își confrunte trecutul – și astfel să se căiască și să aibă remuș­cări – nu este doar extrem de rușinos pentru mine, ci și, din punctul meu de vedere, motivul din cauza căruia continuăm să trăim într-un cerc vicios de violență. Pentru a ilustra, un hotel care găzduia intelectuali, autori și artiști de stînga asociați cu minoritatea alevită în Turcia a fost incendiat în Sivas, în 1993, de un grup de fanatici islamiști și naționaliști, sub pretextul că aleviții erau trădători. Personal, am fost martorul multor cazuri din viața de zi cu zi în care o anumită persoană sau chiar copii au fost expuși la amenințări și hărțuire, sub pretextul că sînt trădători sau potențiali trădători doar pentru faptul că sînt kurzi. În orice caz, societatea turcă a continuat să lupte cu inamicii săi după ce „a scăpat“ de armeni; doar numele inamicului s-a schimbat: kurzii, aleviții, ce a mai rămas din minoritățile non‑musulmane, secularii, grupurile pro-occidentale etc. Este, într‑ade­văr, o luptă care nu va înceta pînă la momentul în care vom înțelege că fața celuilalt pe care am urît-o atît de mult nu este nimic altceva decît o reflexie a propriei noastre fețe. Acesta este răspunsul meu la a doua parte a întrebării dvs.

Ca multe alte identități naționale și, probabil, mai mult decît celelalte astfel de identități, identitatea turcă a fost construită prin represiunea moștenirii eterogene a oamenilor din Anatolia. Această represiune nu numai că a fost exercitată la nivel de societate, dar și la nivelul sinelui individual, întrucît acesta din urmă conținea elemente esențiale de „altceva”. De aici se trage și problema cu care se confruntă societatea turcă și care nu poate fi rezolvată, ci adîncită atunci cînd identitatea turco-musulmană este luată drept naturală și pură. Mai degrabă există perspectivele unei coexistențe pașnice și în spirit civic atunci cînd îmbrățișăm pluralitatea moștenirii noastre. Deși situația actuală pare sumbră în acest sens, îmi mențin speranțele pentru viitor. Vor veni vremuri cînd cu toții vom înțelege că armenii, grecii, evreii Imperiului Otoman, kurzii și turcii nu numai că împart o umanitate comună, ci și o istorie și o cultură comune, prin care aceștia s-au întrețesut.

(…)

puteți citi interviul, integral aici