Mihai Stepan Cazazian

Observator Cultural / Despre Genocidul armean la București – de Felicia WALDMAN

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Bedros Horasangian şi cărţile care au stat la baza „Dosarului 1915“, prezentate la Colocviul dela Bucureşti, Genocidul armean: istorie, memorie, responsabilitate

„Genocidul armean este o parte de istorie care nu este lăsată să devină istorie. Se strecoară permanent în prezent și nu își poate găsi propria finalitate istorică“, spunea Stefan Ihrig într-un articol publicat în Huffington Post.

Într-adevăr, pentru armeni genocidul este o rană deschisă pentru că nu este lăsată să se închidă. Refuzul obstinat al majorității lumii de a le recunoaște dreptul la ceea ce englezii numesc „closure“, satisfacția încheierii unui capitol, face ca subiectul să-i macine într‑o cursă fără sfîrșit.

Prin argumente care includ victimizarea făptuitorilor și demonizarea victimelor, dar și prin împrumutul pervers al unor argumente folosite în negarea Holocaustului, precum lipsa unui aspect rasial, planificat și sistematic al masacrelor, ori ceea ce profesorul Michael Shafir numește „martirologie comparată“ (de ce e chinul tău mai important decît al meu?), sau chiar ideea că termenul de genocid a fost inventat mai tîrziu și nu poate fi folosit retrospectiv, se încearcă acoperirea unuia din episoadele cele mai negre ale istoriei recente. Abia în ultima perioadă au început să apară o serie întreagă de lucrări știin­țifice care scot la iveală detalii știute, dar care au circulat prea puțin pînă acum.

În acest context, sediul din Casa Filipescu Cesianu al Muzeului Municipiului București a găzduit, în perioada 13-14 octombrie 2017, conferința internațională Genocidul armean: istorie, memorie, responsabilitate. Inițiat de Varujan Vosganian, Rolf Hosfeld, Bedros Horasangian și Sorin Antohi și organizat sub egida Uniunii Armenilor din România, Lepsiushaus Potsdam, a Muzeului Municipiului București și a Asociației Orbius Tertius, evenimentul a adus laolaltă specialiști din România, Armenia, Turcia, Franța, Germania, Israel și Statele Unite ale Americii. Deși subiectul a mai fost abordat în trecut, la o scară mai mică, manifestarea de săptămîna trecută a fost prima de o asemenea anvergură organizată în România, ceea ce constituie, în fond, o dovadă de normalitate, pentru că în acest fel țara noastră se înscrie în trendul internațional de marcare și comemorare a primului genocid al secolului al XX-lea (din lecțiile căruia nu am învățat, însă, nimic nici pînă în ziua de astăzi, așa cum o demonstrează numărul genocidurilor care l-au urmat în decursul ultimei sute de ani).

Scopul declarat al reuniunii, așa cum a fost enunțat de organizatori, a fost acela de a explora istoria Genocidului armean și a consecințelor lui (cu accent pe dimensiunile lor conceptuale și comparative), memoria evenimentelor (inclusiv uitarea, negarea, iertarea, trauma transgenerațională și semnificația publică), precum și aspectele conexe legate de responsabilitate (de la etica comemorării la recunoașterea politică și de la solidaritatea morală la justiția restaurativă).

Deschisă de Varujan Vosganian, prima sesiune a conferinței, intitulată „Armeni, turci și germani în 1915 și după aceea“, i-a adus în fața publicului compus atît din universitari și personalități publice, cît și din membri ai comunității armene, pe Raymond Kévorkian, de la Universitatea Paris VIII-, St. Denis, pe Halil Berktay, de la Universitatea Ibn Haldun, Istanbul, și pe Rolf Hosfeld, de la Centrul de Cercetare privind Studiile despre Genocid Lepsius, Potsdam. Dacă Raymond Kevorkian a făcut o foarte utilă și atotcuprinzătoare sinteză a principalelor etape ale planului de distrugere a armenilor otomani, urmărind fazele radicalizării Comitetului Uniunii și Progresului care, în contextul războiului, au facilitat transformarea proiectului de a-i pedepsi pe armeni într-unul de exterminare sistematică a unei întregi populații, Halil Berktay, unul dintre primii și pînă astăzi puținii universitari turci care recunosc și vorbesc deschis despre acest genocid, a propus audienței o perspectivă „din interior“, arătînd că o combinație de cercetări întreprinse cu curaj, inițiative ale societății civile și o politică mai relaxată a guvernelor Partidului Dreptății și Dezvoltării au făcut posibilă eliminarea negaționismului furibund al perioadei kemaliste, prin scăderea nivelului de intimidare și emanciparea parțială a spațiului public (evoluții care continuă, însă, să se lovească de reacția forțelor reacționare naționaliste). La rîndul lui, Rolf Hosfeld a vorbit despre implicarea imperiului german în Genocidul armean prin intervențiile în politica internă otomană, arătînd că, deși nu a sus­ținut în mod direct exterminarea, Germania începutului de secol XX a cauționat planul genocidal prin tăcere și, mai mult, a învățat o serie de lecții pe care le-a aplicat mai tîrziu în propriul plan de exterminare a evreilor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Sesiunea a doua, intitulată „Diaspora armeană“, i-a reunit pe profesorii francezi Gérard Dédéyan și Carol Iancu, de la Universitatea „Paul Valery“, Montpellier 3, și pe Hakob Matevosyan, de la Erevan, actualmente doctorand la Universitatea din Leipzig. Gérard Dédéyan s-a întors în timp, povestind despre doi diplomați de origine montpelleriană, Alphonse Cillière (1861-1946) și Fernand Roque-Ferrier (1859-1909), care, fiind martori ai evenimentelor premergătoare genocidului, respectiv masacrarea armenilor de către trupele Sultanului Abdül Hamid II la Trebizond, în 1895, și mai apoi la Adana, în 1909, au încercat să intervină și au lăsat posterității importante descrieri ale tragediei. Pe de altă parte, vorbind despre atitudinea jurnalistului evreu Bernard Lazare (1865-1903), care în luările lui de poziție a abordat atît sufe­rin­­ța evreilor victime ale pogromurilor din Rusia sfîrșitului de secol al XIX-lea, cît și pe cea a armenilor masacrați din ordinul lui Abdul Hamid II în Im­periul Otoman, ajungînd chiar să demisioneze din Comitetul de Acțiune Sionistă în semn de protest față de intervențiile în favoarea Sulta­nului ale lui Theodore Herzl (convins, la rîndul lui, că în acest fel avea să obțină aprobarea pentru întoarcerea evreilor în Țara Sfîntă). Carol Iancu a deschis calea comparațiilor între istoria și soarta celor două popoare. O foarte interesantă abordare teoretică a construcției identității diasporice a venit din partea lui Hakob Matevosyan, care a analizat straturile diasporei armene din Europa Centrală și de Est și relațiile dintre ele, avînd în vedere diferența între motivele și circumstanțele așezării.

În continuare, într-o a treia sesiune, intitulată „Război și Genocid“, inimosul Bedros Horasangian, care nu mai are nevoie de prezentare, a făcut o bine-venită și o extrem de documentată incursiune în contextul istoric al Genocidului armean, vorbind despre Campania din Gallipoli, moment definitoriu pentru trei identități (australiană, neo-zeelandeză și turcă) și despre rolul său în acoperirea exterminării armenilor, analizînd complicatele conexiuni între istorie și memorie. La rîndul lui, Suren Manukyan, director adjunct al Muzeului și Institutului Genocidului Armean și lector la mai multe universități din Erevan, a adus în atenția publicului o dimensiune suplimentară, punînd în discuție impunitatea ca instrument decisiv în implementarea genocidului. Într-o prezentare care, în lipsa numelui, putea fi ușor interpretată ca fiind o descriere a Holocaustului ce avea să vină 25 de ani mai tîrziu, Manukyan a vorbit despre procesul transformării armenilor dintr‑o minoritate „protejată“ în sistemul milletelor în dușmani vinovați pentru toate relele momentului. Un alt aspect relevant privind Genocidul armean, și anume reacțiile internaționale din timpul și de după derularea evenimentelor, a fost analizat de Armenuhi Ghambaryan, asistent la Universitatea de Stat de Medicină din Erevan, care a trecut în revistă metodic și comprehensiv discursurile ținute pe această temă în Congresul American, între 1918 și 1919, demonstrînd că lumea știa exact ce se petrecea, dar că, deși discursurile erau înălțătoare, nimeni nu a întreprins nimic, prefațînd, în fapt, ceea ce avea să se întîmple 25 de ani mai tîrziu, în timpul Holocaustului.

citește mai mult pe https://www.observatorcultural.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *