Bedros Horasangian

O poveste cu ANONIMUL VENEŢIAN

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Cu ani în urmă a rulat şi pe la noi un minunat film de dragoste, ca să-l etichetăm cumva cît mai simplu posibil , “Anonimul veneţian “. O peliculă din 1970, plină de culoare, la propriu şi la figurat, şi dacă memoria nu ne joacă feste, cu Florinda Bolkan şi Tony Musante în rolurile principale. O delicată poveste de viaţă şi de moarte, plină de tandreţe şi duioşii, în decorul rafinat, crepuscular, al Veneţiei. Iar ca fond şi leitmotiv muzical,  fragmente dintr-un concert de Benedetto Marcello. Acum nu mai ştiu ce instrument de suflat era, dar am în urechi sunete  disparate, de o neasemuită, tristă, gingăşie. Nu detaliile conteaza, cel puţin pentru ceea ce vreau să povestesc. Şi chiar dacă totul trebuie verificat, mai puţin stările transmise de acel film, rămas rătăcit undeva într-un trecut ascuns sub straturile de asfalt şi beton ce s-au tot suprapus peste evenimente ulterioare, va rămîne ceva de dincolo de cele întîmplate. Succesiv. Sunete rotunde, mai triste sau mai vesele, cu mulţi bemoli în partitură, aşa cum este şi poate fi o simplă şi complicată poveste dintre un El şi o Ea. Cea mai simplă şi complicată poveste care se poate naşte vreodată. Nu doar despre oameni este vorba. Nu doar despre bucuria de face ceva cu drag sau a percepe minunile acestei vieţi şi prin mijlocirea artei. Soarele negru al Mediteranei şi La Pensee de Midi ale lui Camus au un anume rol în acest fel de a contura stări şi un anume mod de a gîndi.Florinda Bolkan, ne aducem aminte, era plină de graţie, frumuseţe şi delicateţe, la care se adăuga şi o anume sensibilitate exacerbată, cum doar uneori Balcanii, atît de huliţi alteori, pot să ofere. In timp ce Tony Musante, care iubeşte intens şi moare cu discreţie în acest film, venea după un rol extrem de dur. Interpretase rolul unui bad guy din NYC care, într-o peliculă extrem de violentă şI terorizantă pentru anii aceia – între timp ne-am obişnuit, nu ne mai sperie şi emoţionează, din păcate, mai nimic – făcea un rol negativ de zile mari. Anonimul veneţian scotea din acelaşi actor alte valenţe. Virtuţi. Cu totul neaşteptate. Poate era şi arta regizorului, al cărui ochi vede deseori ce nouă ne scapă. Mai ales cînd este vorbe de personalităţi cu feţe multiple. Şi distincte. Nu mai ţin minte ce instrument era solist în concertul preclasicului italian, să fi fost clarinet, corn, flaut în nici un caz, oricum era un instrument de suflat. Bingo, oboi, da, minunatul oboi, trist uneori, melancolic întotdeauna. Atunci am perceput, abia atunci, virtuţile acestor instrumente şi sunetele ce le pot ele emana. Că sunt din lemn sau din metal. Abia apoi l-am ascultat pe Aurelian Octav Popa, i-am descoperit pe Benny Goodman şi Artie Shaw, pe Jean Pierre Rampal – a fost şi pe la Bucureşti, oare o mai fi trăind? – sau înregistrările fabuloase ale flautistului Vasile Jianu, mai ales, cu acea mică bijuterie, Cantabile şi Presto al lui Enescu!O mică bijuterie sonoră,ce făcea cît toate stelele de pe bolta unei întregi cariere de compozitor genial şi devenea un fel de Sonată a lui Vinteuil, pentru uzul nostru propriu. Micile şi marile noastre bucurii, voluptăţi, pe care doar arta le poate emana şi oferi. Dincolo de material şi fizic, în zona incertă dintre jocul ielelor şi al emoţiilor sublime. Nu vreau să facem o lungă trecere în revistă a marilor nume din sfera muzicii pentru instrumente de suflat. Mult mai puţin cunoscută şi apreciată, din păcate, în defavoarea mult mai frecventatelor şi iubitelor instrumente, precum cele numite pian, vioară sau violoncel. Dar aş vrea să profit de acest ocol prin propria memorie ca să povestesc o păţanie pitită, şi cumva uitată, prin anii ce au trecut. Unoeri întălniri întîmplătoare dau naştere la lungi ocoluri în timp şi spaţiu. Dan Berendel este un om care astăzi face afaceri. Nu contează cu ce şi unde. Poate contează, dar nu ni se pare relevant. Ar fi mult mai important un gest de mecenat, atunci cînd susţine diverse manifestări culturale sau artistice. Cumva simplu şi firesc, printr-o fundaţie care-i poartă numele. The Berendel Foundation – a luat naştere pe 23 februarie 2010 – ceea nu e chiar rău şi nici ieşit din comun. Poate doar din obişnuit. Orice are un început. Chiar dacă deja  Fundaţia a oferit un Premiu numit Cantemir –după numele eruditului domnitor român – distinsului istoric Stefan Lemny ( pentru o monografie dedicată celui care a pus bazele muzicii turceşti, dacă tot e să ne lăudăm cu isprăvi culturale, nu doar cu lupta de la Călugăreni) lucrurile nu s-au isprăvit aici. Şi au continuat şi vor continua. Isprăvi culturale. Precum un concert de jazz cu pianiştii Ion Baciu şi Harry Tavitian la Casa Principesei Maruka Cantacuzino – Muzeul Enescu de astăzi – în miez de vară bucuteşteană. Sau altă susţinere ce a îngăduit vechii reviste Viaţa Românească să-şi sărbătorească vechimea, dacă nu şi prestigiul.Nu facem un pomelnic de gesturi filantropice. Totuşi faptul că un savant de talia profesorului Moshe Idel, care este invitat la începutul anului viitor să ţină un ciclu de trei conferinţe la Oxford, ar trebui neapărat menţionat. Încercăm să conturăm un personaj şi cîteva secvenţe din viaţa lumii.To make  money este altceva decît to spend money, cum îi place artistului. Nu doar român, ci de pretutindeni. Dar, există un dar, care alcătuieşte un personaj, ieşit din tiparele locului comun şi al luptei cu el însuşi. Poate un om obişnuit la prima vederea, poate cumva straniu, dacă nu o personalitate excentrică. Dan Berendel nu este un fizician precum Albert Einstein. Dan Berendel nu este medic precum a fost Albert Schweitzer, marele specialist în J.S.Bach şi acel umanist care şi-a dedicat parte din viaţă salvării de vieţi omeneşti în Africa.Dan Berendel este un simplu, să zicem, dacă a mai rămas ceva simplu pe lumea asta, absolvent de conservator. Că acum se numeşte Academie de Muzică, şi Naţională – ca să primească bani mai mulţi de la bugetul de stat…- ar fi alte căciuli. Tot jocul acesta, cu denumirile diverselor instituţii de după 1989, ne lasă visători. Am avut mereu o  invidie ascunsă şi difuză, dar şi un anume tainic respect pentru cei care au reuşit să absolve conservatorul de muzică. Cîntatul după ureche, la pian, vioară sau la fluier, de inimă albastră sau pentru a impresiona vreo candidată la măritiş, nu m-au impresionat în nici un fel. Dan Berendel nu face astăzi doar afaceri, el a înfiinţat o fundaţie.Şi, o spunem apăsat, cu largi şi multiple dechideri culturale, numită, repetăm, fără prea multe jocuri ale imaginaţiei The Berendel Foundation. Rămâne însă de remarcat un detaliu biografic. Cel care este azi nu un gentleman farmer, ci un real bussinesman a absolvit şi… concervatorul bucureştean! Universitatea Naţională de muzică din Bucureşti, clasa lui Ioan Avaselon. La urma urmelor şi fostul premier britanic Edward Heath dădea concerte de orgă, iar acum vreo cîţiva ani şi Condolleezza Rice a interpretat la pian o sonată de Brahms, lăsînd multă lume cu gurile căscate. Răsucirile vieţii şi ale destinului lui Dan Berendel au făcut, iată, ca şansa vieţii să ofere unui tînăr muzician posibilitatea să fie cooptat în cvintetul de suflători, de mare faimă, Concordia, condus de multapreciatul fagotist, Miltiade Nenoiu. Un minunat muzician, din păcate nu atît de popular pe cît este prestigiul său în rîndul onoratei bresle muzicale.Poate că nimic nu este întîmplător în aceste jocuri ale hazardului. Există, poate, o predeterminare, care de multe ori, ne scapă. Într-un sens sau altul. Rimbaud, după o tinereţe trăită intens şi nu doar poetic, lasă totul baltă şi se apucă să facă negustorie cu arme în Aden. Salinger, după ce are un imens succes literar nu mai vrea să vadă pe nimeni. În plină glorie, pianistul canadian Glenn Gould se retrage peste 10 ani ca să studieze matematica şi să facă fotografii în nordul îngheţat al Canadei. Asta a vrut, asta i-a plăcut, asta a făcut. Just like this. Alte exemple se pot aduna. Cine şi-ar fi închipuit că Dan Berendel, care deja începea o frumoasă poveste de succes artistic în Orchestra Naţională Radio şi-şi găsea locul  alături de minunaţii săi colegi de la Concordia va ajunge să se ocupe de cu totul altceva ? Nimeni nu ştie bine ce-i rezervă viitorul. Doar Bunul Dumezeu poate aproxima şi uneori decide cîte ceva. Pe noi destinul nu ne întreabă niciodată. Să povestim însă ce era de povestit, dincolo de Dan Berendel şi fundaţia lui. O poveste cu cvintetul Concordia şi Miltiade Nenoiu, de pe vremea cînd eram cu toţii mai tineri şi nu ştiam bine dacă rezistam prin cultură sau ne îmbătam doar cu literatură şi muzică. Un anume Festival de Muzică de Cameră nu s-a mai ţinut la Bucureşti – era ediţia treia, să zicem – şi a fost mutat la Braşov. Programul era absolut tentant, mai ales că pentru cei mulţi, puţini, melomani amatori de muzică de cameră erau programate concerte şi la Castelul Bran şi la Hărman. Unde se găsea – şi se mai găseşte şi astăzi – o frumoasă biserică-cetate întărită, săsească, evident, dintre cele multe care fac faimă întregii Românii, şi nu doar minorităţii germane. Faptul că Prinţul Charles a prins drag de ele şi chiar a sprijinit restaurarea bisericii din Viscri, rămâne o pată de culoare în mica istorie a noastră.Cum ONT-ul, care era mînă în mînă cu organizatorii, asigura şi deplasările dincolo de Braşov, am decis, împreună cu viitoarea consoartă, să mergem la Braşov şi să participăm şi noi la acest tentant festival de muzică de cameră. Iar zilele de toamnă se anunţau minunate.Vreau să relatez doar două dintre evenimente. Cu o anume semnificaţie, parfum şi, de ce nu, tîlc. Unul consumat în Sala Mare a Casei Armatei din Brasov – elegant spaţiu şi chiar potrivit pentru muzica de cameră, iar altul , cu cvintetul lui Miltiade Nenoiu şi minunaţii lui suflători, în curtea interioară a Castelului Bran. Pe vremea aceea Dan Berendel era prea tînăr ca să fie în acea formaţie. Deci. Concertul de deschidere s-a desfăşurat la Sala de Marmură a Casei Armatei. Public nu foarte numeros, dar select, este limpede că la un concert de muzică de cameră găsim alt tip de facies decît la un meci de box. Să trecem. În faţa noastră, un cîrd de săsoaice sobre, trecute de prima şi a doua tinereţe, cu rochii lungi în culori închise, cu gulere de dantelă brodată, coborîte parcă din pînzele vechilor maeştri olandezi. Ceva tineret-puştime şcolară, plus un  alt grup, distinct, ce era alcătuit din oficialităţi locale, în cap cu secretarul cu propaganda pe judeţul Braşov. Am aflat imediat. S-au spus cîteva cuvinte de bun venit, un muzicolog cu funcţii administrative pe linie organizatorică –  pe vremea aceea nu o ştiam pe distinsa profă Stela Drăguşin, care a livrat vieţii muzicale nume importante, Mihaela Ursuleasa fiind doar una dintre ele – ca în final, tovul cu haine cam stîlcite şi decolarate de la judeţeana de partid să ureze succes lucrărilor !!???!!!. Wow, tare de tot! OK, în termenii de azi. Cvartetul Voces din Iaşi, deja cu faimă şi pe atunci, urma să interpreteze un cvartet de un anume Spătărelu. Nume intrat abia atunci în ureche, mai apoi am aflat că era diriguitorul cel mare al Conservatorului din Iaşi.In fine, muzicienii îşi încep treaba, muzică şi modernă şi românească, nu chiar foarte uşor digerabilă. Nici de săsoaice, nici de micul-mare public, de oficialităţi, ce să mai spunem, plictiseală mare.Greu s-a terminat interminabilul cvartet de Spătărelu, dar sarcina cu muzica românească era îndeplinită, uf, ce bine. Urmau un cvartet de Mozart şi apoi “Păstrăvul” lui Schubert, cvintetul cu pian atît de iubit de toţi melomanii din lume. Deja Mozart  a sunat minunat, toată lumea şi-a recăpătat aplombul şi cheful de viaţă, zîmbete, deh, Mozart, era Mozart.

Şi a urmat pauza. Binefăcătoare. Şi binevenită, doar pentru unii. Ce s-a întîmplat ?

Am ieşit în balconul Casei Armatei. Toamnă, tihnă, bună pace, sporovăială, cum se întîmplă în mod firesc între părţile unui concert. Şi pe fondul acestei stări de beatitudine, vine către noi un vag, şi apoi tot mai insitent, miros de grătar. Ne-am zis că o fi de la vreun local din jur, cu toate că nu exista aşa ceva. Minutele care au urmat s-au umplut şi de mirosul, evident, de mititei, ceea ce contrasta atît cu sala de marmură, fotoliile cu catifea roşie şi figurile austere ale săsoaicelor. Care şi ele simţiseră că e ceva in nergulă în plan olfactiv. Totul s-a lămurit, cînd, după pauza deja prelungită peste cele 10-15 minute standard, au apărut oficialităţile locale. Foarte mulţumite şi radioase, iar după cum molfăia limba prin gură secretarul cu propaganda era clar că serviseră la botul calului, cum se spunea cîndva, un grătărel,cîţiva mici şi un şpriţ, probabil mai mare. Asta ca mulţumire pentru răbdarea de a asculta cvartetul lui Spătărelu, dar şi evidenta radioasa satisfacţie de după, „Ei, da, altceva…”, cvartetul lui Mozart. Acum, după un ospăţ, chiar şi cameral, mergea mult mai lesne Schubert. Dacă săsoaicele erau în semitransă de bucurie la Forellenquintett-ul schubertian, de atîta mulţumire secretarul cu propaganda… a tras şi un pui de somn! Pînă la urmă toată lumea, inclusiv noi, care am urmărit cu interes atît muzica, dar şi ce s-a întimplat în jur, a fost mulţumită. Concertul de la Bran, unde am fost duşi cu autocarele, a rămas în memoria mea fără alte impresii decît cele ale celestei muzici. Suflătorii lui Miltiade Nenoiu ne-au onorat cu minunate pagini din Haydn, Mozart şi Tudor Ciortea – un muzician braşovean pe nedrept uitat astăzi – care, în contextul de basm al coloratei toamne şi al micii curţi din castelul în alb şi negru, au rămas colorate cu imagini de neuitat. Cum pe vremea aceea nu se ajungea la Tanglewood, Los Angeles sau Taormina aşa uşor ca astăzi, au fost clipe unice, unde doar muzica s-a întipărit în memoria noastră auditivă. Ce vreau să relev cu aceste două amintiri personale prilejuite şi de existenţa unei personalităţi, precum epicureanul personaj, ficţiune sau realitate, nici nu mai contează, Dan Berendel. Sunt oameni care uită de unde au plecat, sunt alţii care simt bine vremelnicia existenţei noastre prin acest univers. Şi încearcă, nu doar să  consume pe cont propriu satisfacţii egotiste meschine, ci să sprijine şi întreţină, la modul cel mai direct şi concret posibil, bucurii şi celor din preajmă. Iată cum amintirile pot fi resuscitate dintr-un prezent agresiv şi deseori găunos, şi scoase, fericit, la iveală, din magma informă a memoriei noastre afective. Să trăim frumos ar fi altceva decît a trăi bine. Nu despre bani şi afaceri  de succes este neapărat vorba, ci de muzica superioră a marii arte. A existenţei, adeseori. Anonimul veneţian există în fiecare dintre noi. Rămâne să-l descoperim. Atît şi cum suntem în stare. La momentul potrivit.

Din  Amintirile unui meloman

de Bedros Horasangian

volum în curs de apariţie

  • 5
  •