Mihai Stepan Cazazian

O călătorie fără destinație

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

Am întâlnit o lungă dispută între ”călătorie” și ”destinație”. Și pentru că argumentele ambelor părți păreau acceptabile am renunțat să judec ceva pentru ce nu eram pregătit să fac și am plecat în călătorie.

Nu mi-am propus o destinație ci numai câteva locuri de popas. Orice ”destinație” mi-aș fi propus … tot acasă, de unde plecasem, urma să ajung.
Într-o călătorie te întâlnești cu oameni, cu situații, cu întâmplări. Călătoria este o școală: primești explicații, rezolvi probleme și, uneori, îți susții corijențele.
Am pornit de la Roma cu gândul să mă opresc în Florența, Veneția și mai la urmă Milano.
Venit la Roma nu poți, măcar din snobism, să nu ajungi la Vatican. Iar aici, creștin sau nu, nu se poate să nu fi copleșit de măreția sufletească a locului. Și pentru a nu fi strivit de grandoarea monumentelor te vrei urcat deasupra lucrurilor pentru a privi timpurile. Și asta îți oferă cu generozitate, cupola catedralei Sfântului Petru.
De la înălțimea cupolei vezi vestigiile Romei Antice adunate în jurul Romei Creștine și a centrului creștinătății.
Iar undeva în depărtare poți imagina alte cercuri: ale Greciei, ale Iudeii, ale Armeniei …

Foto articol 2

Pe cupola Domului poți ajunge, ca într-o lungă penitență, pe trepte (551 de trepte) sau poți scurta o parte din drum cu liftul (cca 325 trepte).

Foto articol 3

Biletele se iau de la casă, stând la o coadă respectabilă. Dar totul merge repede.
Și ca orice gură cască, am privit construcțiile din jur. Și nu mică îmi fu mirarea când, pe peretele Domului, am văzut statuia unui personaj întâlnit de mine în drumul din Armenia.
Statuia a fost inaugurată oficial, la 19 Ianuarie 2005 de către Papa Ioan Paul al II-lea.
Înaltă de aproape 18 picioare, aproximativ 5,5 m, statuia a fost situată în ultima nișă rămasă liberă pe peretele ce mărginește Bazilica Sf. Petru. Nișele acestea adăpostesc statuile celor mai importanți sfinți ai religiei creștine. Cu această statuie toate nișele au fost ocupate.

 

Foto articol 4

Pe soclul statuii stă scris, în armeană și latină: ”Sfântul Grigorie Luminătorul Armeniei”, și o dată: ”CCCI – 301”.
Sfântul Grigorie ține în mâna dreaptă crucea armenească iar în stânga Biblia.

Cu ocazia împlinirii a 1700 de ani de la creștinizarea poporului armean, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Khor-Virap, locul în care Sf. Grigorie a fost ținut în întuneric 13 ani. Aici, și la îndemnul Patriarhului Nerses-Bedros XIX, Papa Ioan Paul al II-lea va avea inspirația edificării statuii Sf. Grigorie și amplasarea acesteia în ultima nișă liberă de pe peretele Bazilicii Sf. Petru.
Licitația publică deschisă de Vatican în 2001 a fost câștigată de Khachik Kazandjian din Paris, realizator și al altor statui celebre.
Se lasă seara peste Vatican. Maine drumul continuă. Un ciudat sentiment, ca o adiere de vis, se naște în mine: nimic nu pare întâmplător; după 1700 de ani, grupul marilor Sfinți ai creștinătății ce ne veghează de pe zidurile Vaticanului s-a întregit. Și îmi pare că timpul nu este destinat istoriei ci nouă, celor ce-l trăim.
Au trecut câteva zile de când suntem pe drum. Este cald și oboseala începe să se facă cunoscută. Am ajuns la Veneția. Astăzi vom fi navigatori. Și aud că ne așteaptă o surpriză.
Văd Veneția pentru prima dată. Un oraș pe apă. Nu știu dacă îmi place dar este fascinant. Un oraș format dintr-o multitudine de insule. Unele au nume celebre precum Murano, vestit pentru priceperea meșterilor sticlari, Burano, vestit pentru broderiile sale.
Astăzi ne este rezervată o surpriză: una din insule se numește ”Saint Lazare”. Această insulă adăpostește o mănăstire. Dar nu orice mănăstire ci una armenească. La îmbarcare ni se explică, cu multă gentilețe, că ar fi de preferat să ne îmbarcăm la cursa de 15.10 deoarece la 15,30 se organizează un tur ghidat al mânăstirii. Acceptăm.

Foto articol 5În fine este 15.10. Ne urcăm pe vaporaș (vaporeto) și pornim spre Saint Lazare.
Suntem întâmpinați de zidurile mânăstirii înconjurate, la rândul lor, de un părculeț umbros, cu apă rece. La chei este ancorat un vas – ARMENIA. Ce ciudat sună acest nume așa de departe de Armenia. De altfel insula este cunoscută ca ”San Lazzaro degli Armeni”.foto articol 6

 

 

 

 

Ne adunăm pe culoarul ce înconjoară curtea interioară de formă pătrată, a mânăstirii. Domnesc liniștea, pacea, calmul. Este curat și răcoare. În mijlocul grădinii o fântână arteziană face ca susurul ei să marcheze, mai din plin, liniștea locului.

Pe pereții culoarului imagini din dramele poporului armean.Foto articol 8

 

 

Foto articol 7

 

 

 

 

 

Vizitatorii, mulți după părerea mea, privesc imaginile. Privesc cu atenție, cu compasiune dar și cu un fel de luare aminte.

Ne preia ghida. Mă așteptam la un călugăr; ghida își cere scuze dar toți călugării sunt într-o reuniune. Mulți călugări? Surâde: cu totul 12 persoane.
În anul 1715 ajunge pe aceste meleaguri un mic grup de armeni conduși de abatele Mechitar. La sosirea lor în aceste locuri, armenii găsesc, așa cum scrie ”Cronologia della Congregazione Mechitarista” (redactată în limba armeană), o insulă părăsită ce a servit cândva drept leprozerie. Existau, părăginite de vreme și ploi, două clădiri a câte două etaje fiecare.

La 8 septembrie 1717 Senatul Venețian concesionează insula grupului de armeni; Guvernul Serenisimei nu a putut rămâne indiferent la cererea de azil venit din partea unor refugiați veniți dintr-o țară în care, de multă vreme se făcea simțită dominația plină de cruzime a unui Stat cu care Veneția s-a confruntat direct: Imperiul Otoman.
Mechitar s-a născut la 1676 în localitatea Sivas (Սեբաստիա), denumirea nouă a vechiului oraș Sebaste.

Foto articol 9
Aici și-a făcut studiile devenind sacerdot la 20 de ani. Încă de atunci, activitatea de predicator, educator, și scriitor de texte de cultură generală sau religioasă, l-a făcut cunoscut în toată Asia Minoră.
Înțelegând că sub dominația turcă nu va putea să-și împlinească misiunea religioasă, Mechitar va pleca clandestin la Modone (Morea) aflată atunci sub stăpânire Venețiană. Aici va fonda, și cu aprobarea Papei Clemente al XI-lea, un ordin religios care va purta numele său: Congregația Părinților Mechitariști. Ordinul va urma regula Ordinului benedictin.

Foto articol 10

După invadarea Moreei de turci, Mechitar, împreună cu membrii Congregației vor fugi în căutarea unor locuri mai prielnice misiunii lor. Plecarea s-a făcut cu un vas venețian care i-a adus, în 1715 la Veneția.
Congregația avea un refugiu dar locul era departe de a permite, așa cum era, desfășurării activităților specifice. Așa încât, laici și călugări și-au suflecat mânecile și s-au apucat să reconstruiască, și cu ajutorul Guvernului Veneției, vechea biserică și să refacă vechile clădiri.
Munca era grea și aparent îndepărta pe călugăr de misiune sa. Regula 24 a Ordinului spunea însă clar: ”I monaci tutti nell ademptimento dei loro uffici, sappiano di essere sotto la comune legge, divina del lavoro e della fatica e, allontanando da se ogni eccessiva preocupazione, si affidino alla Provvidenza del Padre celeste ”. 1
În scurt timp insula părăsită a devenit un pământ fertil care permitea Congregației acoperirea a aproape tuturor nevoilor sale.
Refacerea și reparațiile precum și noile dezvoltări s-au încheiat în 1740 și membrii Ordinului s-au întors la misiunea lor fundamentală. Am întrebat dacă este vorba despre rugăciune. Ghida ne-a răspuns zâmbind: sunt aproape trei secole de când ordinul derulează ample activități educaționale și culturale, uneori cu profunde semnificații istorice și patriotice.
Există trei direcții majore de acțiune: conservarea tradițiilor culturale, îmbogățirea treptată a moștenirii trecutului, transmiterea și difuzarea acestui patrimoniu. Există, ni se spune, un efort continuu de a pune în acord tradiția specifică armenească cu cultura universală.
Pornind de la aceste principii, Părinții Mechitaristi au adunat, cu multă scrupulozitate și spirit critic, manuscrise ce riscau a fi distruse de evenimentele dramatice ale istoriei Armeniei. Rezultatul acestei munci este Biblioteca mânăstirii, motiv real de mândrie pentru Ordin. Colecții rare, documente unicat, ne privesc din rafturi. Aflăm că Biblioteca deține unele din cele mai complete colecții ale scrierilor sacre.

foto articol 11
foto articol 12foto articol 13foto articol 14foto articol 15

 

 

 

 

 

 

Pentru a putea asigura difuzarea lucrărilor deținute în patrimoniu dar și lucrărilor proprii, Ordinul a înființat, 1796, o Tipografie proprie, tipografie ce a devenit relativ repede una din cele mai căutate pentru calitatea producției ei. Din păcate, de curând Tipografia a fost oprită urmând să devină, probabil, muzeu. În istoria sa, Ordinul a avut de ”înfruntat” pe Napoleon I Bonaparte. Acesta intenționa să închidă mânăstirea; după ce i s-a prezentat activitatea și realizările mânăstirii, Împăratul va semna un ordin care va confirma existența și continuarea activității mânăstirii.

Textul suna astfel:
Napoleone, Per la grazia di Dio e per le Contituzioni Imperatore de Francia, Re d’Italia, …… abbiamo decretato e decretiamo quante segue:
               I. Monachi Armeni della Isola di S. Lazzaro di Venezia sono conservati nell attuale loro stato, finche sia da Noi altrimenti disposta.
             II. Ministri delle Finanze e pel Culte sono incaricati dell ezecutione del prezente Decreto che sara publicato ed inscrito nel B.I. lettino delle Legi.
…………………………………………………………………….
S. Cloud, 17 augusto 1810

În periplul nostru prin Bibliotecă suntem invitați într-o încăpere specială: camera de lucru la Lordului Byron, un mare prieten al armenilor.

foto articol 16
În această încăpere poetul a învățat, sub îndrumarea starețului, limba armeană; mai mult chiar, a elaborat un dicționar armean – englez.
În ultima încăpere ne întâlnim cu bustul lui Soghomon Soghomonian mai cunoscut drept Komitas. foto articol 17

Tot aici găsim expuse o serie de ”marine”. Aivazovschi. Așa am aflat că era armean – Aivazian precizează ghida zâmbind.
Biblioteca este plină de surprize: Bustul fiului lui Napoleon I, tabloul lui Napoleon al III-lea aflat la loc de cinste; un mare prieten al Ordinului dar și al armenilor precizează ghida.
Trecem prin sala de mese și revenim în biserică. În sala de mese revăd tabloul lui Mechitar.

foto articol 18

De aici revenim în biserică. O incintă caldă, primitoare. Ghida ne arată modul în care călugării au integrat și nu distrus, lucrările originale, marcând cumva vechimea și continuitatea.

Fac câteva fotografii.

foto articol 19

foto articol 20

Ieșim în fața mânăstirii. Toți sunt tăcuți, vizibil emoționați. Parcă nici căldura nu mai are importanță. Am traversat trei secole de istorie; am văzut, din nou și în cu totul alte locuri, forța unui neam foto articol 21care, trecut prin vicisitudinile istoriei, nu a acceptat să dispară. Și a întors nenorocirea în avantaj supraviețuind răului și transformându-l în bine.
Cu ce pot încheia. În fața mânăstirii stă o veche cișmea. Apa, semn al vieții, semn al culturii, semn al răbdării și stăruinței atotbiruitoare.

Foto articol 1

 

Corina Mihaela BAR
Iulie 2016

 

 

 

________________________________

1. C. Sartor – Dall Ararat a S.Lazzaro -, Venezia, S. Lazzaro, 1978 finito di stampare nel febrario 1978 nella Tipo-Litografia Armena Isola di San Lazzaro – Venezia .

  •  
  •