Vartan Martaian

O ALTFEL DE PRIVIRE

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

24 aprilie 1915 – 24 aprilie 2015 : o sută de ani de la data simbolică a declanşării primului genocid din secolul 20; centenarul comemorării Genocidului Armean, reper simbolic, naţional şi politic pentru armenii din întreaga lume, dar şi reper moral pentru lumea civilizată.

De fapt, formularea “Genocidul Armean din1915”, vehiculată cvasigeneral, este pe cît de convenţională, pe atît de eronată şi derutantă. La întîlnirea acestei neinspirate sintagme, cei străini de subiect ar putea crede – pe bună dreptate – că singurul an în care armenii au fost victime ale exterminării în masă a fost faimosul 1915. Mai lipseşte doar alăturarea ideii – iarăşi prea des vehiculată şi, culmea ignoranţei, chiar de susţinători ai Cauzei Armene – cum că Genocidul a frînt dintr-o dată armonioasa convieţuire paşnică de sute de ani între armeni şi turci pentru ca distorsionarea (poate neintenţionată) a adevărului şi realităţii istorice să fie bine ancorată în opinia publică nearmenească.

O privire atentă – şi la îndemîna oricui – asupra istoriei ne dezvăluie un tablou cu totul diferit. Pustiirea Armeniei şi exterminarea populaţiei sale a început odată cu invazia selgiucidă şi cucerirea capitalei Ani (1064; mare parte dintre armenii stabiliţi în principatul Moldovei şi mai apoi în Transilvania sînt urmaşii celor ce au luat drumul exilului din “oraşul celor 1001 de biserici”), culminînd, în perioada medievală, cu măcelurile din timpul invaziei hoardelor mongole ale lui Timur Lenk şi a războaielor turco-persane şi cu marea deportare ordonată de şahul Abbas I al Persiei (1604-1605). Împărţirea Armeniei între otomani şi perşi a definitivat decăderea naţiunii armene. Împilarea, persecuţiile, însoţite de implantări de populaţie turcică şi convertiri forţate la islam, au redus dramatic numărul armenilor în propria lorţară. Astfel încît, în momentul cuceririi ruse a Armeniei persane (la începutul secolului 19), armenii mai constituiau doar circa o cincime din populaţia Cîmpiei Araratului, leagănul nu numai biblic, dar şi istoriceşte real al armenilor şi nucleu al Armeniei contemporane renăscute. Pe lîngă toate nenorocirile istoriei Armeniei, cucerirea rusă a fost marele noroc istoric care a refăcut şi apoi asigurat continuitatea unei majorităţi demografice armeneşti pe măcar şi o zecime din teritoriul Armeniei istorice.

Privind în conştiinţa colectivă armenească de astăzi, aflăm că fără victoria dela Sartarapatdin 1918Armenianu ar mai fi existat. Dar, din aceeaşi conştiinţă, lipseşte evidenţa istorică a premisei victoriei populare dela Sartarapat, şi anume cucerirea rusă şi repopularea Cîmpiei Araratului cu armeni ce doreau să scape de oprimarea persană şi otomană. Din aceeaşi conştiinţă lipsesc multe alte evidenţe istorice: gradul catastrofal de degradare a condiţiei naţionale armeneşti sub ocupaţie otomană, în care demografic şi cultural armenii se aflau pe calea extincţiei încă înainte de masacrele hamidiene. Însăşi limba armeană a fost salvată, in extremis, de mişcarea intelectuală de la începutul secolului 19, cînd limba se turcizase la un nivel catastrofal sau fusese pur şi simplu abandonată de o parte a populaţiei armeneşti, în special de cea care trăia diseminată în grupuri mici în majoritatea turcă, în Cilicia şi extremitatea occidentală a Armeniei. În provinciile armeneşti ale Imperiului Otoman, adică în Armenia istorică, populaţia armeană se situa în cel mai bun caz în poziţia de majoritate relativă, adică cel mai mare grup etnic, dar minoritar în raport cu musulmanii, turci, kurzi şi circazieni la un loc. Rezultatul a sute de ani de erodare demografică şi culturală, această situaţie i-a adus pe armeni la bunul plac al tiraniei sultanului Abdul Hamid II şi, mai apoi, la cheremul planului genocidar al Junilor Turci. “Succesul” masacrelor hamidiene din 1894-1896 (200-300.000 de morţi) şi al masacrului delaAdanadin 1909 (circa 30.000 de victime) ne arată cît de lipsiţi de apărare şi cît de expuşi erau armenii în faţa oricăror capricii sîngeroase ale guvernanţilor turci. Capricii la îndeplinirea cărora, pe lîngă armata regulată, participa din plin şi mulţimea musulmană fanatizată. Genocidul declanşat în data de 24 aprilie 1915 şi care a durat, cu amploare variabilă, pînă în 1922 (ba a mai avut şi o ultimă zvîcnire criminală în 1937-1938, odată cu masacrul din Dersim – provincia Tunceli de astăzi –, cînd se presupune că au fost ucişi numeroşi armeni salvaţi din Genocid prin convertire la islam), a fost doar lovitura finală dată Armeniei şi armenilor, nu numai celor supuşi otomani: agresiunea Turciei kemaliste împotriva primei Republici a Armeniei s-a soldat, pe lîngă pierderea de teritorii, cu masacrarea altor mii de civili armeni, de această dată pe teritoriul fostei Armenii ruseşti.

Putea fi oprit sau măcar încetinit planul genocidar al Junilor Turci, aşa zisul “Genocid din 1915”? Greu de răspuns. Mai ales că iniţiaţii se vor grăbi să ne atenţioneze că “istoria nu se face cu dacă”. Şi totuşi, mă voi încumeta să spun că numai eventualitatea unei cuceriri ruse cvasicomplete a Armeniei, aşa cum se prefigura în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878 (cunoscut de publicul românesc, prin implicarea României, drept Războiul de Independenţă), ar fi putut evita genocidul şi asigura restabilirea ulterioară a unui stat armenesc viabil. Bineînţeles, nu s-a întîmplat aşa: Armenia a rămas sub jugul otoman, în timp ce popoarele balcanice s-au eliberat, cu ajutor în special rusesc, după cinci sute de ani de stăpînire turcească. Drept consecinţă, naţionaliştii turci, temîndu-se că, după pierderea Balcanilor, scenariul se va repeta şi în est şi vor pierde şi Armenia, profită de declanşarea primului război mondial şi de complicitatea germană şi decid uciderea armenilor pînă la unul. Aici îmi voi permite să recurg la încă un dacă şi să lansez întrebarea: oare ce s-ar fi întîmplat dacă prima conflagraţie mondială nu s-ar fi produs şi nici Genocidul Armenilor “din1915” nu ar fi fost comis? Situaţia şi evoluţia situaţiei armenilor supuşi otomani mă fac să cred că nici această eventualitate nu ar fi adus nimic bun pentru armeni. Cu siguranţă că victimele elimiante fizic ar fi fost incomparabil mai puţine, însă fiinţa naţională armenească pe teritoriul fostului Imperiu Otoman, dacă şi-ar fi continuat cursul pe care se înscrisese de sute de ani, probabil că s-ar fi aflat oricum în pragul extincţiei.

Această scurtă expunere istorică o consider necesară pentru a înţelege măsura în care şi noi, armenii, ne cunoaştem istoria în forma unor clişee simplificate. Departe de a fi un mijloc de popularizare a istoriei, clişeul “Genocidul din1915”, constituie mai degrabă o distorsionare istorică şi, mai grav de atît, o atingere adusă fundamentului identităţii armeneşti, mai ales în comunităţile din Diasporă. Întrucît reperele fixe, punctuale, ce marchează evenimente de mare intensitate, lasă impresia unei normalităţi a perioadelor dintre ele. Este varianta comodă, oarecum fatalistă, care pune orice dezastru naţional înregistrat în istorie pe seama exclusiv a unui factor extern cu manifestare subită, ce fereşte astfel conştiinţa de stigmatul propriei responsabilităţi neîmplinite de-a lungul unor întregi perioade istorice. Impresia lăsată astăzi că o mare parte din Diaspora armeană îşi clădeşte conştiinţa identitară aproape exclusiv pe subiectul recunoaşterii internaţionale a Genocidului este, din păcate, pe cît de acută, pe atît de apropiată de realitate. În ipoteza unei recunoaşteri internaţionale bruşte şi unanime a Genocidului Armean şi în lipsa oricărui alt fundament identitar, ce s-ar întîmpla cu Diaspora? Şi-ar continua, probabil, declinul numeric pe care îl cunoaşte în ultimii zeci de ani, fapt ce ar duce la dispariţia unor întregi comunităţi. De altfel, dovada evidentă a acestei evoluţii este situaţia catastrofală a limbii armene occidentale, limbă fără teritoriu, a cărei dispariţie cvasitotală nu este decît o chestiune de timp. Am putea spune că asimilarea, prin pierderea limbii şi mentalităţii naţionale, este faza finală a Genocidului Armean, fază în plină desfăşurare, căreia cu toţii îi sîntem martori şi autori deopotrivă. Da, peste un milion şi jumătate de armeni – printre care cu toţii ne găsim cel puţin un strămoş direct – au pierit în ultima fază a genocidului sîngeros, însă alţi sute de mii – printre care urmaşii noştri direcţi – sînt pe cale să dispară ca armeni în cel mult două-trei generaţii de acum încolo. Lucru pentru care vina apasă pe umerii noştri. De această dată noi înşine sîntem – deloc metaforic spus – călăii propriei noaste fiinţe naţionale. Fapt ce ne face, că ne dăm seama sau nu, complici ai planului genocidar pus în aplicare începînd cu masacrele hemidiene. Dar chiar şi aşa ne găsim scuze: de vină pentru asimilare este mediul naţional ospitalier, globalizarea, interculturalitatea, etc., etc.

Combăteam mai sus sintagma “Genocidul Armean din1915”în încercarea de a spune că această crimă fără precedent la acea dată în istoria lumii a fost rezultatul nu numai al cruzimii nemaiîntîlnite a unui guvern criminal, ci şi al condiţiilor istorice care l-au făcut posibil. Planul genocidar al Junilor Turci din 1915 nu a fost altceva decît punctul culminant al unui lung proces istoric al cărui teren propice a fost pregătit timp de sute de ani, inclusiv cu complicitatea caracterului armenesc. Opera literară a marelui Raffi abundă în remarci critice în acest sens, deşi acesta a murit în 1888 şi nu a apucat să vadă nici măcar masacrele din 1894-1896!

1915-2015: încă trei ani pînă la comemorarea simbolică a 100 de ani de la declanşarea exterminării armenilor din Armenia occidentală şi din restul Imperiului Otoman. O dată rotundă a cărei apropiere trezeşte conştiinţele şi mobilizează forţele.

Dar ce reprezintă această recunoaştere internaţională a Genocidului pe care o revendicăm de trei generaţii deja? Să nu ne ascundem după clişee şi exaltări naive şi să privim realitatea în faţă: reprezintă expresia disproporţiei de forţe dintre armeni şi turci; reprezintă expresia slăbiciunii noastre în faţa uriaşei forţe a statului turc negaţionist cu care nu putem discuta de pe picior de egalitate, ci doar prin intermediari, prin apeluri către parlamentele ţărilor străine de la care cerem să recunoască o evidenţă istorică simplă; reprezintă expresia neputinţei noastre în faţa succesorilor de drept ai celor ce au comis genocidul, cărora nu le putem impune direct recunoaşterea faptei, ci sîntem nevoiţi să apelăm la bunăvoinţa altora, a europenilor şi americanilor, de la care practic cerşim recunoaşterea publică a unui lucru mai mult decît notoriu de a cărui responsabilitate morală chiar ei, europeni şi americani, s-au scuturat cît au putut imediat după încheierea marelui război. Sîntem puşi – trebuie să o recunoaştem – într-o situaţie umilitoare, de inferioritate, atunci cînd bătem la porţile Europei şi Americii pîrîndu-i pe turci şi cerîndu-le mai marilor lumii civilizate să-i mustre şi să-i oblige să-şi recunoască fapta. Şi nu o dată am primit ca răspuns atitudini şi gesturi compătimitoare, dar incomplete şi formale, care ne-au arătat adevărata valoare a reparaţiei morale în faţa interesului pragmatic imediat.

Şi totuşi, cui îi trebuie recunoaşterea internaţională a Genocidului Armean? Întăreşte ea conştiinţa armenească a Diasporei? Cu siguranţă că nu. Reface ea forţa demografică a armenilor? Nu. Încetineşte ea procesul asimilării ce erodează numeric Diaspora? Nu. Va rearmeniza ea Armenia occidentală? Himeră mai mare nu-şi pot închipui nici cei mai visători şi naivi. Şi atunci?

Dacă lăsăm deoparte sentimentalismele de orice fel, dacă privim dincolo de reparaţia morală sau de “odihna sufletelor” celor morţi, vedem că recunoaşterea Genocidului nu ne trebuie nouă, celor din Diasporă, nici din perspectivă individuală, nici comunitară. Ca cetăţeni români, francezi sau ruşi, recunoaşterea formală a Genocidului de către parlamentele ţărilor în care trăim nu ne afectează viaţa în nici un fel, nici în bine şi nici în rău. Ba dimpotrivă, în mod paradoxal, aş putea crede că ar aduce o relaxare, un soi de sentiment al misiunii îndeplinite şi lipsa obiectului muncii. Pentru ce să mai milităm, ce să mai cerem? În realitate, nu trebuie să cerem nimic, ci să facem. Trebuie să facem ceea ce ne obligă calitatea noastră de armeni: să ne opunem asimilării prin conservarea (sau chiar recuperarea) limbii naţionale, prin educaţia armenească sau măcar insuflarea unui spirit armenesc generaţiilor tinere, prin alungarea din conştiinţa şi mentalitatea noastră a statutului de oameni fără de ţară, prin ştergerea barierelor mult prea evidente şi dureroase dintre romanahay, iranahay, fransahay sau hayastanţi şi prin apariţia unei reale solidarităţi naţionale armeneşti, pe cît se poate eliberată de rivalităţile meschine ce sfîşie mai toate comunităţile din Diasporă (iar cea din România nu face nici ea excepţie, din păcate).

Recunoaşterea Genocidului nu ne trebuie nouă, armenilor, ca indivizi, ci Armeniei ca ţară. Dincolo de caracterul ei simbolic, reparaţia morală pe care o reprezintă recunoaşterea internaţională a Genocidului, chiar şi doar a celui “din1915”, constituie o pe cît de puternică, pe atît de necesară armă diplomatică în mîna Armeniei independente. Puţini credeau înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice în viabilitatea unei Armenii independente, prinsă în cleşte între Turcia, Iran şi Azerbaidjan. Şi totuşi, globalizarea accelerată din politica internaţională şi interdependenţa adusă de aceasta a fost un factor pe cît de neaşteptat, pe atît de salutar pentru cea de a treia Republică a Armeniei. Turcia a ezitat în 1993 să facă în Armenia ceea ce şi-a permis cu mare uşurinţă în 1974 în Cipru. Însă ameninţarea unei agresiuni turceşti împotriva Armeniei rămîne reală, ea crescînd dramatic în eventualitatea reizbucnirii războiului din Karabagh. Pe lîngă parteneriatul militar cu Rusia şi alte măsuri concrete pe teren, cealaltă armă a Armeniei de descurajare a unei intervenţii turceşti este opinia publică internaţională, ce are recunoaşterea Genocidului drept principală componentă diplomatică. E bine ştiut că, odată cu înlăturarea de la putere a preşedintelui Levon Ter-Petrosian, recunoaşterea internaţională a Genocidului a devenit una din priorităţile politicii externe a guvernului dela Erevan. Scopuleste mai mult decît evident: lipsirea Ankarei de posibilitatea invocării pretextului moral pentru planurile sale de intervenţie împotriva Armeniei. Iar calitatea noastră de armeni ne obligă să susţinem Armenia cum putem mai bine, inclusiv în problema recunoaşterii Genocidului, care ar trebui să devină o întreprindere comună a Armeniei şi exilului armenesc. Din păcate, deocamdată se observă doar o slabă coordonare între organizaţiile din Disaporă şi Erevan pentru susţinerea acestei cauze şi politici comune.

Centenarul comemorării Genocidului este un moment de bilanţ la care sîntem datori să analizăm toate faţetele armenităţii noastre. Sîntem, în continuare, un popor de pribegi, un popor fără de ţară? Autosuficienţa statutului mărunt de romanahay, hunahay, kiprahay sau alte subdiviziuni de spyrkahay a produs şi continuă să producă o erodare şi o degenerare profundă a identităţii noastre. Această mentalitatea a fărîmiţării identitare ne-a adus în faţa dezastrului, şi nu de ieri de azi! Realitatea contemporană ne somează să ne schimbăm radical modul în care ne definim ca naţiune: conştiinţa apartenenţei (chiar dacă nu fizice)la Armenia şi datoria faţă de aceasta ar fi trebuit să devină, după 1991, principalul fundament al identităţii noastre armeneşti.

Recunoaşterea internaţională a Genocidului nu trebuie nicidecum să fie un element central a armenităţii noastre. Aceasta trebuie privită ca un mijloc al luptei politice şi nu ca scop în sine sau alinare sufletească. Cu atît mai puţin ca fundament identitar. Sîntem datori, în primul rînd pentru a susţine Armenia, să milităm pentru recunoaşterea Genocidului din partea societăţilor în mijlocul cărora trăim. Dar, dacă vom ignora principala noastră datorie, şi anume aceea de a ne opune din răsputeri asimilării şi scăderii numerice, va trebuie să ne recunoaştem propria vină – comunitară şi individuală – în desăvîrşirea crimei a cărei condamnare o reclamăm.

 

Vartan MARTAIAN

 

 

  •  
  •  

One Response to O ALTFEL DE PRIVIRE