Cristina Manuc

O „cheie” armeană a romanului Minoic

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Minoic este cel mai recent, dar şi cel mai bun roman de pînă acum al lui Caius Dobrescu, autor încă tînăr (n. 1965) şi polivalent: poet, eseist şi romancier, experimentalist sofisticat, dar atras, irezistibil, de genurile şi speciile „populare”, unversitar bucşit de filozofie politică, antropologie culturală, istoria ideilor, teorie culturală şi, nu în ultimul rînd, intelectual public pe cît de incomod, pe atît de substanţial. Cu cele aproape 700 de pagini ale sale, romanul în cauză preia, cu succes, formula unui thriller politico-istoric şi ezoteric, pentru a o lansa pe coordonate nebănuite, pline de surprize şi de capcane care nu-i anulează suspansul – dimpotrivă. Există şi un nivel „comic” al cărţii, dar acesta e, cum s-a observat deja, cel mai puţin important. Avîndu-l drept protagonist principal pe un insignifiant Nicu, poet de duminică şi redactor la o revistă dedicată animalelor mici, descins într-un oraş imaginar american (Shebango, o „citadelă universitară”) pe urmele prietenului său Dinu, devenit legatar al memoriei maestrului său Tidid Diomed Caraiani (nu e greu de sesizat o analogie cu relaţia dintre Ioan Petru Culianu şi Mircea Eliade, accesată şi în alte romane de acest gen apărute în ultimii 10 ani, de la Ravelstein de Saul Bellow la Vizuina de Norman Manea), romanul dezvoltă, tacticos, o intrigă multinivel de tip detectivistic, prin intermediul căreia suntem introduşi în arcanele istoriei recente recente, într-un univers al conspiraţiilor politico-metafizice, al serviciilor secrete comuniste şi al adepţilor extremei drepte legionare. Nu numai America se dovedeşte a fi pentru Nicu un teritoriu necunoscut şi derutant, ci şi istoria, ba chiar propria biografie, poetul încercînd zadarnic să se orienteze după mesajele criptate ale lui Dinu, transpuse într-un cod („minoic”) inventat în studenţie. Personajul-cheie este însă bătrînul armean Kevork Lapsarian, un „supravieţuitor” al derivei anilor ’30 şi al închisorilor comuniste, prin intermediul căruia romanul lui Caius Dobrescu execută o imersiune convingătoare în măruntaiele totalitarismelor autohtone şi în cotidianul interbelic. Confesiunile acestui filozof ratat – ce alcătuiesc cîteva capitole consistente, cu caractere cursive – conferă naraţiunii relief tridimensional, savoare suplimentară şi un spor de spectaculozitate „labirintică”. Spre deosebire de Tidid, Dinu şi de alţi cîţiva, ale căror modele reale sunt lesne recognoscibile, în cazul lui Lapsarian un asemenea model este improbabil: puţinele similitudini cu Arşavir Acterian sunt irelevante. Cert e că avem în el un martor privilegiat al epocii interbelice, iniţiat în misterele ei „ezoterice” şi, nu în ultimul rînd, o figură pitorească şi ataşantă de raisonneur al Istoriei. Să-i dăm, pentru o clipă, cuvîntul: „Ca armean, am crescut cu coşmarul Musa Dagh-ului şi al măcelului din 1915. Pentru titi, ca armân, era vorba despre ştergerea de pe faţa pămîntului a Moscopolei. Cît despre Puiu, neamul lui avea destul sînge de răzbunat, încă de pe vremea asediului de la Masada, nu-i aşa? Vreau să vă spun că nu existau alte modele masculine pe atunci. De rol, aşa să le spunem dacă aşa-i ştiinţific, domniţă dragă. Sau erai aşa, avîntat, sau nu erai deloc. Nu existai. Nu meritai să exişti”.

Inteligent, complex şi captivant, scris cu virtuţi de prestigidator, Minoic nu plictiseşte nici o clipă, în ciuda dimensiunilor sale apreciabile. În ceea ce îl priveşte pe Lapsarian, avem în el unul dintre cele mai fascinante şi mai consistente personaje armeneşti din literatura română. Fără exagerare. Citiţi şi vă veţi convinge. N-o să regretaţi.

Cristina Manuk

  •  
  •