Vera Riti

Nu trageţi, sunt deja moartă!

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

cei doi interpreţi ai piesei în mijlocul cîtorva reprezentanţi ai comunităţii armene din Cluj

Nemaipomenit de melodramatic- scene hazlii şi momente  de înaltă tensiune tragică surprind enigma veşnică a umanitaţii: existenţa şi scopul în viaţă.

Piesa de teatru scrisă de Karine Khodikyan, apărută în anul 2001, ( traducere în limba română de Madeleine Karacaşian )  regizată   de Victor Olăhuţ, având în distribuţie pe Ramona Atănăsoaie şi Emanuel Petran (vezi foto), a încântat  publicul însetat de artă la premiera din data de 21 octombrie 2011la Teatrul Naţionaldin Cluj Napoca.

Cred că şi vremea a fost de partea actorilor: vreme ploioasă de toamnă, când nu prea ai chef de nimic, dar această stare este prielnică pentru a citi o carte sau a viziona o piesă de teatru. Şi nu grăiesc vorbe deşarte, căci rândurile de scaune a sălii de spectacol au fost ocupate în întregime.

Piesa are în rolul principal o femeie şi un bărbat, de fapt ei sunt singurii actori, numele nu le este specificat tocmai pentru a ramâne în anonimat, din moment ce ei reprezintă în general omenirea. Ca şi temă principală aş înţelege lipsa comunicării, incapabilitatea de a se adapta în societate.

Acţiunea  are loc într-o cameră de zi şi începe prin prezentarea unei femei casnice, obsedată de ordine, curăţenie şi linişte, mai ales linişte. Ea se află într-o continuă ceartă cu vecinii, desigur comunicând doar prin a bate în tavan cu făcăleţul pentru a dobândi liniştea extremă( ‘ În linişte şi praful se aşează mai bine’ spunea ea.)şi înjurând şi ameninţând  în casa scării pe nedrept. Trăieşte în lumea creată de ea, nu iese de aici şi nici nu lasă pe nimeni să intre. Până când nu apare la uşă presupusul poştaş, care se pretinde a fi hoţ, o ameninţă cu un pistol,  de fapt  unul de jucărie, însă până la urmă se adevereşte a fi vecinul de la etajul superior.Toate momentele sunt comice până când vecinul începe să relateze pe detaliat viaţa femeii şi o pune faţă-n faţă cu realitatea: vecinul care i-a bătut la uşă   şi ea i-a trântit uşa în nas, voia doar să-i ceară ajutorul pentru că soţia sa era bolnavă şi nu le mergea telefonul, iar vecina căreia îi bătea neîntrerupt în tavan, nu era o ‘târfă’, ‘un animal în călduri’,  pe care ea o vedea ca şi umblând cu nasul în sus, bine îmbrăcată, ci o doctoriţă, care venea de trei ori pe săptămână la fetiţa de 9 ani, bolnavă, imobilizată în pat. Sunetul asurzitor de muzică era doar un mijloc prin care părinţii estompau strigătele de durere a fetiţei, iar vecinul care îi relata toate acestea, e tatăl fetiţei. Auzind acestea, femeia este şocată pentru faptul că ea s-a comportat inadecvat în situaţiile de faţă, dar dă vina pe vecini , că aceştia nu au anunţat-o. Dar cum s-o anunţe, când ea nu vrea să vadă pe nimeni, nu-i acordă nimănui şansa de a vorbi.

Din acest punct ajungem la o treaptă mai înaltă a dramei, femeia dezvăluie vecinului povestea ei de viaţă: şi ea urma să aibă o fetiţă, însă ilegitimă, căci iubea un bărbat însurat. De aceea a hotărît să pună capăt sarcinii, iar după ce şi-a pierdut copilul, şi-a pierdut şi bărbatul iubit, care a murit într-un accident de maşină. Tot ceea ce i-a rămas de la el  era o păpuşă, pe care i-a adus-o când a aflat ca e însărcinată. Această păpuşă ocupa locul de frunte în apartamentul ei mobilat minimalist, această păpuşă îi oferă vecinului cadou să-i ducă fetiţei lui, fetiţa, care ar fi putut să fie a ei, dacă nu lua decizia greşită. Toate aceste întâmplări induc personajele intr-o stare de nevroză, melancolie şi dintr-o dată se trezesc la realitate, vorbesc de parcă nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Totuşi , incapacitatea de adaptabilitate, socializare rămâne fruntaş şi la sfîrşitul poveştii.

Piesa acaparează prin relevarea institutului psihologic: omul. Institutul la nivelele căruia  se încearcă găsirea unei soluţii de viitor, de permanenţă referitor la problema socialului şi a individualităţii.

Vera RITI

  •  
  •