Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Zabel Essayan : Printre ruine

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

zabel 

 

            Zabel Essayan* (1878-1943) a fost scriitoare armeană, traducătoare, profesoară de literatură. Născută Hovhannesian, în cartierul Scutari din Constantinopol, la 17 ani s-a mutat cu familia la Paris, unde a studiat literatura și filozofia la Universitatea Sorbona. A lucrat ca secretară de redacție la elaborarea masivului dicționar enciclopedic franco-armean alcătuit sub conducerea lui Guy de Lusignan. Viața ei s-a scurs, în continuare, între Paris și Constantinopol. Prima sa creație literară, poemul în proză Cântec nocturn (Երգ առ գիշեր), a apărut în publicația lui Arșag Ciobanian, „Țaghic“ (Floarea), în 1895. Zabel și-a continuat cariera literară scriind povestiri, eseuri, articole și efectuând traduceri în franceză și în armeană. Și-a publicat scrierile în revistele „Mercure de France“, „Massis“, „Anahit“, „Arevelian mamul“, „Azatamart“, „Ghegharvest“. A atins maturitatea artistică în nuvelele Amurgurile din Scutari (Սկիւտարի վերջալոյսեր), Genii false (Կեղծ հանճարներ), Supușii și rebelii (Հլուները եւ ըմբոստները), Oameni cumsecade (Շնորհքով մարդիկ), scrise în anii 1905-07. S-a măritat cu pictorul Dikran Hovhannesian, care fusese profesor de desen la Școala Centrală armenească din Istanbul și cu care a avut doi copii, Sophie și Hrant. După revoluția Junilor Turci în 1908, s-a înapoiat la Constantinopol, unde s-a instalat cu familia în primăvara lui 1909. În același an, după măcelul din Adana, a plecat în Cilicia, cu un grup de ajutorare a celor afectați de evenimente. Despre acel măcel și despre consecințele lui, a publicat articole în „Azatamart“; de asemenea, a scris cartea Printre ruine (Աւերակներուն մէջ), tipărită la Constantinopol în 1911 de Asociația editurilor armenești, care curând după aceea avea să fie desființată de autorități. Soarta tragică a armenilor din Imperiul Otoman a constituit subiectul scrierilor sale publicate tot în 1911: nuvela Blestemul (Անեծքը), culegerile de proză Safié (Սաֆիէ) și Mireasa cea nouă (Նոր հարսը).

Zabel Essayan a fost singura femeie pe lista celor 235 de intelectuali armeni arestați în seara zilei de 24 aprilie 1915 drept semnal de declanșare a Genocidului. Ea, însă, intuind mersul evenimentelor, a scăpat ascunzându-se la un cunoscut în Malkara și după ce își pusese manuscrisele la loc sigur, abia la 28 aprilie aflând de cele întâmplate și de faptul că și ea fusese căutată de poliție. A fugit în Bulgaria, de acolo trecând în Basarabia și apoi ducându-se la Tiflis și pe urmă în Caucaz, unde și-a notat mărturiile supraviețuitorilor veniți din Anatolia. A făcut parte din Consiliul national al refugiaților, organ executiv înființat oficial în mai 1917 la Erevan și avându-l ca președinte de onoare pe Generalul Andranic. A fost aleasă în consiliul de conducere al primăriei Erevanului, alături de scriitorul Eghișe Cearenț. În 1918, a organizat reașezarea refugiaților și a orfanilor. La 23 ianuarie 1920, a fost trimisă de guvernul Republicii Armene independente în Cilicia, ca să se ocupe de instituțiile școlare și de orfelinate; când, peste câteva luni, urma să pornească la acțiune, forțele franceze din zonă s-au retras abandonând Cilicia turcilor…esaiian

Și-a publicat impresiile din timpul Genocidului în 1917 în revista lunară „Gorț“ din Baku: Agonia unui popor (Ժողովրդի մը յոգեւարքը) și Călătoria lui Murat (Մուրատի ճամբորդութիւնը). A mai scris Ultimul pahar (Վերջին բաժակը – 1916) și Sufletul meu surghiunit (Յոգիս աքսորեալ – 1919), în care a relatat nedreptățile social-politice la care fusese martoră. A susținut proclamarea Armeniei sovietice și a descris viața socială sub noul regim în romanul Forțe bătând în retragere (Նահանջող ուժեր – 1923). A vizitat Armenia în 1926, după care și-a publicat impresiile în volumul Prometeu eliberat (Պրոմեթեոս ազատագրուած – Marsilia, 1928). În 1933, a decis să se stabilească, împreună cu fiica ei, în Armenia, iar în anul următor a participat la primul congres al scriitorilor sovietici, în Moscova. A predat literatura franceză și armeană la Universitatea de stat din Erevan și a continuat să scrie. Și-a conceput autobiografia din care i-a apărut primul volum, Grădinile din Silihdar (Սիլիհտարի պարտէզները – Erevan, 1935). În cursul epurării staliniste, a fost arestată la 26 iunie 1937, fiind acuzată că era membră a partidului armenesc Dașnacțutiun, agentă a serviciului francez de informații, membră a unui grup troțkist antirevoluționar, propagandistă de idei antipartinice și, conform articolelor 67 și 68 din Codul penal al RSS Armene, la 26 ianuarie 1938 a fost condamnată la moarte; pedeapsa i-a fost comutată pe 8 mai 1939 la zece ani deportare într-un lagăr de muncă forțată.  A murit în împrejurări necunoscute; se presupune că s-a înecat pe când era exilată în Siberia, în 1943. Ultima ei scrisoare, expediată din Baku, este datată 27 iunie 1942. În noiembrie 1943, poliția franceză o căuta în Parisul aflat sub ocupație germană… Avea să fie reabilitată în Armenia la 9 ianuarie 1957.

Printre ruine, scrisă în 1909, imediat după călătoria autoarei în Cilicia, și publicată în 1911, a fost tradusă recent în franceză de Léon Kecheyan, care semnează totodată prefața și notele explicative, și editată la Paris sub titlul Dans les ruines. Les massacres d’Adana, avril 1909 (Phébus, 2011). Essayan n-a fost prezentă în Adana în zilele măcelului, dar s-a aflat la fața locului imediat după aceea, într-o misiune de caritate, și a cunoscut numeroși supraviețuitori rămași fără adăpost și fără mijloace de subzistență, dar care au putut să-i povestească cele pătimite. Oricum, ea însăși a fost martor ocular post-factum la dezastrul produs, văzând, în afară de oamenii prejudiciați, locurile devastate, de unde și titlul scrierii sale. Misiunea ei a durat trei luni, începând din iulie 1909. Să amintim aici că masacrele ciliciene avuseseră loc în aprilie, când sultanul Abdülhamid II, detronat de Junii Turci, încercase să revină la putere, tentativă rapid dejucată. În acel răstimp, profitând de instabilitatea creată, sub pretextul restaurării ordinii armata loialistă a dezlănțuit al doilea val de masacre, care avea să ridice totalul victimelor la 30.000 de armeni uciși, iar pe lângă aceasta, distrugeri catastrofale și pierderi materiale în așezările afectate.

            Scriitoarea a făcut parte dintr-o delegație a Crucii Roșii trimisă de Patriarhia armeană din Constantinopol pentru a organiza gruparea și îngrijirea orfanilor. Așadar, ea relatează direct nu cele petrecute anterior (evocate totuși prin relatările localnicilor), ci consecința acelora, de unde rezultă o panoramă amplă nu mai puțin copleșitoare – prin efectele fizice și psihice produse asupra oamenilor – a atrocităților comise. Era prima oară că un martor al unei astfel de tragedii făcea o depoziție. Cartea devine, astfel, o relatare a urmelor lăsate de pogrom, dar și o rememorare a faptelor. Essayan, contemporană cu acele orori, își exprimă speranța că sângele armenilor va fi curs pentru ultima oară. Ce nu putea să prevadă ea este că peste numai  câțiva ani urma să aibă loc la o scară multiplicată un genocid față de care măcelul din 1909 rămânea doar un fel de exercițiu pentru mâna stângă.

            Essayan, fire sensibilă și impresionabilă, nu s-a lăsat, totuși, doborâtă de cele văzute, ci a acționat cu dârzenie și cu eficiență, nu o dată fiind nevoită să se confrunte cu autoritățile ostile, cu piedici artificiale și cu dificultăți de ordin birocratic. De pildă, ea l-a înfruntat pe valiul vilayetului Adana, Cemal bey, care avea să devină faimos drept Cemal pașa, viitorul membru al triumviratului de la conducerea Junilor Turci, și care a pus la cale înființarea unui mare orfelinat pentru copiii armenilor uciși de acoliții lui, pentru ca acei orfani să fie turcizați și asimilați în societatea musulmană. Mâhnirea scriitoarei a fost aceea că nu s-a găsit nimeni dintre armenii avuți capabil să finanțeze orfelinatele armenești modeste, chiar mizere, și în schimb copiii intrau pe mâna criminalilor părinților lor.

            Pentru a oferi o imagine fie și parțială a ororilor săvârșite în Cilicia, să cităm din carte mărturia unei armence vârstnice, mărturie consemnată de Essayan, o mărturie particulară, dar semnificativă pentru cele îndurate de armeni: „În seara de 2 aprilie, încă nu aflaserăm nimic. Noaptea, sătenii au răspândit știrea și și-au făcut rezerve. Aflând acestea, am fost cam descumpăniți. Cei care veneau din așezările musulmane povesteau că localnicii turci erau foarte excitați și amenințători. În dimineața următoare, devreme, câteva persoane reprezentându-i pe armenii din Osmaniye s-au dus la kaymakam și l-au întrebat ce puteau face ca să se apere în caz de primejdie. Nu vă faceți griji! a răspuns acela. N-aveți de ce vă teme. Abia apucaseră oamenii din delegație să se întoarcă acasă, că dușmanul a atacat casele noastre. În patru ore, tot satul a fost pustiit. Șase sute de locuitori au pierit de foc și de fier. Două sute cincizeci de persoane s-au refugiat în biserică: aceștia au murit și ei, cuprinși de flăcări. Arși de vii. Cei care s-au adresat autorităților au fost trecuți prin baionete. Într-o casă de turci, douăzecișidoi de armeni au fost hăcuiți cu topoare și cuțite, sub ochii femeilor. Fugarii erau răpuși cu focuri de armă și soțiile lor – predate autorităților. Vreme de douăsprezece zile la rând au fost omorâți cei care se ascunseseră în timpul măcelurilor și care acum, treptat, ieșeau la iveală. (…) Câțiva nefericiți, ascunzându-se ici-colo, au scăpat cu viață mâncând iarbă și țărână mai multe zile în șir. Când, 15 sau 20 de zile mai târziu, și-au făcut apariția, autoritățile, derutate, s-au alarmat. Cum putuseră să se ascundă? Cum supraviețuiseră? Și i-au arestat. (…) În cursul interogatoriului, li s-au pus întrebări care păreau să le reproșeze că supraviețuiseră. Pe de altă parte, ucigași ale căror crime fuseseră dovedite au fost eliberați și, când treceau pe lângă noi, aveau nerușinarea să ne privească în ochi…“

            În ciuda amărăciunii cu care Zabel Essayan s-a ocupat de misiunea ei, cartea se încheie pe un ton optimist: „Nu mă îndoiesc de văpaia lăuntrică de nestins, care animă renașterea națională. Mă gândesc cu încredere și cu nădejde, din nou, că instinctul de supraviețuire națională nu poate rămâne indiferent la destinul material și moral al acestei generații de orfani scăpați din masacrele ciliciene și care cad în sarcina noastră.“

 

Sergiu Selian

 

* Am respectat transcrierea numelui din ediția franceză, deși ortografierea românească ar putea fi Esaian.

 

  •  
  •