Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Vicken Babkenian & Peter Stanley : Armenia, Australia și Marele Război

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

  copterta  Într-o corespondență despre comemorarea Genocidului armean în Melbourne (vezi „Ararat” 7-8/aprilie 2016), am menționat lansarea volumului Armenia, Australia & the Great War, promițând să revin cu o prezentare a acestuia. Este ceea ce fac aici, acum. Cartea, o premieră privind reflectarea masacrelor armenești din 1915-18 în Australia și ajutorul oferit de Australia supraviețuitorilor din deportările acelor ani, are doi autori. Vicken Babkenian, rezident în Sydney, el însuși descendent al unor armeni scăpați din ororile Genocidului, este cercetător independent la Institutul australian pentru studii asupra holocaustului și genocidului; are masteratul în comerț, cu distincție, la Universitatea Sydneyul de Vest, studiază umanitarismul, transnaționalismul, internaționalismul, cu focalizare pe Genocid, și a scris numeroase articole despre umanitarismul internațional australian, publicate în reviste de istorie. Peter Stanley este profesor de istorie la Universitatea New South Wales din Canberra și cercetător la Memorialul australian de război și la Muzeul național al Australiei; a publicat 30 de cărți despre istoria social-militară a Australiei, scrierea sa Bad Characters fiind distinsă în 2011 cu Premiul prim-ministrului pentru istorie australiană; este președinte la Honest History, o asociație de reevaluare a istoriei australiene prin analize, comentarii și interpretări competente și obiective, puse la dispoziția specialiștilor și a studenților.

Lucrarea pe care cei doi autori ai ei au conceput-o abordează în principal aspectul activității desfășurate în Australia și nu numai, pentru ajutorarea materială și morală a armenilor după Genocid, îndeosebi a orfanilor, fără a omite să consemneze imigrarea armenilor în Australia. Astfel, e menționat Johannes Grigorius, cel mai vechi imigrant armean cunoscut, care, probabil venind din Asia de sud-est, s-a stabilit în Australia la mijlocul secolului XIX, în urma propagandei făcute continentului sudic în publicațiile armenești din Calcutta și din Singapore. Dovadă a prezenței armenilor în regiunile aurifere stau toponimele Armenian Gully (Vâlceaua armeanului) și Armenian Reef (Ponorul armeanului), lângă localitatea St. Arnaud din statul Victoria.

Tot în premieră, dar în sens opus, chirurgul Australian Charles Ryan, înrolat voluntar în slujba guvenului otoman în cursul războiului ruso-turc din 1877-78, avea să fie cel dintâi australian care a întâlnit armeni pe teritoriul lor istoric, când a ajuns la Erzurum, tratând acolo gratis, împreună cu doi medici britanici, armeni bolnavi de tifos, inclusiv un cleric. Scrierea celor doi australieni nu se limitează la relatarea efortului făcut pentru salvarea armenilor amenințați de boli și de foamete, ci pune acest subiect în contextul istoric mai larg, al evoluției Imperiului Otoman și al celei a Australiei. Deși aflată la mare depărtare, Australia a fost informată prompt, în presa locală, despre masacrele comise de sultanul Abdülhamid II. Titluri ca Orori armenești: Un holocaust îngrozitor, Masacre oribile: Copii îngropați de vii, Optzeci de mii măcelăriți: Trei mii arși de vii îi prezentau pe armeni drept creștini inocenți martiri, iar pe turci ca pe întrupări ale barbariei. Bisericile din Australia au ținut mitinguri de protest și au adoptat rezoluții de condamnare pentru a fi înmânate guvernatorilor coloniali, blamând complicitatea tacită a puterilor europene care își apărau propriile lor interese.

Printre armenii care au emigrat după masacrele din 1894-96, s-a aflat Harutiun Balakian, în vârstă de 27 de ani, fratele mai tânăr al lui Grigoris Balakian, care avea să se remarce după ce, scăpând la rândul său din Genocidul din 1915, va fi scris Golgota armeană. Harutiun, ca președinte al Asociației de binefacere a tinerilor din Tokat, fusese arestat de autoritățile otomane în 1896, acuzat de a fi conducătorul unui comitet revoluționar secret și schingiuit, eliberat la intervenția mamei sale cu condiția să plece din țară. A sosit în 1897 în Melbourne, unde a deschis un comerț cu amănuntul.

foto-1

Băieți de la orfelinatul australasiatic din Antilias cărând saci cu făină sosiți ca ajutor de la Beirut

foto-2

Copii de la orfelinatul australasiatic la o tabără de vară în Ghazir – 1924

 

 

După măcelul din Adana în 1909, în Australia a fost înființat Armenian Relief Fund, având conexiuni strânse cu International Association of Friends of Armenia din Marea Britanie. Secretara organizației, Edith Searle, a trimis scrisori ziarelor și a distribuit broșuri, pentru a câștiga simpatie și a obține contribuții financiare. Până în 1910, acest fond a trimis 360 de lire sterline la IAFA.

Este notoriu, în istoria Australiei, un episod care astăzi ar putea fi calificat drept act de terrorism și care, fără a avea vreo legătură cu armenii, e semnificativ pentru consecințele vaste ale „războiului sfânt” (djihad) declarat în noiembrie 1914 de Sheikh ul-Islam, capul religios al musulmanilor siuniți în Imperiul Otoman. Deși acela n-a numit pe greci, pe armeni și pe asirieni ca ținte ale rebeliunii stârnite, totuși aceștia aveau să fie obiectul furiei islamice. Iar australienii au dat și ei victime în acest djihad: în ajunul Anului nou 1915, doi conducători de cămile afgani, fluturând drapelul Turciei, au atacat un tren cu pasageri care călătoreau spre un loc de picnic, în apropiere de orașul Broken Hill, omorând patru persoane și rănind alte șapte, pentru ca în cele din urmă să fie răpuși de polițiști.

foto-3

Lecție pe plajă cu orfani din Antilias

La două săptămâni după intrarea Turciei în război, știri despre persecutarea armenilor au început să apară în presa occidentală, inclusiv în cea australiană, provenind în majoritate din Petrograd, capitala Rusiei. De pildă, ziarul „Advertiser” din Adelaide a publicat relatarea unui misionar american din regiunea lacului Urmia, despre jefuirea și incendierea satelor creștine de către turci și kurzi, având ca urmare masacrarea a o mie de oameni și moartea altor două mii din cauza bolilor. Redactorii australieni publicau nu numai articole preluate din presa străină, ci și relatări și comentarii proprii, afirmând că noile masacre luau o formă fără precedent și aveau un caracter unic, fiind extinse prin implicarea propagandistică a guvernului otoman. Corespondentul australian oficial de război la Gallipoli, Charles Bean, l-a intervievat pe soldatul armean Ohan Artinian, care se predase în octombrie 1915 și care, aflat în drum spre localitatea sa de baștină Zile, în cursul unui concediu de boală, văzuse cum erau arestați și torturați armenii; iar Bean conchidea: „Turcii, după cum știe lumea, sunt în prezent angajați într-o acțiune de anihilare a națiunii armene, înainte de a fi opriți”.

foto-4

Reverendul James Edwin Cresswell în mijlocul copiilor de la orfelinatul australasiatic din Antilias

Contactele australienilor cu armenii au sporit odată cu debarcarea în peninsula Gallipoli din Turcia, în aprilie 1915, a trupelor ANZAC (Australia and New Zealand Army Corps), unitate militară subordonată armatei britanice, dar – pentru întâia oară – cu o autonomie organizatorică. Întrucât armata otomană era plurietnică, în prima zi a debarcării lor cei din ANZAC au capturat, printre alții, un armean care, interogat de serviciul de informații britanic, a declarat că o divizie de 18.000 de otomani înainta spre ei. În cursul campaniei inițiate, numărul prizonierilor armeni a crescut și, cum mulți dintre ei studiaseră în școlile misionarilor americani și dovedeau simpatie față de aliați, aveau să fie folosiți cu încredere ca traducători și ghizi, australienii înțelegând că armenii le puteau fi prieteni și aliați.

Cu cât avansau pe teritoriul otoman spre Palestina, cavaleriștii australieni întâlneau semne clare privind soarta armenilor și raportau cele văzute, fotografiile lor constituindu-se ca documente istorice, cum ar fi una cu explicația „Cinci armeni uciși prin spânzurare”. Rapoartele regulate primite la cartierul general consemnau detalii relatate de supraviețuitori și prezența scheletelor și a altor urme rămase de la victime. Astfel, s-a aflat că în valea Iordanului și în împrejurimi se refugiaseră circa 7.000 de armeni. Ca atare, în Palestina a fost înființată o comisie a Crucii Roșii americane, care, la 4 iulie 1918 începând să activeze în Ierusalim, a trimis la Port Said zece infirmiere, alimente și echipament medical.

Un militar australian, Daniel Creedon, care a căzut prizonier și avea să moară de cangrenă, ținuse între iunie 1915 și 10 aprilie 1916 un jurnal intitulat „Viața în Turcia”. Jurnalul a fost salvat și în el, la data de 2 februarie 1916, se poate citi: „Oamenii spun că turcii au omorât 1¼ milioane de armeni”. Nu e clar cum aflase el asta în lagărul izolat din munții Taurus, dar informația era corectă, dovedind ecoul pe care amploarea ororilor l-a avut probabil la inginerii germani care discutau cu prizonierii britanici. Alți prizonieri britanici luați la Kut, în număr de 3.000, au fost purtați la 6 mai 1916 – contrar promisiunii făcute de Enver pașa generalului-maior Charles Townshend de a-i menaja ca „oaspeți prețioși ai Imperiului Otoman” – într-un mars coșmaresc de 2.000 km de la Bagdad spre Anatolia, similar celor la care fuseseră supuși armenii; desigur, ei au trecut pe lângă tabere ale deportaților armeni aflați în stare deplorabilă și prin localități populate anterior de armeni, în care au văzut fântâni pline cu resturi mutilate de femei și de copii. Aproape 70% dintre militarii britanici și 50% dintre cei 11.000 de soldați indieni care îi însoțeau au murit în captivitate, consecință a unui „record de brutalitate fără precedent în conflictele militare civilizate și în războaiele oricât de crâncene”, cum avea să afirme un ofițer britanic, administrator postbelic al Mesopotamiei. Cu certitudine, înfrângerea armatei britanice la Kut a decis într-un fel soarta armenilor în Amanus, căci guvernul otoman s-a putut debarasa prin exterminarea lor de lucrătorii armeni de la calea ferată, înlocuindu-i cu mână de lucru furnizată de prizonierii aliați; în ciuda eforturilor de împotrivire depuse de inginerii germani, la 13 iunie 1916 a început deportarea armenilor din districtul Amanus.

foto-6

Fete cusând în curtea orfelinatului din Antilias – 1920 / Hilda King supraveghindu-i pe copiii armeni în timpul mesei de prânz la orfelinatul din Antlias

În decembrie 1916, la Melbourne s-a înființat Victorian Friends of Armenia, iar în februarie 1917, la o adunare a acestei asociații, Balakian, care încă nu știa de evadarea fratelui său Grigoris, a adresat un apel pentru ajutorarea națiunii lui. Primarul Melbournului a sugerat ca bisericile să organizeze o colectă publică pentru armenii suferinzi și ziua de 22 aprilie1917 a fost declarată „Duminica Armeniei” pentru strângerea de fonduri în folosul „celor care mor de foame în Mesopotamia și în deșerturile arabe”. O altă „Duminică a Armeniei” avea să fie organizată la 11 mai 1919, când VFA a lansat un apel intitulat „Starea tragică a Armeniei”, clamând: „Să ținem minte că națiunea armeană a luptat cu noblețe de partea noastră în această bătălie pe viață și pe moarte a celor drepți împotriva celor nedrepți”. Exemplul melbournezilor a fost urmat de cei din Adelaide, care au proclamat o zi similară la 12 august 1917, curând Armenian Relief Fund devenind unul dintre „fondurile patriotice” înființate în Australia în cursul războiului. Melbourne a adunat 8.000 de lire sterline, iar Adelaide – 4.000. Deși în Sydney, unde la sfârșitul anului 1916 se formase un comitet de ajutoare a armenilor, nu s-a înființat un fond special, totuși au fost canalizate donații spre fondul patronat de Lord Bryce la Londra. La rândul său, Balakian a publicat la sfârșitul lui 1918 broșura Armenia: The Martyr Nation of Christendom, cu informații despre „cea mai neagră pagină din istoria omenirii”.

Infirmiera Isobel Hutton din armata australiană, încheindu-și serviciul la sfârșitul lui 1918, după ce activase în Egipt și în Palestina, s-a alăturat Crucii Roșii americane și a preluat conducerea unui spital de 125 paturi în fostele barăci militare otomane din Alep, care adăposteau 6.000 de refugiați armeni înfometați, murdari, speriați, „pe jumătate animalizați”. Au mai fost deschise clinici, dispensare, un adăpost pentru 250 de fete și un orfelinat pentru 500 de băieți. Hutton a salvat viețile a sute de refugiați și, la înapoierea acasă în 1922, a primit distincția Royal Red Cross.

foto-5

Insigna Fondului australian pentru ajutorarea Armeniei – 1917

O mișcare umanitară a femeilor australiene în perioada postbelică a avut ca obiectiv ajutorarea orfanilor armeni, între altele prin filiala sa din Melbourne, Save the Children Fund, și treptat și în alte state australiene, de unde s-au expediat ajutoare. O acțiune publicitară pentru cauza armenilor a fost vizionarea filmului The Auction of the Souls despre avatarurile Aurorei Mardiganian, supraviețuitoare din Genocid, stabilită în SUA, unde i s-a publicat relatarea pătimirii sale.

În noiembrie 1922, în Antilias, lângă Beirut, comitetul australasiatic de ajutorare armeană, în cooperare cu Near East Relief, a înființat, pe locul unei foste fabrici de hârtie, Australasian Orphelinate, cu o capacitate inițială de a adăposti 1.700 de copii și descris ca fiind „integral australian ca și cum s-ar fi aflat pe o stradă din Melbourne sau din Sydney, o instituție de care poporul acestei țări se poate simți pe bună dreptate mândru”. S-au trmis din Australia sute de tone de făină, lapte, miere, articole de băcănie, îmbrăcăminte. Pentru coordonarea eforturilor de ajutorare a armenilor, la inițiativa reverendului James Edwin Cresswell, a fost alcătuit, în urma unei conferințe ținute la 14 decembrie 1922, un comitet național care avea să colecteze și să expedieze ajutoare, inclusiv aproape 20.000 de lire sterline. Cresswell a fost numit secretar național la Australasian Armenian Relief Fund. El a vizitat personal orfelinatul din Antilias și a constatat necesitățile de ajutoare pentru cele două tabere de refugiați din Alep, una de 50.000 de armeni și cealaltă de 8.000 de greci, apoi s-a dus la două orfelinate din Sidon și la trei orfelinate din Palestina, la Patriarhia Armeană din Ierusalim, la orfelinatul din Alexandrapol, cel mai mare adăpost al orfanilor armeni, pretutindeni verificând furnizarea de ajutor cu alimente. În tot acest timp al misiunii lui Cresswell, comitetele de ajutorare din Australia au colectat în permanență alimente, îmbrăcăminte și bani pentru armeni, prin anunțuri publicate în presă.

Unul dintre membrii AARF era Edith Glanville, mama unui soldat australian căzut la Gallipoli și care avea să fie o persoană extrem de activă și de eficientă în cauza ajutorării armenilor. Ea a urmat sugestia Isobelei Hutton de a furniza orfanilor armeni mai curând materie brută decât bunuri fabricate, pentru a-i stimula să lucreze și să confecționeze singuri, asimilând astfel meserii și dezvoltându-și aptitudinile. Ca atare, unele produse ieșite din mâinile copiilor, cum ar fi dantele și broderii, au fost trimise în Australia, în semn de mulțumire. Cecilia John, Mary și Ernest Bryce, Hilda King, Lydia și John Knudsen sunt numele altor australieni, la fel de implicați și de dăruiți în activitatea de ajutorare a refugiaților armeni. Să mai dăm un ultim exemplu: Jessie Webb, cadru universitar și activistă etichetată de binecunoscuta misionară daneză Karen Jeppe drept o femeie de o personalitate marcantă, care și-a riscat viața călătorind prin ținuturi depărtate din Siria. Revenită de la Geneva, unde participase în 1923 ca reprezentantă a Australiei la lucrările Ligii Națiunilor, Jessie Webb a făcut apel la femeile australiene să susțină eforturile Ligii de a ajuta miile de femei și de copii de armeni din Turcia, răpiți, incluși în familii musulmane și convertiți la Islam. Ea s-a aflat printre cei mobilizați să-i ajute pe supraviețuitori, prin Armenian Relief Fund, prima organizație internațională umanitară australiană de ajutorare, înființată în statul Victoria în 1915, cu filiale în toate celelalte state australiene. Mișcarea de ajutorare a culminat cu întemeierea orfelinatului australasiatic la Beirut.

În finalul cărții lor, Babkenian și Stanley își exprimă dezamăgirea și nemulțumirea că relațiile australiano-turce sunt în prezent clădite pe sentimentalism, pe falsitate, pe ficțiune și pe minciună, fiind promovate astfel de ambele guverne, opinând că această amiciție ar trebui să se bazeze pe o înțelegere onestă a istoriei Marelui Război și a consecințelor acestuia asupra celor implicați, inclusiv victimele armene ale tentativei otomane de a elimina pe supușii creștini ai imperiului.

 

Sergiu Selian

 

  •  
  •