Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Vasily Grossman : Un blocnotes armenesc

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Vasily Grossman (1905-1964) – am respectat transcrierea numelui din ediția engleză consultată – a fost scriitor și ziarist sovietic de origine evreiască. S-a născut în orașul ucrainean Berdicev/Berdyciv, care găzduia una dintre cele mai mari comunități iudaice din Europa. A fost absolvent al facultății de chimie a Universității din Moscova. A debutat în 1934 cu povestirea În orașul Berdicev, apreciată elogios de Gorki, de Bulgakov și de Babel, și cu romanul Glückauf (salut minieresc la germani, traductibil prin Noroc bun), despre viața minerilor din bazinul Donbas. În cursul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost reporter de front al publicației „Krasnaia zvezda” (Steaua roșie) a armatei, relatând toate marile bătălii, de la cea pentru apărarea Moscovei la căderea Berlinului, inclusiv cele din Kursk și din Stalingrad. A scris, la sfârșitul lui 1944, Iadul din Treblinka, unul dintre cele dintâi articole în orice limbă despre un lagăr nazist de concentrare, tradus și utilizat ca mărturie la procesul de la Nürnberg. Romanul său Pentru o cauză dreaptă (titlul inițial Stalingrad), publicat în 1952, a fost primit cu entuziasm și apoi criticat cu asprime. Autorul lui a scăpat de la arestare și deportare prin conjunctura morții lui Stalin. Următoarele romane au fost publicate abia la sfârșitul anilor 1980: Viață și destin și Toate curg (echivalentul formulării antice a lui Heraclit, Panta rhei). Manuscrisul primului fusese confiscat de KGB în 1961 (plus panglica mașinii de dactilografiat), ideologul-șef al partidului comunist, Suslov, spunându-i lui Grossman că volumul nu va putea fi editat în  următorii două-trei sute de ani, și scriitorul a continuat să lucreze la al doilea până în ultimele zile ale vieții lui, când a murit de cancer stomacal, în ajunul celei de a 23-a comemorări a pogromului nazist din Berdicev, în care murise mama sa. Manuscrisele au fost scoase pe ascuns din URSS grație unor disidenți ca Saharov și Voinovici și publicate în Occident, înainte de a apărea în Uniunea Sovietică în 1988. Grossman a mai scris romanele Poporul este nemuritor și Tinerețea lui Kolciughin.

În 1961, după interdicția de a se publica Viață și destin, o translatoare de limbă armeană, Hasmic Taronian, l-a rugat pe scriitorul Semion Lipkin (1911-2003) să găsească pe cineva care să facă prelucrarea literară a traducerii literale în rusă efectuate de ea pentru romanul de război Copiii marii case al scriitorului armean Hracia Kocear (1910-1965). În toamna aceluiași an, Vasily Grossman a călătorit în Armenia, unde prin mijlocirea lui Vardghes Tevekelian (1902-1969), directorul Fondului literar, l-a cunoscut pe Kocear. În fapt, romanul, după ce apăruse în original în 1952, peste doi ani a fost tradus în rusă de Arus Tadeosian (1907-1983), versiune reeditată în 1955 la Erevan și apoi la Moscova, unde în anul următor a mai fost editat o dată. Cum în 1959 Kocear a publicat partea a doua a romanului său, de data aceea s-a apelat la Grossman să facă traducerea stilizată integrală a cărții, ceea ce trebuia să confere noii ediții prestigiul tălmăcitorului. Această ediție avea să fie publicată la Erevan în 1962, reeditată la Moscova în 1966 și în 1971 și abia în 1989 publicată din nou, într-un tiraj masiv, drept consecință a succesului editării actualizante peste ani, în 1988, a cărții odinioară interzise a lui Grossman, Viață și destin.

Pentru a începe lucrul la traducerea romanului lui Kocear, Grossman a plecat, deci, în Armenia, găsind în această deplasare totodată un mijloc de a câștiga banii necesari în dificultățile lui materiale și de a scăpa din criza lui conjugală, dar și literară, după ce îi fusese confiscată scrierea. Ca un fel de compensație pentru romanul needitat, după cele două luni petrecute în Armenia, Grossman avea să scrie, la începutul lui 1962, un fel de  jurnal de călătorie, intitulat în original Dobro vam (în traducere literală, Binețe vouă). Într-o scrisoare din 30 decembrie 1961, adresată lui Lipkin, Grossman se confesa că în ziua aceea începuse să-și aștearnă pe hârtie impresiile din Armenia. Încheiat în prima jumătate a lui 1962, memorialul nu avea să fie publicat – din cauza neacceptării de către autor a tăieturilor impuse de cenzură –decât în 1965, în revista „Novâi mir” (Lumea nouă), cu opt luni înainte de moartea scriitorului, și atunci încă fiind omise câteva capitole. Textul complet, pregătit de fiica autorului, Ekaterina Korotkova, avea să fie publicat în noiembrie 1988 în revista „Znamia” (Drapelul).

Ediția engleză a apărut la Maclehose Press (Londra), în 2013, în traducerea lui Robert și Elizabeth Chandler. Ea este intitulată An Armenian sketchbook (Un blocnotes armenesc), titlul original fiind netraductibil aidoma în engleză, și el străin de idiomul uzual rusesc și în fapt constituind doar o translație a armenescului Barev dzez. Blocnotesul lui Grossman, spre deosebire de celelalte cărți ale acestuia, inclusiv reportajele ca ziarist, este profund personal și – fiind spontan – sincer. Pare o discuție cu cititorul, în care autorul pur și simplu își deapănă impresiile despre Armenia, fie ele uneori chiar defavorabile. Problema era că Grossman suferea de stomac într-un stadiu incipient de cancer și în unele episoade asta l-a pus în situații penibile, relatate nu fără umor. Ca ultimă scriere a lui Grossman, Blocnotesul este într-un fel un testament care întregește descriptiv caracterul autorului, în absența altor memorii substanțiale.

Sosirea lui Grossman la Erevan pare să nu se fi petrecut sub auspicii bune, de vreme ce reputatul scriitor nu a fost întâmpinat de nimeni la gară și lăsat să rătăcească prin oraș. Nu reiese cum i-a contactat el, în cele din urmă, pe colegii săi armeni de breaslă, dar undeva mărturisește că venise în Armenia cunoscând numai două persoane, pe Martirosyan (numele codificat de el, nu se știe de ce, pentru Kocear) și pe Hortensia (traducătoarea Hasmic), și avea să plece după ce a cunoscut în plus familia lui Martirosyan/Kocear cu prilejul unei nunți. Se mai plânge că, deși scrisese în cariera sa despre armeni în reportajele de război și în cărți, toate traduse în armeană, totuși nimeni din lumea literară armeană nu s-a interesat de creația sa. În schimb, Grossman va fi plimbat de Kocear prin Armenia, va cunoaște la nuntă atât tradiții și obiceiuri, cât și oameni simpli, obișnuiți, iar voiajul îi va îngădui să admire peisaje armenești și arhitectura ecleziastică. A auzit și povești interesante, cum este cea a unui cioban care, închis la pușcărie și stând într-o celulă aglomerată, plină de prizonieri politici intelectuali, când gardienii și chiar deținuții au dat greș cu numărătoarea celor arestați și s-a apelat la el, a reușit, cu experiența sa de oier, să facă la iuțeală socoteala.

Titlul original e împrumutat de la salutul cu care îl abordau zâmbind trecătorii de pe stradă, deschiși și volubili, iar autorul conchide asupra ospitalității cotidiene: „Ce altceva îmi mai trebuia?” Altundeva, observă: „Țăranii armeni sunt buni ascultători. Par adânciți în gânduri ca și cum ar asculta pe vreunul dintre apostoli.” Un capitol (10) se deschide, pe câteva pagini, cu un superb poem în proză despre piatra din Armenia, care ar merita citat integral. Spicuiri: „Primul lucru pe care l-am văzut în Armenia a fost piatra și ceea ce am păstrat cînd am plecat a fost amintirea pietrei.” „Lucrul care exprimă cel mai bine sufletul Armeniei nu este nici albastrul lacului Sevan, nici livezile de piersici și viile din valea Araratului, ci piatra.” „Masa aceasta de piatră mă face să am o mare simpatie pentru armeni și pentru lucrarea pe care au desăvârșit-o. Am început să mă gândesc la această mică națiune ca la una uriașă. Am privit piatra tăcută, implacabilă, și m-am gândit la toate fructele pe care le-am văzut în piață în ziua în care am sosit la Erevan. Numai un uriaș are puterea de a preschimba piatra în maldăre de legume zemoase și de strugurii cei mai dulci. Piersicile și merele Armeniei sunt trandafirii, dar povârnișurile munților sun arizi și piatra lor pare invincibilă. Numai o lucrare titanică poate da naștere la livezi de piersici printre pietrele încinse; numai o lucrare titanică poate extrage din bazalt sucul strugurilor.”

La nunta anterior menționată, văzându-i pe soacra mare, „o femeie în vârstă, cu fața emaciată”, și pe Kocear îmbrățișându-se și amândoi plângând, Grossman comentează: „Plângeau nu pentru că un tânăr se însura și își părăsea mama, ci din cauza nenumăratelor pierderi și suferințe pe care le înduraseră, pentru că nu puteau să nu plângă pentru rubedeniile celor care pieriseră în masacrul din 1915, pentru că nicio bucurie din lume nu-i putea face să uite durerea națiunii lor și căminul patriei lor rămase de partea cealaltă a muntelui Ararat. Dar toba bătea tunând asurzitor și victorios. Expresia de pe fața toboșarului cu nas mare era implacabil de veselă: în ciuda tuturor, viața merge înainte, viața unei națiuni care își croiește drum printr-un ținut de piatră.”

Discutabilă, adică de gândit, impresia pe care i-a lăsat-o oaspetelui moscovit Catolicosul Vazghen I, care după el „nu era un om mare”, ci unul care, fiind amabil și politicos, nu era deloc remarcabil, „întâlnisem mulți ca el”. Dar poate tocmai asta era calitatea patriarhului. Grossman l-a perceput, totuși, pe Catolicosul cu care a discutat despre literatura rusă ca pe o persoană inteligentă, cultivată și pământeană. Întâlnirea a durat 20 de minute și scriitorul s-a simțit nu îndeajuns de luat în seamă, de unde frustrarea sa că era ascultat cu o politețe doar formală, dacă nu era de-a dreptul ignorat când Vazghen discuta cu Kocear în armeană. Imediat după relatarea acelei vizite, autorul îi contrapune contactul cu un ucrainean pe nume Ivan, reparator de boilere, pe care îl proslăvește ca pe un om simplu, cu care a avut o conversație delectantă, sapiențială.

Nu putea lipsi un elogiu adus Araratului, „cel mai important munte al omenirii”, pe care îl asociază cu prezumtivul potop universal și cu Arca lui Noe, dar îl contemplă și îl admiră pentru frumusețea lui „în plină glorie”, netulburată de clădirile din Erevan sau de ceața din valea Araratului: „De la picioarele lui de piatră până la creștetul lui alb, era luminat de soarele dimineții. Aparținea zilei de azi și vieții milenare.”

Pe acest ton, de atașament față de o națiune și de valorile ei perene se încheie cartea unui scriitor care a încercat să cunoască de aproape Armenia. Odată cu portretul ambiguu creionat de el în blocnotesul lui, se schițează și figura sa ușor egotistă, în mod paradoxal chiar și în accentele de modestie autodeclarată. Dar, probabil, aceasta este marca unui creator important care ar trebui disociat de mireanul care la urma urmelor este.

Sergiu SELIAN

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *