Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Thomas de Waal : Marea catastrofă. Armenii și turcii în umbra genocidului

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

carte

Thomas Patrick Lowndes de Waal (n. 1966) este ziarist și scriitor britanic, specialist în problemele Caucazului și ale regiunii Mării Negre. A lucrat pentru BBC la Londra, precum și pentru Moscow Times la Moscova (stăpânește limbile rusă și greacă). Deține calitatea de asociat principal la Fundația Carnegie pentru pace internațională. Este autorul volumului Black garden: Armenia and Azerbaijan through peace and war (New York, 2003), consacrat conflictului asupra Arțakhului (Karabaghul de Munte). A fost coautor la o altă lucrare, Chechnya: Calamity in Caucasus (New York, 1998) și a mai scris The Caucasus: An introduction (Oxford University Press, 2010). A semnat introducerea la prima carte în engleză a Annei Politkovskaya, A dirty war. În anul 2006, ministerul de externe al Rusiei, „din motive de securitate de stat“, dar foarte probabil din cauza atitudinii lui critice privind războiul din Cecenia, i-a refuzat viza de intrare în Rusia, unde trebuia să fie prezent la lansarea versiunii în limba rusă a cărții sale despre Arțakh.

Cu ocazia comemorării centenarului Genocidului armean, în 2015 Thomas de Waal a mai scos o lucrare cu subiect armenesc, Great Catastrophe: Armenians and Turks in the shadow of Genocide (Oxford University Press). După cum arată titlul, noua scriere vine să se așeze în rafturile bibliotecii rezervate Genocidului, nu numai ca încă o istorie a acestuia, dar mai mult de atât – și ca o analiză a consecințelor lui și a relațiilor armeano-turce de-a lungul vremii până în zilele noastre. Cartea este foarte bine documentată și, ca și Grădina neagră, are marea calitate a obiectivității cu care autorul contemplă și comunică faptele relatate, fie ele privind ororile și manipulările comise de turci, fie acțiunile revanșarde ale armenilor și chiar disensiunile din sânul comunității armene, provocate de diferențe de concepție sau/și de programul partidelor politice din diasporă.

Marea Catastrofă se deschide cu o introducere intitulată Recviem în Diyarbakır, fiindcă de Waal, călătorind în septembrie 2012 în Turcia, cu un grup de americani condus de arhiepiscopul de New York, Khajag Barsamian, a fost de față nu doar la o slujbă ținută de prelatul armean din SUA la biserica Sfânta Cruce de pe  insula Aghtamar a lacului Van, ci și la o altă slujbă, nu mai puțin semnificativă, în biserica Sfântul Ghiragos (din anul 1376) în Diyarbakır, de curând renovată, cel mai mare lăcaș religios armenesc din Orientul Mijlociu. Semnificativ deoarece, după restaurarea și redeschiderea bisericii de pe Aghtamar, renovarea celei din Diyarbakır s-a făcut cu fonduri alocate de primăria locală (500.000 dolari), ceea ce a acoperit 20% din costul total, și în rest cu donații oferite de bogătași armeni, majoritatea din Turcia, foarte puțin venind din comunitatea armeano-americană și în general din diasporă. Asta, după ce guvernul turc consimțise să restaureze biserica, dar cu condiția ca apoi s-o ia în posesie, ceea ce însă municipalitatea locală n-a acceptat, preluând responsibilitatea lucrării împreună cu un grup de armeni din Turcia. Pentru a înțelege amploarea inițiativei posibile datorită schimbării de atitudine oficială a guvernului moderat islamist al partidului AKP față de etniile minoritare și poziției reconciliatoare a partidului BDP în Chestiunea armeană, autorul citează pe un coleg de drumeție, Arthur, emigrat din Izmit la New York via România: „Când am venit aici în 1997, nu exista acoperișul, iarba crescuse pînă la brâu și o pășteau oile, iar episcopul nostru a intrat printr-o fereastră spartă“. Tot kurzii sunt cei care povestesc cum în 1915 un episcop armean care urma să fie ucis le-a spus vecinilor săi kurzi: „Noi suntem micul dejun și voi o să fiți prânzul“.

Așa s-a deschis interesul scriitorului britanic pentru a scrie o istorie a „Marii Catastrofe“, cu dovezi și cu mărturii ale timpului, cu o argumentare bazată pe faptele consemnate. Evident că relatarea este cronologică (există și o cronologie propriu-zisă la sfârșitul volumului, care precede copioasele note care, prin multitudinea de titluri bibliografice, demonstrează efortul de cercetare depus de autor), iar ea vine până în zilele noastre, la semnarea Protocoalelor.

Textul zăbovește și la aspecte mai puțin cunoscute (povestea Protocoalelor, fiind de dată recentă, e mai bine știută), cum ar fi: asasinarea arhiepiscopului Levon Turian, eparhul diocezei de răsărit din SUA a Bisericii Armene, de către activiști dașnaci într-o biserică din New York la 24 decembrie 1933; inițiativa temerară a conducerii locale de partid din Armenia sovietică de a edifica în Erevan un monument memorial închinat Genocidului într-o vreme în care Medz Eghern era tabu politic, ceea ce s-a concretizat cu inaugurarea la 29 noiembrie 1967 a Țițernacaberdului, așa cum e cunoscut complexul astăzi; întâlnirea secretă într-o cameră de hotel din Zürich, la 27 noiembrie 1977, a ministrului de externe turc cu lideri ai partidelor politice armenești din diasporă, cu scopul de a discuta posibilitatea stabilirii unei relații de cooperare; formarea unei comisii de reconciliere turco-armeană (TARC) care avea să activeze în 2001-04 ca preambul al Protocoalelor; organizarea unui atelier de istorie armeano-turc la Universitatea din Chicago (WATS) în 2000-05, soldat cu editarea unui volum de eseuri, A question of Genocide, în 2012 și prilejuind și el crearea faimoasei conferințe din 2005 la Universitatea Bilgi din Istanbul.

În final, autorul revine la Diyarbakır, cu povestea lui Armen Demirdjian, unul dintre epitropii bisericii armenești, al cărui tată a fost armean islamizat, iar mama – kurdă: „Tata și mama vorbeau în kurdă și eu credeam că sunt kurd“. Abia după moartea tatălui său a aflat Armen că este armean: era numit filleh, termen peiorativ în kurdă pentru a denumi un armean. Cazul lui Armen îi dă ocazie lui de Waal să comenteze problema „protoarmenilor“, adică a armenilor islamizați și care abia în vremea din urmă ies la suprafață aflând sau dezvăluind adevărata lor identitate. Desigur că rolul lui Hrant Dink în această acțiune este relevat, după cum e menționată drept cap de listă Fethiye Çetin care a povestit propria sa odisee în Bunica mea.

Ultimul capitol se intitulează Două memoriale în Istanbul. Este vorba de memorialul închinat poetului Daniel Varujan, victimă a Genocidului, în cimitirul armenesc și, cam la vreun kilometru distanță de acesta, memorialul ridicat la Monumentul Libertății (un obelisc deteriorat, din anul 1911, într-un parc abandonat) în amintirea lui Talaat Pașa, reînhumat aici în 1943, când corpul i-a fost adus de la Berlin. Alăturarea victimă-călău pe care autorul însuși o propune îi prilejuiește acestuia o contemplare a situației actuale din Turcia, în care sunt recapitulate șansele și căile unei reconcilieri în condițiile recunoașterii Genocidului de către turci. Este subliniată necesitatea ca Republica Armeană și disapora să conlucreze în această direcție, statul armean ca reprezentant oficial al națiunii și diaspora ca moștenitoare a consecințelor Genocidului, căutându-se soluții concrete și eficiente într-o acțiune concertată pentru a fi productivă: „Este posibil ca în ziua în care societatea turcă în întregul ei va accepta cuvântul Genocid relativ la armeni să fie ziua în care Genocidul va putea deveni din nou Catastrofă“.

Sergiu Selian

 

 

 

  •  
  •