Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR /  Steven E. Wilson : Fantomele din Anatolia. O călătorie eroică spre iertare

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

 

Steven E. Wilson (n. 1951), om de știință american specializat în biologie celulară, de profesie oftalmolog, este autorul unor cărți de aventuri și de spionaj: Winter in Kandahar, epopeea unui tânăr căutat de CIA și de Al-Qaeda în cursul războiului din Afganistan (2003, finalistă pentru premiul Benjamin Franklin pe anul 2004 la categoria cel mai bun debut în ficțiune), Ascent from Darkness (2007, finalistă pentru premiul Indie Books pe anul 2008 la categoria acțiune/aventură) și The Ghosts of Anatolia. An Epic Journey to Forgiveness (H-G Books, Washington 2010).

Aceasta din urmă este un roman inspirat din tragedia Genocidului armean, despre care autorul a aflat în 1996, când a vizitat prima dată Ierusalimul, inclusiv cartierul armenesc din vechiul oraș. După ce și-a propus scrierea unei cărți pe această temă, el s-a documentat citind numeroase lucrări despre Genocid și chiar a stat de vorbă cu supraviețuitori, încât a reușit să refacă un amplu episod credibil din suferințele armenilor. Fantomele din Anatolia, cu subtitlul O călătorie eroică spre iertare, este desfășurarea epică a avatarurilor unei familii care trece prin toate ororile tipice calamității din 1915, ajungând până în zilele noastre și trecând tangențial prin problematica acțiunii revanșarde a justițiarilor armeni. Este o poveste ieșită din comun, dar similară celor ale altor victime ale Genocidului, încât se poate afirma că ea constituie o matrice a acestor cazuri.

Acțiunea demarează în aprilie 1996, în orășelul Richmond Heights din Ohio, în care locuiește medicul armean Sirak Kazerian (numele proprii și toponimele citate aici respectă forma de transcriere din roman). El este văduv, în vârstă de 88 de ani, are un fiu, Keri, și nepoți. Declanșatorul întregii evocări este o întâlnire accidentală a sa cu un anume George Liralian, pe care îl lovește cu bastonul în cap, fără a primi vreo ripostă. Va fi, însă, silit să explice fiului său, de față la acea scenă, motivul ieșirii sale. Aparent, explicația lui Kazerian este că Liralian contribuise la asasinarea unui alt fiu al său, Ara. Dar, pentru a se înțelege corelațiile existente, doctorul consimte să-i povestească lui Keri întreaga sa biografie, necunoscută până atunci fiului său.

Steven E. Wilson

Familia lui Sirak, copil de 6 ani în 1914, locuia în satul Seghir, la câțiva kilometri est de Diyarbekir și unde poseda o plantație de bumbac moștenită de la bunicul Misak de fiii acestuia, Mourad, tatăl lui Sirak, și Bedros. Mourad, căsătorit cu Kristina Malekian, mai avea trei băieți mai mari decât Sirak, Alek, 20, Stepannos, 18, și Mikael, 12, și două fete, Flora, 15, și Izabella, 5 ani. Bedros, care era deputat în parlamentul otoman, la rândul lui avea doi fii, mobilizați la izbucnirea războiului, și două fete, familia lui locuind la Constantinopol. Și Alek, fiul lui Mourad, era mobilizat. Tatăl lui Mourad avusese un vecin turc, Tarik bin Sufyan, cu care fusese bun prieten, și această relație se transmisese fiilor, Mourad și respectiv Kemal, ba chiar și nepoților, Sirak și respectiv Özker. Dar mai exista un vecin, turcul Abdul Pasha, cu două neveste și cu copii de la acelea, care pusese ochii pe pământul lui Mourad și insista în repetate rânduri ca acela să i-l vândă, de fiecare dată fiind refuzat.

După proclamația de organizare a jihad-ului împotriva creștinilor, emisă de Junii Turci, jandarmii vin la Kazerieni să rechiziționeze jumătate din provizii, inclusiv caii. Cum Sirak are un cal propriu, de care este atașat și pe care îl îngrijește cu devoțiune, pe nume Tiran, vrea să fugă cu el, dar nu reușește (îl va reîntâlni pe drumul Golgotei sale, încălecat de un militar turc). Tot ce rămâne familiei este doar o iapă bătrână. Sfătuit de Kemal să plece la Constantinopol, unde se află fratele lui, Mourad își adună familia și, până la aranjamentele plecării în capitală, vor fi cu toții găzduiți în casa prietenului său. El își instruiește familia ca, în caz de primejdie, dacă vor fi despărțiți, să se reîntâlnească la Ierusalim.

Pe de altă parte, Abdul Pasha, găsind pustie casa Kazerienilor, pe care îi suspectează că sunt adăpostiți de Kemal, o incendiază. Apoi, după ce Mourad și Stepannos sunt ridicați de jandarmi și duși la închisoarea din Diyarbekir, o răpește pe Flora și o face a treia nevastă a sa, promițându-i că îi va elibera familia. Kemal îi duce pe Kristina și pe copii la spitalul misionarilor americani din Diyarbekir, de unde aceștia văd cum Mourad și Stepannos, împreună cu alții, sunt îmbarcați pe o plută și lăsați în voia vâltorii fluviului Eufrat. Înșelată de oamenii lui Abdul Pasha că Flora ar fi murit, Kristina renunță să mai rămână în regiune și pleacă împreună cu copiii spre Ierusalim, dar pe drum un ofițer turc instruit de Abdul îi urcă pe toți într-un tren cu destinația Alep, unde ei vor fi îndrumați la biserica armenească.

Între timp, Abdul, care a refuzat să-și plătească acoliții năimiți de el pentru actele lui banditești, este ucis de aceia. La Alep, armenii găzduiți la biserică, inclusiv Kazerienii, sunt deportați și mărșăluiesc spre Kahdem, localitate la sud de Damasc. Caravana lor este atacată în repetate rânduri de kurzi și de beduini, dar un ofițer turc care are ochi pentru Kristina și până la urmă o violează îi apără și îi ajută pe ea și pe copii: „Fiecare jandarm avea favoritele lui, un soi de harem forțat, ca să-și satisfacă perversiunile. Unii puneau ochii pe femei tinere sau pe fete, în timp ce alții preferau băieții.”

În cele din urmă, un beduin îl omoară pe Mikael și o răpește pe Kristina. Sirak și Izabella se ascund, scapă și la un moment dat apare un druz călare, Ammar, care îi salvează și îi duce cu el. În familia acestuia dintr-o localitate de druzi, Sirak și Izabella vor trăi vreme de 14 ani înconjurați de afecțiune și de ocrotire, ca adevărați copii adoptați. Ba chiar Sirak se îndrăgostește, la 17 ani, de o fată druză, Yasmin, inaccesibilă, însă, din cauza religiei diferite și a tradiției druze care interzice căsătoriile mixte. În 1928, comunitatea decide ca Sirak să plece la o școală de medicină și, întrucât el nu admite să se despartă de sora lui, s-o ia cu el pe Izabella. Sirak optează pentru Ierusalim și cei doi vor fi găzduiți la Patriarhia Armeană, cea care de asemenea va suporta cheltuielile de învățătură pentru Sirak, urmând ca după absolvire el să se achite lucrând ca doctor pentru armenii nevoiași din Ierusalim vreme de trei ani pentru fiecare an de studiu.

Narațiunea alternează pe alocuri cu episoade contemporane în care bătrânul Sirak, întrerupându-și povestirea, dialoghează cu Keri, printre altele mărturisindu-i că toate aceste detalii biografice, necunoscute feciorului său, i le-a povestit cândva celuilalt fiu, Ara. Revenind la Ierusalim, aflăm că Sirak primește într-o zi vizita lui Ammar însoțit de Yasmin, părăsită de soțul ei deoarece comisese cel mai mare păcat al unei femei druze: nu făcuse copii. Cei doi, fericiți să se reîntâlnească, decid să se căsătorească, dar de data aceasta Sirak are nevoie de dispensa Bisericii Armene, ceea ce el nu obține și ca atare va fi nevoit să plătească datoria față de Patriarhie, iar cei doi sunt expulzați din cartierul armenesc și, căsătoriți civil, vor locui în cartierul evreiesc Katamon. Sirak lucrează la spitalul Hadassah și în decurs de mai mulți ani își plătește datoria.

În ianuarie 1948, în plin război israeliano-arab, li se naște un băiat, Ara. După cinci ani, se naște Keri, iar după încă un an – o fată, Mina. Amândoi renegați de neamurile lor, dar uniți prin dragoste, Sirak și Yasmin sunt în schimb acceptați de evreii vecini și colegi. În situația primejdioasă din acei ani, Yasmin dorește ca familia lor să părăsească Ierusalimul, dar Sirak, avansat la secția de chirurgie, ține la poziția lui și se opune. Asta îl va costa pierderea soției, a fiicei și a surorii, aflate acasă într-o zi în care locuința lor este bombardată. În sfârșit, Sirak se hotărăște să plece în SUA împreună cu fiii săi.

Aici, epica romanului se bifurcă prin apariția unei acțiuni paralele, aparent străină de cea centrală, dar care se va îmbina apoi cu aceasta. În dulapul unui depozit din localitatea Bedford, este descoperit un arsenal de arme, muniție și dinamită. Ancheta agenților FBI duce la un anume George Zakian, președintele Comitetului Național Armean din America, persoană influentă și omnipotentă, pentru care fusese închiriat depozitul, și investigațiile merg până în Buenos Aires, la un anume Lazar Sarkesian, care, lucrând pentru ASALA, îi recrutase din Cleveland pe Ara Kazerian, Alek Topouzian și George Liralian, trimițându-i la Beirut pentru pregătirea lor ca atentatori. Intervenise disensiunea din ASALA, când Monte Melkonian se despărțise de Hagop Hagopian, șeful devenit samavolnic al organizației, și, ca represalii, Ara, adept al lui Monte, avea să fie ucis la Damasc în 1983; Topouzian, bodyguardul lui Hagopian, urma să moară la Beirut, iar Liralian, temător pentru viața lui, a fugit în SUA.

Agentul FBI Butler, ajungând pe filieră la Sirak, îl informează pe acesta, necunoscător privind activitatea și soarta fiului său, despre cele întâmplate lui Ara. Pentru încă o dată, Kazerian, ținând la poziția și la privilegiile sale, ezitase să plece din Cleveland ca să-și îndepărteze băieții de influențe străine și de data aceasta își pierduse feciorul. Cu documente găsite la „comandantul” Sarkesian după moartea acestuia în perioada anchetei, Butler dovedește vinovăția lui Zakian ca furnizor de arme, organizator și răspunzător al atentatelor asupra diplomaților turci.

Sirak moare și el la o zi după ce împlinise 91 de ani, dar nu înainte de a-i confesa lui Keri un alt secret al său, ceea ce în economia narațiunii apare ca un balast artificios: la spitalul din Cleveland în care lucra, apăruse un doctor capabil, dar intransigent, Faruk Pasha, pe care el, făcând abstracție de faptul că acela era turc, dovedindu-i nevinovăția avea să-l scape de uneltirile colegilor săi pentru a fi demis, și despre care până la urmă avea să afle că era fiul Florei… O discuție în contradictoriu avută de Sirak, ca supraviețuitor al Genocidului, cu nepotul lui Faruk, care se specializa în istoria artei otomane și era intoxicat cu ideile propagandei turcești negaționiste privind masacrele și deportările din 1915-18, adaugă pentru cititorul neinformat accente politice la problematica recunoașterii Genocidului, chiar dacă anterior ASALA fusese pusă la colțul rușinii de autorul bine documentat și doritor să rămână obiectiv. Aceste calități ale lui fiind transmise scrierii care are meritul de a reconstitui printr-un credibil caz particular fictiv tragica odisee reală a unui întreg popor.

Sergiu SELIAN