Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Stefan Ihrig : Justificând Genocidul

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Istoricul german Stefan Ihrig, pe care l-am prezentat anterior în recenzia la cartea sa Atatürk în imaginația nazistă, a publicat în 2016, la aceeași editură a Universității Harvard ca și pentru volumul dinainte, o altă scriere axată pe Genocidul armenilor din perspectivă germană, dar de data aceasta chiar centrată – și nu lăturalnică – pe acest subiect: Justifying Genocide, cu subtitlul Germany and the Armenians from Bismarck to Hitler.

Continuând ideea din lucrarea precedentă, Ihrig stabilește similarități ideologice între Germania anilor 1920 și Turcia contemporană ei, punând în centrul discuției relația dintre cele două crime în masă care au marcat, la distanță spațială și temporală, prima  jumătate a secolului XX. Simpatia germană pentru otomani, înainte de Primul Război Mondial, chiar și în ciuda represaliilor inumane comise asupra populației armene creștine în cursul războiului, a fost urmată de „marea dezbatere asupra genocidului”, când naționaliștii germani mai întâi au negat Genocidul, iar apoi l-au justificat (de unde și titlul cărții). Atitudinea aceasta a fost premonitorie, fiindcă naziștii aveau să fie la rândul lor autorii unui genocid pe care ulterior, după ce au încercat să-l nege, l-au justificat. Iar unul dintre mobilurile acțiunii lor l-a constituit exemplul ascensiunii noii Turcii după comiterea Genocidului armenilor. În concepția autorului, nu există un raport de cauzalitate sau determinare între Holocasut și Genocid și nici nu este diminuată culpa Germaniei în ambele cazuri, ci doar pot fi găsite conexiuni, după cum pot fi stabilite diferențieri.

În introducerea la cartea sa, Stefan Ihrig precizează că scrierea lui nu este o istorie a Genocidului armenilor și nici o istorie a Germaniei în raport cu acel genocid, ci o istorie a percepției Genocidului în Germania, fiind primul studiu amplu al rolului jucat de Genocidul armenilor în realitatea germană și în istoria Germaniei. Perioada acoperită de această analiză este cea dintre anii 1870 și Holocaust și ea are patru protagoniști, drept combatanți, în varii modalități, împotriva genocidului ca fenomen istoric: Johannes Lepsius, Max Erwin Scheubner-Richter, Armin T. Wegner și Franz Werfel. Personalități diferite ca structură mentală, ca profesiune, ca preocupări, aceștia au fost uniți de autor în atitudinea lor comună de a trage semnalul de alarmă în Germania asupra pericolului genocidar.

Conform subtitlului, analiza lui Ihrig pornește de la Bismarck, fostul cancelar al Germaniei. În 1896, când nu mai era de mult cancelar, acesta i-a scris în particular sultanului otoman Abdülhamid II, care pusese la cale masacrarea armenilor, sfătuindu-l să nu se lase intimidat, să se țină tare și să nu cedeze cererii Angliei de a se introduce reforme pentru armenii din Imperiul Otoman. În timpul mandatului său, Germania nu se aliase cu nicio altă putere în promovarea Chestiunii armene, decât atunci când fusese inevitabil și n-o costase nimic. Altfel, ea se abținuse să acționeze în treburi „care n-o priveau”, cum specifica Bismarck. Justificarea antiarmenismului din Germania l-a făcut pe influentul istoric al epocii, Hans Delbrück, unul dintre pionierii istoriei militare moderne, să caracterizeze astfel, în publicația „Preussische Jahrbücher”, lipsa de simpatie a presei germane față de suferințele armenilor: „Armenia toată nu valora pentru Germania mai mult decât oasele unui grenadier pomeranian”, citat îndeobște atribuit lui Bismarck, conchizând că „idolatrizarea lui Mammon triumfase asupra moralității”.

Titlul capitolului 3, Triumful antiarmenismului german, este semnificativ pentru evoluția problematicii abordate în această lucrare, inclusiv atitudinea pastorului Friedrich Naumann și cărțile lui Karl May, pe care le-am comentat în recenzia la volumul anterior al lui Ihrig. După Naumann, „chiar dacă armenii sunt cea mai bună națiune creștină din Orient, asta nu schimbă raționamentul”, acesta fiind că barbaria otomană era ultima tentativă sângeroasă a unui mare imperiu de a se salva, pentru a nu dispărea. Cât privește imaginea armenilor ca națiune superioară celei evreiești în termenii comerțului și afacerilor, ea provine din același discurs antiarmean persistent timp de câteva decenii în Germania și care în cele din urmă va face loc antisemitismului.

Avansând în timp, masacrul din Adana, în 1909, pe care kaiserul l-a văzut ca pe o amenințare pentru dezvoltarea relațiilor Germaniei cu Junii Turci, a fost pus pe seama minciunilor și provocărilor armenești, deși au existat martori oculari chiar germani, ale căror opinii s-au schimbat. Astfel, Walter Siehe, inginer și afacerist german care a activat în Cilicia și de asemenea le-a făcut vină armenilor, a trebuit să conceadă în raportul său din „Reichspost”: „Este limpede că avem de-a face cu o conspirație bine organizată a Turciei reacționare împotriva armenilor destestați. Toți musulmanii purtau ecusoane în timpul masacrelor.” Și evaluează numărul victimelor la 15.000.

Schimbarea de regim n-a modificat mare lucru în percepția germană. Junii Turci, care au parvenit la putere, erau văzuți ca prima dictatură militară modernă și prima dictatură a unui partid unic. Să notăm că Enver pașa, ministrul de război în noua guvernare, fusese atașat militar la Berlin. Nu de ignoranță putea fi acuzată partea germană: în ianuarie 1914, Berlinul primea de la Erzurum, printr-o sursă rusească, detalii despre ședințele guvernului otoman, în care se vorbise pe față despre masacre și despre faptul că la ordinul imamilor populația musulmană își pusese turbane albe, toată lumea fiind pregătită de masacrele iminente care aveau să fie declanșate la un semnal venit de la Constantinopol.

Vina Germaniei – scrie Ihrig – este în mod cert aceea de a nu-i fi oprit pe Junii Turci. Nu există probe, adaugă autorul, despre complicitatea Germaniei la organizarea Genocidului, așa cum susține istoricul american de origine armeană Vahakn Dadrian, că Genocidul ar fi fost rezultatul deciziei comune germano-otomane. Chiar și un reputat istoric ca Donald Bloxham vorbește despre o „identitate eronată” când este acuzată Germania ca inițiatoare a Genocidului. Nici rolul ofițerilor și al consilierilor militari germani în Genocidul armenilor nu este clar – afirmă Ihrig – din cauza lipsei de documente relevante și a inaccesibilității surselor otomane, ceea ce lasă în suspensie acest aspect. Tot ce a putut conchide istoricul Christoph Dinkel, un scrupulos cercetător al rolului militarilor germani, în privința implicării Germaniei în plănuirea și executarea Genocidului, a fost că mulți dintre ofițerii de rang înalt – personalul militar german în Imperiul Otoman a sporit de la 10.000 în 1916 la 25.000 la sfârșitul războiului – au fost atinși de virusul antiarmean. Aici este citat Grigoris Balakian (vezi Golgota armeană), care în cursul deportării sale a constatat că ofițerii germani pe care îi cunoscuse erau la fel de armenofobi ca și turcii și îi numeau pe armeni „evrei creștini”, deși el însuși a fost salvat din exil prin mijlocirea unor ingineri și militari germani.

Dacă rolul Germaniei în Genocid nu poate fi elucidat, în schimb mărturia unui german prob și competent este demnă de luat în seamă. Pastorul Johannes Lepsius este unul dintre cei patru „martori” chemați la bară de Ihrig în „procesul” Genocidului. Chiar dacă acela, în raportul său, una dintre primele relatări oficiale despre faptele petrecute, se străduiește să disculpe Germania ca parte învinuită, rămân totuși datele oferite de un cetățean german: un milion de morți, un sfert de milion de femei incluse cu forța în haremuri, alt sfert de milion de refugiați în Caucaz, sistematica înfometare și căsăpire a deportaților, ceea ce echivalează – în formularea sa – cu o „crimă în masă”, deși acuza adusă de el este numai de „anihilare sistematică”.

Un alt „martor” al autorului, Armin T. Wegner, și el observator direct al masacrelor, a fost mai mult de atât, fotografiind scene relevante care astăzi constituie probe vizuale larg utilizate. Totodată, e faimoasă scrisoarea adresată de el președintelui SUA, Woodrow Wilson, după cum – peste ani – avea să trimită și lui Adolf Hitler o scrisoare deschisă. Termenii folosiți de el sunt exterminare și anihilare, prin metode comparabile doar cu cele ale unui criminal dement.

Două capitole sunt consacrate asasinatului comis la Berlin de Soghomon Tehlerian asupra lui Talaat pașa, procesului care a urmat și s-a soldat cu achitarea acuzatului, evident în lumina reacției stârnite în opinia publică germană și a comentariilor făcute în presa germană. Opinia publică a fost șocată de dezvăluirile privind masacrele, făcute la procesul care se transformase în judecarea lui Talaat, iar presa a reflectat post-factum asupra imperativului ca orori și atrocități ca acelea făptuite în 1915-18 să nu fie repetate, prevenite fiind de intervenția unor instituții internaționale. A urmat, cumva în mod logic, ceea ce Ihrig numește „justificaționalismul” în aceeași presă germană pornită să disculpe implicarea țării sale în Genocidul armenilor.

Odată cu introducerea cazului Max von Scheubner-Richter, autorul pune în discuție conștientizarea Genocidului în Germania nazistă, subiect care constituise pe larg conținutul scrierii sale precedente. Despre von Scheubner-Richter doar atât merită menționat aici, că a fost un martor și un înverșunat opozant al Genocidului, că nu a fost un nazist tipic, deși prieten apropiat al lui Hitler, căruia avea să-i salveze viața jertfind-o pe a sa în cursul puciului din München.

Mai puțin cunoscută este atitudinea lui Sven Hedin, faimos explorator suedez și autor de cărți de călătorie. Scriitor favorit al lui Hitler, la rândul său a fost un admirator al acestuia și antisemit. Într-o carte publicată în 1917, în engleză, Sven Hedin, Nobleman, el a fost criticat și chiar făcut parțial răspunzător pentru Genocidul armean, fiindcă dacă ar fi luat poziție publică opinia lui ca aparținând unei celebrități ar fi contat. Or el, propunând, în anii 1930, ca evreii să fie deportați în Mesopotamia, un deșert care garanta pieirea, în cadrul vizitei sale în Germania a sugerat „soluția armeană” lui Göring, care a arătat interes ca unei modalități practice de rezolvare a chestiunii evreiești.

În sfârșit, al patrulea „martor” al lui Ihrig, scriitorul Franz Werfel, este poate cel mai popular grație romanului său de mare succes internațional, Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh. Semnificația acestei cărți, dincolo de faptul că revelează un episod din rezistența armeană în contextul Genocidului, stă în impactul ei asupra unor personalități ca Václav Havel, Arthur Miller, Frank Sinatra, profund impresionați de mesajul scrierii. Este notoriu de asemenea statutul cvasi-biblic și stimulentul pe care romanul l-a avut în ghettoul evreiesc din Varșovia. Iar în România – afirmă Ihrig – cartea era citită în școlile de limbă germană în anii comunismului. Și o tușă de culoare cu care se deschide volumul lui Stefan Ihrig: pe la sfârșitul anului 1932, în holul unui hotel din Breslau, a apărut Hitler, care se afla în turneu național făcându-și campanie pentru a parveni la putere. Printre numeroșii spectatori ad-hoc prezenți, se afla și Werfel împreună cu soția sa. Când, după aceea, ea l-a întrebat ce impresie i-a lăsat Hitler, scriitorul a răspuns: „Din nefericire, nu așa de proastă”. Ceea ce poate să fi fost un impuls pentru scrierea romanului, dar este la fel de bine o cheie a ascensiunii nazismului.

Sergiu SELIAN

  • 3
  •  

One Response to NOTE DE LECTOR / Stefan Ihrig : Justificând Genocidul

  1. Arpiar Sachian April 19, 2019 at 9:45 am

    Unele pagini din volumul de proze CIOCÂRLIA redau atmosfera evenimentelor care fac obiectul acestei carti. file:///home/joe/Desktop/thumbnail.jpeg

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *