Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Simon Sebag Montefiore : „Ierusalim: biografia”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

            Simon Jonathan Sebag Montefiore (n. 1965, Londra) este istoric britanic, prezentator de televiziune și autor de cărți istorice și de romane. Descinde dintr-o dinastie de evrei sefarzi înstăriți, care au fost diplomați și bancheri prin Europa, avându-și originea în Maroc și în Italia. După emiterea Decretului de la Alhambra în 1492, care îi expulza pe evreii din Spania, strămoșii familiei au rămas totuși în țară, păstrându-și secretă etnia. Unul dintre ei, în timpul domniei lui Filip II, a devenit chiar guvernatorul unei provincii din Mexic, unde, fiind denunțat de un rival politic, avea să fie torturat de Inchiziție împreună cu familia sa; un fiu al său a scăpat și a fugit în Italia, unde și-a schimbat numele în Montefiore. La începutul secolului XIX, stră-stră-unchiul lui Simon, Moses Montefiore, a fost financiar internațional și a lucrat cu familia Rothschild, devenind filantrop. Cei doi au făcut investiții în Israel, construind spitale și aziluri. Montefiore, care a murit în 1885 la 100 de ani și este înmormântat în Ierusalim, și-a lăsat moștenire proprietățile nepotului născut în Maroc, Joseph Sebag, care a devenit Sebag-Montefiore. Moses și urmașii săi au fost profund implicați în crearea și popularea statului Israel.

Simon a învățat la școlile britanice Ludgrove și Harrow; a redactat ziarul celei de a doua, pentru care, printre altele, în 1983 a intervievat-o pe Margaret Thatcher. A studiat istoria la colegiul Gonville & Caius din Cambridge, unde și-a obținut doctoratul în filozofie. A lucrat la bancă, a fost ziarist pentru străinătate, corespondent de război în conflictele de după căderea comunismului în Europa. Este membru al Societății regale de literatură și profesor de umanistică la Universitatea din Buckingham. A debutat ca romancier în 1991 cu Kings Parade, care a avut o presă proastă. Un alt roman, One night in winter, a cucerit în 2013 premiul anului pentru roman politic și a fost nominalizat pentru Premiul Orwell. A mai scris o carte biografică despre Țarina Ecaterina cea Mare în 2001 și alte două despre Stalin: Stalin: The court of the Red Tsar (2003) a câștigat premiul pentru romanul istoric al anului, iar Young Stalin (2007) a obținut premiul publicației „Los Angeles Times” pentru cea mai bună biografie și premiile Costa Book și Bruno Kreisky pentru literatură politică. Cele mai recente scrieri sunt monografia Romanovii, 1613-1918 și ficțiunea Red sky at noon. Împreună cu soția lui, Santa, a semnat o serie de cărți pentru copii, Royal Rabbits of London. Cărțile sale de non-ficțiune sunt ecranizate ori transpuse în seriale de televiziune.

Simon Sebag Montefiore a publicat în 2011, la Editura Weidenfeld & Nicolson din Londra, volumul Jerusalem: the biography. Scrierea lui a fost numărul 1 pe lista de bestselleruri de non-ficțiune a publicației „Sunday Times” și a câștigat premiul pentru cea mai bună carte a anului din partea organizației Jewish Book Council. Subtitlul precizează corect caracterul lucrării. Autorul pare să fi fost un contemporan al întregii existențe a acestui oraș emblematic pentru mai multe etnii și credințe, pentru că relatează fidel și detaliat evoluția (și involuția) lui, ca și cum ar plimba pentru lector o oglindă de-a lungul istoriei localității care timp de 1.000 de ani a fost exclusiv evreiască, 400 de ani – creștină și 1.300 de ani – musulmană. Așa cum afirmă el spre sfârșitul cărții sale, „istoria Ierusalimului este o cronică a imigranților, a coloniștilor și a pelerinilor, care i-au inclus pe arabi, pe evrei și pe mulți alții, într-un loc care s-a extins și s-a contractat în dese rânduri”; în 2009-10, populația lui număra 780.000 de locuitori: 514.800 evrei (inclusiv 163.800 evrei ultra-ortodocși) și 265.200 arabi, orașul vechi numărând 30.000 arabi și 3.500 evrei.

Spre deosebire de Karen Armstrong, a cărei monografie tot despre Ierusalim am prezentat-o anterior, Montefiore nu face ample divagații glosante, analitice despre credință, istorie, politică etc, prilejuite de diferite evenimente legate de existența orașului. Este și el foarte scrupulos în povestea lui, cu amănunte dintre cele mai minuțioase și chiar dialoguri fie preluate, fie imaginate, dar asta scrie el: o poveste, rămânând mereu în limitele datelor biografiei abordate. Iar din succesiunea de fapte și de personaje, rezultă un tablou apocaliptic, fiindcă „niciuna dintre cele trei credințe nu l-a cucerit fără sabie, fără catapultă sau fără mortieră”: jafuri, răpiri, violuri, incesturi, convertiri, furturi, trădări, crime, decapitări, mutilări, măceluri, incendieri, distrugeri, demolări – toate într-o desfășurare continuă prin secole a unei istorii de cuceriri ambițioase în numele intoleranței și al megalomaniei.

Este de remarcat, din capul locului, că tomul de peste 700 de pagini se deschide cu șapte pagini de citate elogioase culese din diverse publicații, între care unul al lui Christian Markarian, din „L’Express”, menționând talentul și meticulozitatea autorului acestei capodopere puse în serviciul unui oraș al furiei: „o frescă orbitoare”, dând cititorului impresia că n-a mai citit nimic până atunci despre Ierusalim. Altcineva afirmă că există multe istorii ale Ierusalimului, dar aceasta e prima sa „biografie”, un panoptic narativ de cârmuitori și cetățeni, eroi și ticăloși, târfe și sfinți.

Tot în afara textului propriu-zis, printre persoanele cărora autorul le acordă mulțumiri pentru sprijin figurează dr. Claire Mouradian, istoric francez, specialistă în istoria Caucazului, George Hintlian, istoric al perioadei otomane, secretar al Patriarhiei Armene în anii 1975-95, Samuel Aghoyan, cleric delegat la Biserica Sfântului Mormânt, dr. Albert Aghazarian, istoric implicat în cauza palestiniană, prof. Manuel Hassassian, reprezentant diplomatic al Palestinei în Marea Britanie.

Iar în unul dintre grupajele de ilustrații, o vedere a Orașului vechi, din 1861, în fapt un spațiu gol în spatele Bisericii Sfântului Mormânt, aparține unui pionier al fotografiei, patriarhul armean Yesayi Garabedian. Acesta, „probabil cel mai chipeș cleric din lume”, studiase arta la Manchester; doi dintre protejații săi au părăsit preoția și au deschis studiouri foto pentru turiști în Ierusalim.

Istoria Ierusalimului – scrie Montefiore – este istoria lumii, dar totodată cronica unui biet oraș de provincie. Cândva, el a fost considerat centrul lumii, focarul bătăliei dintre religiile abrahamice, sanctuarul creștinilor și al fundamentaliștilor evrei și islamici. Socotit oraș sfânt, a fost dintotdeauna un cuib al superstițiilor, al șarlatanismului și al bigotismului, ținta râvnei imperiilor, deși nu avea valoare strategică: „În Ierusalim, adevărul este adesea mai puțin important decât mitul; înlătură ficțiunea și nu rămâne nimic”. Există 70 de nume ale Ierusalimului și diferite denumiri pentru Templul iudaic, pentru Domul de pe stâncă, pentru Templul de pe munte, pentru Biserica Sfântului Mormânt etc.

Biograful Ierusalimului deapănă povestea cronologic, odată cu viețile regilor și poeților, ale soldaților și profeților, ale țăranilor și artiștilor, ale bărbaților și femeilor din familiile care au creat orașul. Nu este – ne asigură Montefiore – o istorie a iudaismului, a creștinismului și a islamismului, nici un studiu despre natura lui Dumnezeu în Ierusalim, și o menționează aici laudativ pe Karen Armstrong cu „excelenta” ei carte. Dar el s-a străduit (și a reușit) să acopere toate aceste subiecte în mod proporțional.

Detaliile sunt, și ele, instructive ca informații colaterale puțin cunoscute. Astfel, aflăm că numele Salome (văduva parșivă a doi regi) este versiunea greacă a lui Shalomzion – Pace în Sion. Irod a fost fiul unui potentat idumean, Antipater, guvernator al Edomului, idumeenii fiind biblicii edomiți, războinici păgâni convertiți în masă la iudaism de un fiu al Salomeii, Hyrcanus II.

Mit: Cleopatra, când a fost dusă la o audiență secretă cu Cezar, nu a fost înfășurată într-un covor, ci vârâtă într-un sac de rufe de la spălătorie. Relația lui Irod cu Octavian și cu Antoniu, pe atunci stâlpii lumii, a stat la temelia unui regim de teroare și de măreție vreme de 40 de ani. În anul 34, Antoniu a consolidat puterea romană invadând cu succes Armenia partă; el a fost însoțit de Cleopatra, care la înapoierea spre casă l-a vizitat pe Irod și cei doi monștri au petrecut împreună câteva zile, flirtând și plănuind cum să se lichideze reciproc. Cei trei copii ai Cleopatrei cu Antoniu au devenit regi ai Armeniei, Feniciei și Ciprului.

Într-o sacristie a catedralei Patriarhiei Armene din Ierusalim, este înhumat capul Sfântului Iacov „Cel drept” sau „Cel Mare” (Surp Hagop/Surb Hacob Arakial – Apostolul), fratele lui Ioan Botezătorul, ucis în anul 44 de înaltul preot Ananus, fiul lui Anna, unul dintre judecătorii lui Iisus. Dar, în același lăcaș ridicat pe locul crimei, însă sub altar, mai este îngropat un alt Sf. Iacov, sau „Cel Mic”, primul patriarh al Ierusalimului, ucis de Agrippa I. De aceea, catedrala se cheamă a Sfinților Iacovi (Surp Hagopianț), sau mai exact Mănăstirea Sfinților Iacovi a armenilor (Սրբոց Հակոբեանց վանք հայոց – Srpoț Hagopeanț vank hayoț). Se zice că mai există un cap(!) al primului Sfânt Iacov, dimpreună cu trupul decapitat care se află la Santiago (adică Sfântul Iacov) de Compostela, în Spania, unde ar fi fost descoperit în secolul X.

„ Numărul fiarei”, 666, era probabil codul nominal pentru împăratul Nero: numele Nero Caesar transliterat în ebraică duce la suma totală  de 666 a consoanelor componente (ebraica nu are vocale). Explicația provine, pesemne, din timpul persecuțiilor sub Domitian în anii 81-96.

Rudele lui Irod Agrippa II care a fost numit pretor și a domnit sub zece împărați romani au devenit regi în Armenia și în Cilicia, și chiar consuli romani.

În cursul excavațiilor în capela armenească Sf. Elena din Biserica Sfântului Mormânt, arheologii armeni au descoperit un spațiu (acum, capela Varda) pe zidul căruia se află gravate desenul unei bărci și o frază în latină : Domine ivimus (Doamne, noi am venit), referire la Pslamul 122:1 care glăsuiește „Mă bucur când mi se zice Haidem la casa Domnului!”. Datând din secolul II, inscripția dovedește că pe atunci creștinii se rugau în secret sub templul lui Jupiter din ținutul păgân Aelia (pe alocul actualului Israel).

Eudokia, soția împăratului Theodosius II, a mers în anul 438 la Ierusalim și, inspirată de Psalmul 51:18 („În îndurarea Ta, varsă-Ți binefacerile asupra Sionului și zidește zidurile Ierusalimului”), a temperat regulile aspre care îi împovărau pe evrei. Ea fusese îndrumată de celebrul călugăr armean Euphemius, al cărui protejat, Sabas, avea să fondeze frumoasa mănăstire Mar Saba în munții Iudeii, aproape de Ierusalim (episod relatat și de Karen Armstrong). (Urmează informații privind creștinarea Armeniei în 301, prima în Caucaz, după convertirea legendară a regelui Abgar V al Edessei în secolul I.) Protejatul Eudokiei, Peter Georgianul, fiul regelui Iberiei (Georgia de azi, creștinată în 327), a construit în afara zidurilor Ierusalimului o mănăstire care avea să constituie începutul prezenței caucaziene în oraș.

Casele, bisericile, chiar și prăvăliile din Ierusalim erau bogat decorate cu mozaicuri. Regii armeni au comandat un mozaic cu bâtlani, cu porumbei și cu vulturi (dedicat „în memoria și pentru salvarea tuturor armenilor ale căror nume doar Dumnezeu le știe”). Se pare că autorul se referă la mozaicul din fosta capelă a Sf. Polyeuctus, datat sec. V-VI și care conține cea mai veche scriere existentă în limba armeană.

În luna mai a anului 614, perșii au invadat Ierusalimul, masacrând mii de creștini și deportând alți 37.000 în Persia; au incendiat Biserica Sfântului Mormânt și Catedrala armenească, care au fost mistuite de foc. Apoi, la 600 de ani după ce Templul evreiesc fusese distrus de împăratul Titus și după ce, timp de 25 de ani, orașul fusese dominat de patru religii diferite – creștinism, zoroastrism, iudaism și islamism –, Ierusalimul a fost înmânat evreilor. 

Împăratul Heraclius era fiul guvernatorului Africii și avea origine armeană. A venit la putere în 610, iar în 623 a trecut prin Armenia și prin Azerbaidjan în marș spre Gandzac, reședința imperială a persului Khusrau, care s-a retras. Heraclius a iernat în Armenia și în 625 a înfrânt trei armate persane distincte.

Termenul mosque (engleză) este derivat din arabul masdjid, care a dus la spaniolul mezquita (de unde armenescul mzkit) și la francezul mosquée (de unde românescul moschee). Musulmanii timpurii își spuneau „credincioși”, cuvânt care apare de o mie de ori în Coran (față de „musulman”, de 75 de ori), și nu erau ostili celorlalți monoteiști; ei nu se vedeau ca o confesiune religioasă separată, unii fiind, la începuturi, creștini sau evrei. Musulmanii timpurii se rugau inițial în Biserica Sfântului Mormânt sau alături de ea, până când au obținut Templul de pe munte. Armenii erau o comunitate creștină largă, având un episcop (ulterior, patriarh), și încheiaseră o convenție proprie cu musulmanii. Ca și evreii, creștinii aveau să fie considerați, vreme de 1.500 de ani, dhimmi, adică poporul convenției, tolerat, dar inferior islamiștilor, uneori autonomi, alteori persecutați.

Cuvântul armenesc mahdesi (cel care a văzut moartea), echivalent pentru peregrini, își are originea în secolul XI, când europenii aflați în pelerinaj la Ierusalim riscau să fie omorâți de bandiții beduini și moartea devenise un fapt comun, pe care îl vedeau cu ochii oricând.

Primul rege al Ierusalimului, cruciatul francez Baldwin (sau Baudouin) din secolul XII, s-a căsătorit cu Arda, fiica unui potentat armean, alianță care i-a adus regatul Edessei. Dar soția lui a fost depășită de cerințele Ierusalimului și el închis-o în mănăstirea Sf. Ana, pretextând că fusese violată ori sedusă de pirați arabi în drumul ei spre Antiohia. Arda a fugit la Constantinopol, unde se pare că a dus o viață desfrânată. Baldwin a invitat creștini sirieni și armeni nevoiași din Iordania să se stabilească în Ierusalim, aceia fiind strămoșii palestinienilor creștini de astăzi.

Vărul lui Baldwin I, Baldwin II, care i-a urmat pe tron, a domnit în Edessa 18 ani. S-a însurat și el cu o armeancă, Morphia, cu care a avut patru fete. Moștenitoarea lui, Melisende, s-a căsătorit cu Fulk, conte d’Anjou, cruciat veteran, care i-a luat locul lui Baldwin, bolnav și abdicat. În scriptoria Bisericii Sfântului Mormânt, se păstrează Psaltirea Melisendei, cu coperte de fildeș și încrustată cu pietre de turcoaz, de rubin și de smarald, realizare a unor artizani sirieni și armeni. Aspectul bizantino-occidentalo-islamic dovedește cum au fuzionat arta cruciaților și cea orientală sub domnia reginei franco-armene.

În Ierusalimul Melisendei, orașul era frecventat de soldați și peregrini francezi, norvegieni, germani și italieni, precum și de greci și sirieni cu bărbi scurte, de armeni și georgieni cu bărbi lungi și pălării înalte, care locuiau în dormitoarele unor pensiuni sau în mici taverne. Melisende a fost a treia regină a Ierusalimului care a domnit singură, fiind încoronată de trei ori: cu tatăl ei în 1129, cu soțul ei în 1131 și cu fiul ei, Baldwin III, în 1143. Ea nu-și uitase rădăcinile armenești: după căderea Edessei, a adus refugiați armeni de acolo la Ierusalim, unde în 1141 conaționalii ei începuseră să reconstruiască, lângă palatul regal, catedrala Sf. Iacovi. În 1144, căpetenia musulmană Zangi cel Sângeros a capturat Edessa măcelărindu-i pe francezi și înrobindu-le femeile, distrugând astfel primul stat cruciat și leagănul dinastiei regale din Ierusalim; i-a cruțat, însă, pe creștinii armeni.

Montefiore povestește și el episodul, relatat de Armstrong, în care magnatul Balian de Ibelin, căsătorit cu Maria, văduva regelui Amaury, obținuse de la Saladin permisiunea de a-și scoate soția și cei trei copii din Ierusalimul asediat de sultanul Egiptului și Siriei la 20 septembrie 1187. Întrucât cei din oraș l-au rugat pe Balian să preia comanda puținilor oșteni rămași, pentru a apăra Ierusalimul, el i-a cerut iertare lui Saladin și acela chiar i-a dat o escortă pentru familia lui. O versiune fictivă a lui Balian apare în filmul Kingdom in Heaven, în care i se pune la socoteală o idilă cu altă fostă regină a Ierusalimului, Sibylla.

În octombrie 1299, a fost rândul regelui armean al Ciliciei, Hetum II, să atace Ierusalimul, însoțit de 10.000 de mongoli. Cum companionii lui nu erau interesați de oraș, i l-au lăsat, iar el i-a salvat pe creștini și a poruncit ca mormântul Fecioarei Maria și catedrala Sf. Iacovi să fie reparate. După două săptămâni, însă, a plecat la Damasc să-și întâlnească aliatul său mongol.

În secolul XVI, Biserica Sfântului Mormânt era împărțită între opt confesiuni, dintre care catolicii și ortodocșii, concurând pentru custodia locurilor sfinte, aveau și în lăcaș conflicte care degenerau în încăierări. Armenii rămăseseră puternici fiindcă aveau reprezentanți la Constantinopol, sârbii și maroniții erau în declin, iar georgienii, care își pierduseră patronii mameluci, se aflau într-o eclipsă totală. Reputatul călător și scriitor turc Evliya Celebi, venind la Ierusalim, a vizitat Biserica Sfântului Mormânt de Paști și apoi a dezvăluit secretul Focului Sfânt, care chipurile se aprinde de la sine și oferă lumină divină credincioșilor: un călugăr ascuns picură dintr-o cană de zinc păcură pe un lanț și ea se prelinge aprinzându-se. După Celebi, spiritualitatea absenta și locul devenise doar o atracție turistică.

Ulterior, în secolul XX, grecii aveau să se certe cu armenii pentru posesiunea mormântului Fecioarei Maria și armenii cu sirienii iacobiți pentru cimitirul de pe muntele Sion și pentru capela Sf. Nicodim din Biserica Sfântului Mormânt. Armenii și ortodocșii revendicau scara din estul intrării principale și dreptul de a o mătura. Sfada continuă: de Paști în 2005, clericul superior armean, încăierându-se cu grecii, mai că n-a luat foc. Cea mai faimoasă înfruntare este pentru o mică scară aparținând armenilor, pe balconul din afara ferestrei din dreapta fațadei, scară care nu poate fi mișcată fiindcă ar pune mâna pe ea alte confesiuni; de fapt, ea duce la un balcon pe care clericul armean superior bea cafea cu prietenii săi și își îngrijește grădina de flori.

Când, la 21 mai 1799, Napoleon s-a retras spre Egipt cu trupele sale, după o bătălie cu englezii pierdută la Acre, el a avut 1.200 de pierderi și 2.300 de răniți și bolnavi. În Egipt, el și-a abandonat oamenii și a plecat acasă. La Jaffa, soldații francezi bolnavi fuseseră îngrijiți de călugării armeni, cărora Napoleon le-a mulțumit oferindu-le cortul său. Călugării au confecționat din el sfite (veșminte preoțești largi, fără mâneci), folosite de ei și în prezent în catedrala armenească.

La 12 octombrie 1808, un sacristan armean a adormit lângă soba din galeria armenească de la etajul Bisericii Sfântului Mormânt, soba a luat foc, el a murit ars și focul s-a întins, deteriorând mormântul lui Iisus. Grecii i-au acuzat pe armeni ca fiind incendiatori și, sprijiniți de ruși, și-au consolidat controlul asupra lăcașului, printre altele distrugând sarcofagele frumos ornate ale regilor cruciați.

Scriind despre Moses Montefiore, care a construit în Ierusalim o moară și a înființat o școală de fete evreice, autorul îi menționează pe armeni că „își aveau și ei propriul Rothschild: familia Gulbenkian, îmbogățită de pe urma petrolului, venea regulat în pelerinaj și a întemeiat Biblioteca Gulbenkian de la Patriarhia Armeană”.

Noțiunea antisemitism a fost concepută în 1879 de către Wilhelm Marr, ziarist german, în cartea sa Victoria iudaismului asupra Germaniei, consemnând noua formă de ură rasială, care o substituia pe cea veche, religioasă.

La sfârșitul secolului XIX, Ierusalimul era un Turn Babel de religii și de limbi, în care armenii, ca și evreii și arabii creștini, purtau frac sau costum alb, cu un soi de acoperământ pentru cap, simbolizând Imperiul Otoman reformat: tarbușul sau fesul. Kavașii (gărzile de corp) europenilor erau adesea armeni care purtau jachete stacojii și pantaloni albi și erau înarmați cu pistoale. Armenii vorbeau armenește, turcește și arăbește.

Prin acordul de tristă faimă Sykes-Picot, care a prevăzut internaționalizarea Ierusalimului sub tutelă franceză, britanică și rusă, inițial orașul urmase să fie încredințat Rusiei, ai cărei pelerini dominaseră localitatea până la Primul Război Mondial și căreia i se promisese și Constantinopolul, adăugând petice din Anatolia de est, din Armenia și din Kurdistan. Ce s-a ales de Ierusalim se știe, iar de Armenia – așijderea.

Sergiu SELIAN

  •  
  •