Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Samantha Power : „O problemă din iad“: America și era genocidurilor

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

51GR+CB-LnL 

 

Samantha Power (n. 1970, Dublin) este profesor universitar și diplomat; din 2013 e a 28-a ambasadoare a SUA la ONU. La vârsta de nouă ani, a imigrat împreună cu părinții ei de origine irlandeză în SUA, stabilindu-se la Pittsburg (Pennsylvania). A absolvit Universitatea Yale și Facultatea de drept a Universității Harvard. A fost profesor de politică publică la Facultatea J. F. Kennedy a Universității Harvard, la care a funcționat ca director executiv fondator al Centrului pentru drepturile omului în anii 1998-2002. A fost consilier principal al lui Barack Obama până în martie 2008, când a demisionat din echipa campaniei electorale după ce a cerut scuze pentru că o etichetase „monstru“ pe Hillary Clinton, cu care mai apoi avea să conlucreze îndeaproape. În perioada ianuarie 2009 – februarie 2013, a fost asistent special al președintelui și director pentru afaceri multilaterale și pentru drepturile omului în Consiliul de Securitate națională. La 23 aprilie 2012, Obama a înființat Comitetul de prevenire a atrocităților, numind-o pe Samantha Power în fruntea acestuia. Ea este considerată figură-cheie în administrația Obama pentru a-l fi convins pe președinte să intervină cu forță militară în Libia.

Samantha Power a debutat în jurnalism cu relatări despre războaiele din Iugoslavia în anii 1993-96, ca reporter pentru „UN News and World Report“ și „The Boston Globe“. Articolul ei Dying in Darfour, publicat în „The New Yorker“, a câștigat în 2005 Premiul revistelor naționale pentru reportaj. În 2016, revista „Forbes“ a situat-o pe locul 41 în clasamentul celor mai influente femei din lume.

Cartea Samanthei Power, „A problem from hell“: America and the age of genocide, este o analiză a atitudinii SUA față de cazurile de genocid pe plan mondial. Publicat în 2003 de editurile Flamingo din Marea Britanie și Basic Books din SUA, volumul a fost distins în același an cu Premiul Pulitzer pentru non-ficțiune generală și cu alte premii, între care National Book Critics Circle Award și Premiul Raphael Lemkin al Institutului pentru studii asupra genocidului. Titlul este pus între ghilimele, fiind un citat: secretarul de stat Warren Christopher, care a fost un adept al neimplicării SUA în războiul dintre fostele regiuni iugoslave devenite state independente, a afirmat la vremea respectivă că ura dintre cele trei grupări – sârbi, croați și bosniaci – e aproape incredibilă, ea având o vechime de secole: „Este cu adevărat o problemă din iad“.

Masacrele din Bosnia și din Kosovo figurează ultimele – în ordine cronologică – pe lista genocidurilor din secolul XX, care se deschide, în cartea Samanthei Power, cu cel comis asupra națiunii armene în 1915-18 și continuă cu cele din Cambodia, din Irak și din Ruanda. De fiecare dată, abordând câte unul dintre aceste cazuri, autoarea are grijă să pună în pagină datele chestiunii relatând faptele sec și obiectiv, dar în detaliu, pentru ca apoi să comenteze analitic poziția autorităților nord-americane față de evenimentele produse. De fiecare dată, acele oficialități reprezentând cel mai puternic stat din lume sunt găsite vinovate fie de pasivitate, fie de reacție tardivă, fie de decizie eronată, încât lucrarea, pe ansamblul ei, se constituie ca un rechizitoriu al SUA aflate în situația opțională de a interveni în curmarea unui genocid și în salvgardarea unei națiuni, operații mai întotdeauna amânate sau refuzate, până când făptașii își vor fi încheiat nestânjeniți lucrarea.

Remarcabilă, în carte, este expunerea – initial, în trei capitole succesive, iar în final indirect într-un capitol rezumativ intitulat Moștenirea judiciară a lui Lemkin – procesului de formulare a noțiunii genocid de către Raphael Lemkin, apoi a perseverentei și dârzei insistențe a acestuia pentru a impune acceptarea noului termen juridic de către instituțiile avizate și, în sfârșit, a adoptării de către ONU a Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid. Este remarcabilă fiindcă, bazată pe date și pe documente de arhivă, unele chiar de culise, ea se derulează cu scrupulozitate, alcătuind tabloul informativ al evoluției problematicii. De altfel, aceasta e calitatea întregii scrieri care – dovadă premiile obținute – a dobândit aprecierile pozitive binemeritate ale specialiștilor și ale presei: „scrisă cu vioiciune și profund documentată“, „o carte mânioasă, strălucită, teribil de utilă, absolut esențială“, „o lectură bună pentru studenți și pentru politicieni“, „una dintre acele rare cărți care pot schimba modul de gândire al cuiva“, „dureroasă la lectură, dar necesar să fie citită“, „Power nu predică și nu dă lecții; ceea ce face ea cu moderație, dar insistent, este să stimuleze“ etc.

Cât privește secțiunea rezervată Genocidului armean, ea se distinge prin abordarea frontală a faptelor din punct de vedere juridic, pornind aprioric de la constatarea că în 1915 a fost declanșat un genocid programat și organizat în prealabil. Astfel, este citat însuși Talaat pașa care a afirmat: „Continuând deportarea orfanilor spre destinațiile lor pe o vreme friguroasă, avem asigurarea odihnei lor eterne“. Nu sunt cruțate marile puteri pentru partea lor de vină, fiind dat exemplul Marii Britanii care, temându-se că cei vinovați de săvârșirea Genocidului nu vor fi judecați corect în țara lor, i-a transferat pe insula Malta, pentru ca ulterior să-i elibereze drept monedă de schimb ca să salveze câțiva ofițeri englezi luați prizonieri de turci.

În capitolul 2, intitulat O crimă fără nume pentru că are ca subiect activitatea lui Lemkin de susținere a termenului creat de el, este citat acest jurist polonez de origine evreiască atunci când, aflând de procesul intentat lui Soghomon Tehlirian, cel care îl omorâse pe Talaat pașa, s-a întrebat de ce nu puseseră la cale armenii arestarea monstruosului creier al Genocidului: „Este un delict că Tehlirian a ucis un om, dar nu-i un delict că opresorul lui a ucis peste un milion de oameni? E o totală lipsă de consecvență.“ Lemkin a fost nemulțumit că Tehlirian acționase ca justițiar din proprie inițiativă în numele conștiinței umanității, în timp ce masacrele în masă rămâneau nepdepsite. Situația aceasta, a opinat el, trebuia să se schimbe: sentința se cuvenea să fie legalizată. De altfel, după lectura unui articol despre asasinarea lui Talaat, Lemkin, care, având înclinație spre limbi, studia filologia, a decis să revină la interesul său din copilărie pentru cazuri de măceluri umane și s-a transferat la facultatea de drept. Cruciada lui pentru impunerea unui cuvânt nou care să denumească legal crimele în masă a fost determinată de un discurs radiodifuzat al lui Churchill în august 1941, care făcea apel la aliați să-i oprească pe naziști din barbaria lor: „Suntem martori ai unei crime fără nume“. După conceperea noțiunii genocid, Lemkin i-a sugerat lui David Maxwell Fyfe, procuror britanic la tribunalul din Nürnberg, s-o includă în rechizitoriul procesului intentat naziștilor. Așa se face că la 26 iunie 1946, în actul de acuzare citit lui Constantin von Neurath, pentru prima oară cuvântul a fost rostit oficial într-o acțiune judiciară internațională: „Ești acuzat, împreună cu ceilalți acoliți ai tăi, printre altele, de genocid“. La 11 decembrie 1946, Adunarea Generală a ONU a votat în unanimitate o rezoluție de condamnare a genocidului. Lemkin avea să fie numit „omul care vorbește prin vocea a 60 de națiuni“. Delegaților la ONU le fuseseră exemplificate cazuri de victime ale masacrelor în masă din istoria omenirii: maroniții, tribul herero, hughenoții, protestanții din Boemia, hotentoții, armenii, evreii, țiganii, slavii. În 1948, era formulată definiția genocidului în Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, în care se preciza că se califică drept genocid eliminarea unui grup național, etnic sau religios și că motivele particulare ale autorilor în distrugerea unui grup nu sunt relevante. La 9 decembrie 1948, la patru ani după ce Lemkin introdusese termenul în atenția lumii, 55 de delegați, adică toți, au votat pentru adoptarea Convenției. Pe același ton critic al întregii cărți, se menționează că abia la 18 februarie 1986, la aproape patru decenii de la adoptarea Convenției, avea să ratifice SUA (după alte 97 de state) tratatul pe baza căruia numai peste 50 de ani urma să fie pronunțată o condamnare pentru comiterea unui genocid.

Cel care a propus votarea Convenției în Congresul american, senatorul Robert Dole, avea să militeze mai apoi pentru recunoașterea Genocidului armean de către SUA. Explicația armenofiliei lui e dată în carte: în timpul războiului, tânărul Bob Dole din Kansas, luptând în Italia, a fost grav rănit pe când încerca să salveze un camarad, radiofonist, rănit și el. Transportat înapoi acasă, cu un umăr sfărâmat și cu vertebre distruse, el a făcut obiectul unui articol de ziar; citind despre acest caz, doctorul Hampar Kelikian, chirurg din Chicago, specialist în reconstrucții de oase, s-a oferit să-l opereze și să-l refacă gratis pe Dole, cu condiția ca acela să se ducă la Chicago pe contul lui. Vecinii tânărului au organizat o chetă în localitate, iar Kelikian nu numai că și-a făcut treaba, dar i-a și ținut companie pacientului său pe toată lunga perioadă de convalescență, în acest răstimp povestindu-i episoade din masacrarea armenilor de către turci. El însuși scăpase, tânăr fiind, și ajunsese în America, după ce pierduse trei dintre surorile sale. Dole a rămas șocat de cele auzite, necunoscute lui, și, când a ajuns în Senat, s-a preocupat de evenimentele din Balcani.

În final, o concluzie i se impune autoarei: „Conducătorii SUA, care au condamnat Holocaustul, au îngăduit ei înșiși, în repetate rânduri, să se comită genociduri“. Nu ignoranța a fost cauza, de vreme ce, în cazul Genocidului armean, în 1915 ziarul „New York Times“ a publicat 145 de relatări despre masacrele din Turcia, apoi, peste 80 de ani, același ziar a scris, la patru zile după declanșarea masacrelor din Ruanda, că zeci de mii de oameni fuseseră uciși, iar în perioada 1992-95 a consacrat spații ample ororilor din Bosnia. Samantha Power pune degetul pe rană: nu lipsa informației, ci lipsa dorinței a împiedicat SUA să oprească genocidurile: „Simplu spus, conducătorii americani nu au acționat pentru că nu au vrut. Ei știau că genocidul este o greșeală, dar n-au fost gata să investească vreun capital financiar, militar, diplomatic sau intern pentru a-l opri.“ Toată problema se reduce, așadar, la raportul dintre costuri și beneficii. Și, în plus: „Indiferent ce partid s-a aflat la putere, noi am exclus sistematic considerentele de ordin uman în politica noastră de luare a deciziilor“. În replică la mult-trâmbițatul „vis american“, asta s-ar putea numi „coșmar american“.

Sergiu Selian

  •  
  •