Mihai Stepan Cazazian

NOTE DE LECTOR / Ronald Grigor Suny : Privind spre Ararat. Armenia în istoria modernă

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

suny 2 

 

După cele două cărți de Ronald Grigor Suny recenzate anterior la această rubrică, iată încă o lucrare a aceluiași autor, care cronologic le precede pe celelalte. Looking toward Ararat. Armenia in modern history a fost editată de Indiana University Press simultan la Bloomington și la Indianapolis în 1993 și, față de volumele care aveau să-i urmeze, consacrate Genocidului, are un caracter mai cuprinzător, prezentând Armenia și armenii în contextul istoriei și apoi din perspectiva devenirii națiunii în cadrul unui stat propriu.

Scrierea pare ambițioasă ca tematică și chiar este amplă în problematica pe care o acoperă, beneficiind de competența autorului și de capacitatea sa de analiză. Având grijă ca mai întâi să pună în pagină trecutul istoric al armenilor, Ronald Grigor Suny trasează apoi transformările sociale și culturale care, în secolele XIX-XX, au dus la crearea sentimentului de apartenență la o naționalitate armeană. Concepută în anii imediat posteriori recuceririi independenței statale în 1991 (conflictul armat din Arțakh încă nici nu se aplanase), lucrarea reflectă procesul de regândire a istoriei, în condițiile statornicirii unui stat autonom și totodată ale extinderii virtuale a acestui stat într-o diasporă tot mai densă și conștientă de atașamentul său la patria renăscută.

În fapt, cartea adună laolaltă eseuri scrise în timp, în ultimele decenii, și care împreună refac terenul de explorare a edificării unei Armenii moderne, ceea ce se produce în prezent. Încă de la început, în introducerea De la caracterul național la tradiția națională, Suny pune în discuție naționalismul armean într-o viziune istorică organică, și în continuare întreg volumul va sta sub semnul acestei abordări a poporului armean în cursul procesului de coagulare a sa ca națiune. O fugară trecere în revistă a evenimentelor relevante din istoria armeană pregătește pe lector pentru ulterioara pătrundere în aspectele evoluției națiunii.

Partea întâi, intitulată Configurând Armenia, este un tablou istoric al Armeniei văzute atât dinafară, cât și dinăuntrul său. De-a lungul capitolelor acestei prime părți, analizarea caracterului național al etniei armene se face sub lumina termenilor definitorii: națiune, naționalitate, naționalism, conștiință națională. Iar pentru a conchide în mod adecvat asupra specificului național armean, autorul are în vedere, în permanență, divizarea populației armene autohtone, prin destin istoric, în cele două mari ramuri învecinate – armenii răsăriteni și armenii apuseni, urmărind cu scrupulozitate evoluția acestora fie în contextul lor geografic și în relația lor cu puterea politică dominantă din regiune, fie în legătură cu influențarea reciprocă și cu interdependența lor. Astfel, capitole la rând sunt consacrate armenilor din Imperiul Rus, formării unei intelectualități angrenate în mișcările din Rusia, adoptării principiilor politice și chiar a activității impuse de apartenența la partidele politice. Avansând cronologic pe terenul acestei evoluții politice, expunerea insistă asupra orientării spre socialism a celor două principale partide politice armenești din secolele XIX-XX: Hnceachian și Dașnacțutyun, ca într-un fel de biografie a acestor organizații care au jucat un rol determinant în epocă pentru traseul evenimentelor din istoria armeană modernă.

În mod inerent ca succesiune narativă, prima parte se încheie cu un capitol intitulat incitant și provocator Regândind ceea ce era de negândit: Spre o înțelegere a Genocidului armean. Etichetând planul de exterminare a populației armene din Imperiul Otoman drept „ecologie socială“, Suny abordează originea deciziei Junilor Turci de a pune în aplicare un program de epurare etnică, iar analiza sa nu anticipează încă teza pe care avea s-o propună în O istorie a Genocidului armean (a se vedea recenzia acelui volum, apărută cu două luni în urmă). De asemenea, el nu se sfiește să citeze opiniile din tabăra negaționistă, mai întâi explicitându-le și apoi combătându-le. Sunt aduse la bară și declarațiile antiarmenești de autojustificare ale făptașilor, cu largi extrase din documente de epocă.

Partea a doua, Stat, națiune, diasporă, intră în perioada contemporană, de cristalizare a națiunii armene, cu expunerea legăturii dintre armenii răsăriteni și revoluționarii ruși, soldată cu întemeierea unei Republici Armene independente și apoi cu bolșevizarea acesteia. Urmează, logic, edificarea unei națiuni socialiste în condițiile represive, dar pe de altă parte constructive, ale unui regim comunist totalitar și, totuși, favorabil închegării națiunii pe teritoriul ei istoric ciuntit. Un întreg capitol este rezervat lui Stalin și armenii, așadar raportului inegal din cadrul acestui binom, încheiat tragic cu decimarea intelectualității și pierderea unei regiuni pur armenești, Arțakh, așa cum în anii 1920 tot bolșevicii ruși cedaseră turcilor din rațiuni politice, sperând să-i atragă pe aceia în sfera lor de influență, alte două porțiuni din Armenia răsăriteană, districtele Kars și Ardahan, rămase până astăzi pe teritoriul Turciei.

Naționalismul armean este studiat, în continuare, încadrat în contextul mondial al războiului rece, până la momentul ofertant al căderii comunismului și restaurării democrației: „Dacă istoria ar fi fost mai binevoitoare, armenii ar fi putut face mai lesne o opțiune, dar, la fel ca în trecut, supraviețuitorii n-au avut de ales decât să-și trăiască viața care le-a fost dată. Armenii ar fi preferat o altă Armenie, un alt sistem social, un alt timp sau un alt spațiu, dar asta s-a dovedit a fi fost un vis utopic. A existat nu Armenia, ci Armenia Sovietică, nu națiunea armeană, ci una care a visat la poalele Araratului. Destinul ei în secolul XX părea în chip inexorabil, inevitabil legat de imperiul sovietic. Dar cum însuși acest imperiu a început să se clatine, armenii au acționat printre cei dintâi pentru a-i accelera căderea și pentru a clădi o nouă democrație națională.“

Tandemul națiune-democrație este aplicat în cazul Arțakhului într-un capitol special, după cum existența diasporei este derulată în timp până la ceea ce autorul numește „criza curentă“ fiindcă nu au fost găsite interesele comune care ar putea duce la o activitate coordonată, în beneficiul patriei-mamă, ca o consecință a faptului că „înapoierea în țara de baștină este mult mai puțin decât în trecut o aspirație pentru majoritatea armenilor diasporeni“. Ultimul capitol, Armenia pe drumul independenței, din nou, aduce la zi istoria în mers a statului armean ca entitate suverană, sugerând în final credința lui Ronald Grigor Suny că guvernarea armeană post-comunistă va reuși să edifice stabilitatea și prosperitatea țării într-o lume tulbure și înșelătoare în care armenii au fost siliți să viețuiască.

 

Sergiu Selian

  •  
  •