Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Rick Antonson : Lună plină deasupra Arcei lui Noe

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Rick Antonson (n. 1949, Vancouver, Canada) este explorator și scriitor canadian. După absolvirea facultății de psihologie a Universității Simon Fraser din orașul natal, în scurt timp s-a angajat la Tourism Vancouver, unde avea să lucreze timp de 20 de ani, ocupând funcția de președinte și CEO. A mai făcut parte din conducerile instituțiilor Destination Marketing Association International cu sediul în Washington și Pacific Asia Tourism Association cu sediul în Bangkok, a fost președintele instituției Pacific Coast Public Television Association cu sediul în Seattle. S-a retras din funcțiile lui ca să se dedice integral scrisului. Este Doctor honoris causa în drept al Universității Capilano din Vancouver, numele său e inclus în Canadian Tourism Hall of Fame, deține Medalia jubileului de diamant al Reginei Elizabeth II. Timp de 14 ani a militat pentru ca Vancouver să fie gazdă a Jocurilor Olimpice. Este un turist atipic, amator de drumeții în locuri puțin frecventate, ca atare a călătorit în Algeria, Belarus, Coreea de Nord, Libia, Mali, Mongolia, Nepal, Tibet, în schimb n-a fost niciodată, de pildă, la Roma. La începutul anului 2018, împreună cu soția sa, Janice, a efectuat o scurtă vizită în România. A locuit un timp în Cairns, Australia. Este autorul câtorva cărți de călătorie, printre care To Timbuktu for a haircut și Route 66 still kicks.

În 2010, Rick Antonson a efectuat o ascensiune pe Ararat, într-un grup de șase inși din țări diferite (unul s-a înapoiat înainte de a porni în ultima etapă spre culme). Ca și în alte cazuri, după această expediție el a scris o carte, Full moon over Noahs Ark (Lună plină deasupra Arcei lui Noe), cu subtitlul An Odyssey to Mount Ararat and beyond (O odisee spre muntele Ararat și dincolo de el). Cartea, editată de Skyhorse Publishing în 2016, este nu numai o relatare detaliată și plină de expresivă culoare a acelei performanțe, dar și o acumulare de informații și de date istorice privind masivul muntos, precum și ipotezele asupra Arcei lui Noe și căutarea ei. Trebuie precizat din capul locului că Antonson nu este un partizan al teoriei despre existența Arcei, pe care o combate cu argumente logice, contrar aparenței din titlul cărții sale. Și, pentru că veni vorba, luna plină ar fi trebuit să apară în noaptea ascensiunii grupului autorului, conform planului făcut cu acest scop, însă o modificare de program pe parcurs a anticipat cu o zi/noapte escaladarea spre pisc. În 2013, când avea să viziteze Armenia, autorul a avut șansa de a întâlni întâmplător, la mănăstirea Khor Virap, un fotograf pe nume Vage (corect, trebuie să fi fost Vahe sau Vace), care i-a dat o excelentă imagine a Araratului sub lună plină, surprinsă cândva de el și care este reprodusă în finalul volumului.

Interesul pentru Ararat îi fusese stârnit în copilărie de lectura unei cărți a exploratorului francez Fernand Navarra, Muntele uitat, după care și-a făcut un legământ: „Într-o zi, o să escaladez muntele Ararat”. Până la Ararat, el avea să se cațere, la maturitate, pe Annapurna în Nepal, pe Bandiagra în Africa de Vest, pe câțiva munți sub 2.500 m în America de Nord, fără a se considera, totuși, un alpinist versat. De altfel, undeva citează o aserțiune frecventă, că pentru a escalada Araratul trebuie să fii un alpinist amator sau profesionist, cu accentul pe alpinist. Araratul știe să se apere singur împotriva alpiniștilor și trebuie să fii capabil să te adaptezi ori să accepți înfrângerea. William Buehler, în Mountains of the world, consideră că Araratul este unul dintre cei mai impresionanți vulcani, iar Eric Newby – scrie autorul – în cartea sa Great Ascents descrie laconic prezența acestuia: „Masivul Ararat se înalță într-o splendidă izolare pe Platoul Armean”. La rândul său, Lordul James Bryce afirma: „Lucrul nobil despre Ararat îl constituie nu părțile, ci întregul. Nu cunosc nimic așa de sublim ca aspectul general al acestei mase uriașe, dar grațioase, văzute de pe câmpiile înconjurătoare.”

Firește, autorul se simte obligat să treacă în revistă ascensiunile importante începând cu cea dintâi, a profesorului german Friedrich Parrot, în 1829. Omite să menționeze prezența lui Khaceatur Abovian în acea expediție, ceea ce va face după călătoria în Armenia, unde va fi aflând de existența scriitorului armean. În schimb, consemnează suspiciunea cu care a fost primit, în epocă, performanța escaladării unui munte despre care tradiția istorică susținea până atunci că era inaccesibil. Sunt pomeniți, apoi, ca succesori ai lui Parrot, colonelul și topograful  rus Iosif Kholodzko, care a atins vârful în 1950 (l-a avut în echipă pe Piotr Șaroian), și maiorul britanic Robert Stuart, în 1956. Dificultățile întâmpinate de expediția lui Stuart îl determină pe Antonson să amintească cerințele Araratului: strictețea unei judecăți corecte, renunțarea la autoritarism, evaluarea onestă a propriilor abilități și priorități.

În explicația la o fotografie a masivului cu două piscuri, sunt oferite ambele variante ale altitudinii acestora: 5.137/5.165 metri pentru Marele Ararat (Masis) și 3.896/3.925 metri pentru Micul Ararat (Sis). De asemenea, sunt date toponimele străine ale Araratului (în afară de cele armenești din parantezele de mai sus), evident în turcă – Ağrı Dağ, dar și în arabă – Kuh-e-Nûh (adică Muntele lui Noe) și în kurdă – Çigayê Agirî (Muntele Înfocat). Oricum, un armean vârstnic avea să pună punctul pe i: „Araratul este muntele Armeniei”.

Conștient că abordează un ținut „la răspântie de istorie, ambiție, conflict și inițiativă”, Antonson trece prin aventuri inerente locului până ce pornește din Doğubeyazıt (grafia turcă este respectată pretutindeni cu o scrupulozitate demnă de apreciat). Când abordează itinerarul, scrie despre frontiera închisă în 1993 între Turcia și Armenia, despre tensiunea dintre cele două state și despre originea acestei tensiuni, Genocidul. Până la Ararat, exploratorul canadian va avea prilejul de a întâlni prezențe armenești, cea mai notorie fiind, când ajunge la Van, biserica Sf. Cruce de pe insula Akdamar (respect grafia lui, preluată din turcă, deși mai apoi el va cita, schematic deformată, legenda etimologiei Ah-Tamar). Cum, în mod inerent, are de-a face cu localnici kurzi, Antonson citează pe unul dintre ei, conștient că „pentru armeni, Armenia Mare include insula Akdamar”, și recepționează ambele chestiuni spinoase pentru turci, cea armeană și cea kurdă, conchizând că Turcia deține pământuri în ciuda amintirii Armeniei Mari care a existat și a viziunii despre Kurdistanul Mare care n-a existat nicicând. La biserica din Aghtamar, unde ghidul kurd îl sfătuiește pe Antonson să se plimbe calm și meditativ, ca să audă pietrele plângând, vizitatorul notează că bazoreliefurile ar fi revendicate de unii cercetători ca fiind de influență islamică(!), deși recunoaște în ele scene biblice…

Autorul ridiculizează pe cei care, adesea, îl întrebau dacă se ducea să caute Arca lui Noe, replica lui fiind: „Chiar vorbești serios?” La insistența ghidului că o colină numită Durupinar, în care acela își duce clienții, este locul în care se găsește Arca, deși geologii au infirmat identificându-l drept un accident geografic, canadianul reflectează: Araratul este un ținut al drumeției, muntele însuși fiind un simbol al permanentei căutări de răspunsuri a omului. Față de o ipoteză lansată de aviatorul rus Vladimir Roskovițki, care în 1916 susținea că fotografiase din aer un obiect posibil a fi Arca, drept care țarul a trimis o expediție, dar eventualele rezultate au dispărut în haosul revoluției bolșevice, Antonson citează cercetători mai scrupuloși, ca soții Erye și Violet Cummings și teologul John Montgomery, care au abordat cu mijloace științifice problema Arcei, dar fără concluzii pozitive. Ca să se complice și mai tare speculația privind probabila existență a Arcei, Araratul este negat de unii ca escală a acesteia, în schimb propunându-se alți munți ca posibile „porturi”: Nisir sau Nimush (din Ghilgameș), Judi sau Cudi sau Qardu (din Coran) și Sabalan (al treilea munte ca înălțime din Iran), acesta din urmă propus de Robert Cornuke, autorul cărții Lost mountains of Noah.

În paralel cu grupul lui Antonson, Araratul este escaladat, printre alții, de un grup de armeni din SUA, în care un coleg îi semnalează prezența actriței Arsinée Khanjian, necunoscută lui, ocazei ca să menționeze ulterior, într-o notă de subsol, filmul lui Atom Egoyan, Ararat. Întrebând pe un alt armean de ce se afla acolo, acela răspunde: „Pentru armeni, e un loc sacru. Araratul face parte din Armenia. Noi l-am pierdut. Asta nu trebuia să se întâmple. Este semnătura furată a identității noastre naționale. Armenia se străduiește să devină o țară definită de ceea ce există, nu de ceea ce lipsește.” Intervenția unui alt membru al acelui grup, un cleric – este muntele Armeniei –, îl face pe Antonson să reflecteze că Araratul nu are nimic turcesc în afară de hotar, pentru că știe din lecturi că locul se învecina cu Mesopotamia și se identifica fie cu Urartu, fie cu Armenia Mare, denumiri tot atât de vechi ca și Araratul: „Armenii au fost gazdele noastre pe muntele Ararat, mai mult decât kurzii și turcii”.

Un turc întâlnit întâmplător, pilot militar, îi ține lui Antonson o scurtă lecție de politică internă: Erdoğan, zice el, vrea să câștige prieteni în Europa, or pentru a avea sprijin trebuie să-i trateze mai bine pe kurzi și pe armeni. El vrea să facă din Turcia un stat islamic, dar se știe că bigoții restrâng libertatea altora. Deci, guvernul trebuie oprit, ceea ce – completează autorul – pare perfect plauzibil într-o țară a loviturilor de stat. 

Ultimul capitol, al douăzecilea, este rezervat vizitei, în 2013, în Armenia, fără de care – spune Antonson – contextul tentativei de a înțelege regiunea muntelui Ararat ar rămâne incomplet, Armenia fiind arcul de cerc care rotunjește traseul incluzând anterioarele lui călătorii, în Turcia, în Irak și în Iran. Așa argumentează el unui localnic în Erevan: „Caut să înțeleg locul Araratului în istoria Armeniei și să aflu mai mult despre ce s-a întâmplat între Turcia și Armenia acum o sută de ani”. Replica acelui Tigran este: „Araratul e un munte într-o țară greșită. Iar țara aceea a făcut mult rău Armeniei.”

Finalul cărții este un dialog între autor și unul dintre fiii săi care spune: „Muntele acesta simbolizează moartea mai mult decât alte locuri pe pământ.” „Și speranța… dacă ții seamă de poveștile Arcei. Oricine a trecut prin asta ar putea avea o poveste de spus.” „Și orice supraviețuitor și-ar aminti-o într-un mod diferit.”

Sergiu Selian

  •  
  •  

One Response to NOTE DE LECTOR / Rick Antonson : Lună plină deasupra Arcei lui Noe

  1. KRIKOR December 18, 2018 at 5:14 am

    Spre cunostiinta tuturor >MUNTELE ARARAT NU ‘L-AM PIERDUT’ ASA CUN SPUNE TEXTUL CI NI S-A FURAT