Mihai Stepan Cazazian

NOTE DE LECTOR / Patrick Thomas : Rememorând Genocidul armean 1915

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

 

            Am prezentat anterior volumul From Carmarthen to Karabagh (2012) de Patrick Thomas, canonic galez interesat de istoria și cultura armeană, care în acea scriere își etala cunoștințele din aceste domenii. Un și mai semnificativ rezultat al acestei preocupări îl constituie ulterioara lui carte, Remembering the Armenian Genocide 1915, publicată de aceeași editură Gwasg Carreg Gwalch în anul 2015. Așadar, o carte despre Genocidul armean, scrisă de un cleric galez. De ce nu? Există, ca motivație, precedente: la 27 octombrier 2004, capitala Țării Galilor, Cardiff, a fost primul element constituent al Marii Britanii care a recunoscut Genocidul armean, iar în ziua de 2 noiembrie 2007, la Templul Păcii din Cardiff, în prezența președintelui parlamentului galez și a ambasadorului Armeniei, a fost dezvelită o stelă cruciferă (khacikar), primul monument din întreaga Mare Britanie închinat Genocidului din 1915; cu acel prilej, a vorbit, despre Armenia și Țara Galilor, însuși pastorul Patrick Thomas, care este principalul personaj al acestor rânduri. Țara Galilor, alături de Scoția și de Irlanda de nord, a recunoscut Genocidul la 14 ianuarie 2010.

            Rememorând Genocidul armean 1915 este o carte modestă, dar esențială pentru cititorul doritor să fie inițiat într-o problematică pe care n-o cunoaște. Încă din introducerea cu titlul Medz Yeghern (The Great Crime), autorul se dovedește familiarizat cu termenii Genocidului, în raport cu cei despre care scrie chiar de la primele rânduri că, dacă știu totul despre Al Doilea Război Mondial, inclusiv despre Holocaust, în schimb foarte puțini dintre ei, cu excepția armenilor, sunt informați asupra Genocidului care a avut loc în Turcia otomană în cursul Primului Război Mondial, când un milion și jumătate de armeni creștini au pierit ca rezultat al politicii sistematice de exterminare puse la cale de conducătorii guvernului otoman. Și, pentru aceia care ignorează evenimentele, urmează succint expunerea faptelor nude până la restaurarea independenței Republicii Armene și autoproclamarea Arțakhului ca stat suveran. Patrick Thomas mărturisește că a descoperit Armenia și armenii cu zece ani în urmă, dar în 1965 tatăl său îi dăduse o carte de John Terraine, The Great War 1914-1918: A Pictorial History, în care găsise o referire fugitivă la soarta armenilor, expediată într-o frază despre mareșalul german Liman von Sanders: „Aliații săi turci și-au încins patima belicoasă masacrând trei-sferturi din populația de un milion de armeni cu care conviețuiau”. Pentru autor, este important ca în anul centenar 2015 Genocidul să fie rememorat, fiindcă, dacă nu învățăm din tragediile istoriei și nu acționăm conform celor învățate, atunci ele se vor repeta întruna, motiv pentru care a scris cartea.

Ca aspect oarecum insolit, înainte ca narațiunea să demareze, este inserat un Whos who selectiv de nume împărțite pe etnii care apar în volum: turci, germani, armeni, americani, alții. Apoi, încă de la început, este pus accentul pe partea de vină a Germaniei prin reprezentanții săi, de la ambasador la ofițerii superiori de pe frontul otoman. Pe de altă parte, din tabăra turcească sunt citate persoane care au demascat după război crimele conaționalilor acestora: președintele Senatului, Ahmed Rıza, care a declarat că armenii „au fost supuși unor atrocități care nu-și au egalul în istoria otomană”, și ministrul de interne Mustafa Arif, succesorul lui Talaat pe care l-a blamat și, după ce a spus răspicat că liderii „au decis să-i extermineze pe armeni și i-au exterminate; această decizie a fost luată de Comitetul Central al Junilor Turci și a fost pusă în practică de guvern”, avea să afirme în Camera deputaților că „atrocitățile au redus țara la un gigantic abator”.

            Documentația autorului este suficient de amplă ca să-i ofere elementele de bază în continuarea relatării sale. Evident că, dată fiindu-i alura clericală, undeva, sub titlul Prima națiune creștină, este reliefată evoluția armenilor ca purtători și păstrători ai noii religii. Este interesant că, menționând tradiția pelerinajului la biserica Sf. Cruce de pe insula Aghtamar a lacului Van, Thomas găsește de cuviință să detalieze, în tușe emoționale, destinul unuia dintre peregrini, adolescentul Vostanic Manuc Adoian, care avea să devină pictorul de faimă mondială Arshile Gorky, întemeietorul american al expresionismului abstract.

            Modalitatea pe care canonicul galez o consideră cea mai convingătoare este citarea martorilor, fie ei victime armene, fie observatori străini. Una dintre sursele lui, din acest punct de vedere, o constituie volumul antologic alcătuit de Verjiné Svazlian, The Armenian Genocide: Testimonies of the eyewitness survivors, editat de Academia de științe a Armeniei în 2011. Sunt reproduse, de acolo, chiar și textele a două cântece compuse despre armenii luați în armată și înrolați în batalioanele de muncă, una dintre etapele din programul de anihilare a populației armene, iar în finalul cărții, balade folclorice despre suferințele îndurate de armeni în deșertul sirian Deir ez-Zor. Din aceste surse, autorul întocmește o succesiune de orori și de bestialități comise de făptașii Genocidului, ceea ce își are rostul bine țintit de a da sugestiv și necruțător amploarea tragediei petrecute.

            Epilogul consemnează o paralelă între noțiunea armeană garod/carot, echivalentă pentru dorul românesc, și cuvântul galez hiraeth, având sensul de nostalgie sfâșietoare pentru un loc sau o ființă sau un timp care nu mai revine. Iar finalul propriu-zis transcrie atașamentul afectiv al lui Patrick Thomas la armenitate: „Ori de câte ori văd o mamă armeană legănându-și pruncul sau ascult tineri vorbind în glorioasa limbă armeană; ori de câte ori urmăresc un grup voios de armeni dansând așa cum numai armenii pot; ori de câte ori sunt înălțat în tării de muzica eterică a Badarak-ului (liturghia armeană), inima îmi jubilează că Talaat, Enver și acoliții lor barbari au eșuat. Ei pot să fi scăldat Armenia apuseană într-o baie de sânge, de lacrimi și de mizerie, creând prin Genocid a lor «Armenie fără armeni». Dar ei n-au zdrobit spiritul acestui extraordinar popor – cea mai veche națiune creștină din lume.

 

Sergiu Selian

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *