Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / l’Histoire – Armenii: primul genocid al secolului XX

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

            Rândurile de față consemnează nu o carte, ca de obicei, ci o revistă (dar nu revistă este și „Revue d’histoire de la Shoah”, căreia, lăsând de-o parte aspectul ei voluminos, tot aici i-am consacrat două prezentări?). Și de această dată e vorba de o revistă și tot în franceză, care apare la Paris: „l’Histoire”. Înființată în 1978 de Michel Chodkiewicz și de Michel Winock, ea a fost publicată initial de Société d’éditions scientifiques, filială a companiei financiare Tallandier Pinault, care mai deține săptămânalul „Le Point” și revista „Historia”. În prezent, „l’Histoire” este editată de Sophia Publications și are ca redactor-șef pe Valérie Hannin. Unul dintre întemeietorii ei, Wincock, și Jean-Noël Jeanneney, care fac parte din comitetul redacțional, sunt totodată consilieri ai conducerii în fruntea căreia se află ca director-general și președinte Thierry Verret.

„l’Histoire” este o revistă lunară de popularizare a istoriei prin articole și dosare de istorie, sinteze și analize ale lumii contemporane, semnate de specialiști. După un număr (341/aprilie 2009) care se deschidea – anunțat încă pe copertă: Le génocide des Arméniens, Archives inédites – cu un dosar de 14 pagini centrat pe un amplu interviu cu istoricul american de origine turcă Fuat Dündar, „l’Histoire” a revenit în anul centenarului cu un număr (408/februarie 2015) care a acordat un spațiu mult mai generos dosarului special intitulat Armenii: primul genocid al sexolului XX. Nu doar numărul de pagini, 50, este sporit, dar și numărul și mai ales calitatea colaboratorilor care contribuie la această adevărată istorie in nuce,

După editorialul dedicat Genocidului armenilor, nouă secțiuni alcătuiesc dosarul Genocidului, abordând din tot atâtea unghiuri aspecte diferite ale evenimentelor începând din 1915 și chiar până în prezent. Articole succinte, dar aproape exhaustive ca acoperire a problematicii nu epuizează subiectele respective, însă le „storc” de tot ce conțin ele în esență.

Primul, intitulat Scenariu pentru o exterminare, este semnat de Raymond Kévorkian, autor al unor importante cărți de care nu poate face abstracție cine studiază istoria Genocidului. Concentrându-se de această dată pe întinderea a câtorva pagini, autorul reușește performanța de a parcurge întreaga desfășurare de fapte, de la decizia Junilor Turci la destinul supraviețuitorilor. Casete cu noțiuni explicate, cronologie, citate, fotografii, statistică, o hartă întrerup cu completări binevenite corpul textului.

Taner Akçam, un alt specialist de înaltă competență, răspunde la întrebarea De ce nu-și deschide Turcia arhivele?, afirmând că, de pe poziția oficialităților, deschiderea arhivelor este considerată o amenințare la securitatea națională turcă, deoarece – opiniază istoricul turc – noua societate a fost edificată pe exterminarea armenilor și identitatea națională turcă s-a format în cursul Genocidului.

Într-un interviu cu titlul O comunitate dinamică a imperiului, François Georgeon, autor al unei monografii despre sultanul Abdülhamid II, trece în revistă valorile pe care populația armeană din Imperiul Otoman le-a oferit prin activitatea, calitățile etnice și native, preocupările sale societății în cadrul căreia viețuia, până când politica Junilor Turci a schimbat raportul dintre etnii, eliminând o componentă profitabilă a statului.

Un alt interviu, cu istoricul de origine turcă Hamit Bozarslan din Franța, continuă într-un fel subiectul anterior, explicând – sub titlul ironic În numele științei – de ce și când au devenit armenii din Imperiul Otoman un element detestat de Junii Turci drept un „microb” destinat distrugerii. Aici este expus un aspect specific momentului din 1915, cel al denaturării relației dinre turci și armeni în contextul programului genocidar aplicat unei populații până atunci considerate, pe bună dreptate, fidelă.

Următorul text, Strigătul lui Jaurès, îi aparține lui Vincent Duclert, sociolog francez, care avea să publice o carte despre Franța și genocidul armenilor și, împreună cu alți doi autori din acest grupaj, Kévorkian și Bozarslan, o altă lucrare analitică privind Genocidul. Articolul din „l’Histoire” sintetizează atitudinea și reacția intelectualilor francezi față de opresiunea și masacrele din Imperiul Otoman, inclusive editarea revistei „Pro Armenia”, care a apărut sub conducerea lui Pierre Quillard în anii 1900-13. Titlul face referire la protestul deputatului socialist Jean Jaurès, dar și cele ale catolicului Denys Cochin și radicalului Gustave-Adolphe Hubbard, în dezbaterea parlamentară din 3 noiembrie 1896, la adresa guvernului francez care a refuzat să intervină la sultanul Abdülhamid, inițiatorul masacrelor antiarmenești din 1894-96. Apreciat de Marcel Proust ca o luare de cuvânt eroică și capabilă să genereze în opinia publică o revoltă morală împotriva asasinării unui popor, discursul lui Jaurès n-a reușit să antreneze majoritatea Camerei, iar presa franceză, cumpărată de agenții otomani din Paris, a tăcut mâlc. Ignorată avea să fie și alarma dată de ambasadorul francez la Constantinopol, Paul Cambon, în condițiile în care șeful lui, ministrul de externe Gabriel Hanotaux, era turcofil. Articolul are un final deschis, căci, deși el se încheie cu contribuția elenistului de origine iudaică Pierre Vidal-Naquet care, printre altele, a prefațat, volumul de documente ale sesiunii din 1984 a Tribunalului permanent al popoarelor, când existența Genocidului armenilor a fost recunoscută ca atare, totuși în zilele noastre continuă să apară scrieri ale istoricilor francezi consacrate acestui crâncen episod istoric.

Așa este profesoara Annette Becker, specialistă în violențe extreme, care semnează articolul Masacrul înecat în război, aluzie la conjunctura Primului Război Mondial, când Junii Turci au găsit momentul prielnic de a-și face mendrele în absența reacției unei Europe preocupate să-și salveze propria piele pe socoteala altor inamici decât otomanii care cu secole în urmă ajunseseră fără jenă și fără stinghereală, dar prin barbarie și prin prădăciune, la porțile ei. Citând un ziarist american din 1915, autoarea demască europocentrismul care i-a făcut pe locuitorii continentului să fie mai frapați de distrugerea Belgiei, devastarea Poloniei sau invadarea Serbiei decât de atrocitățile din Armenia, pentru că lumea, chiar dacă aflase de ele, nu le comenta sau în cel mai bun caz doar se lamenta.

Mikaël Nichanian, de la Biblioteca națională a Franței, autorul volumului Détruire les Arméniens. Histoire d’un genocide, editat în 2015, trece în revistă, sub titlul Turcia judecă crima, procesele intentate unioniștilor după război, evidențiind atât faptul că pentru prima oară în istoria otomană înalți funcționari musulmani erau judecați pentru masacrarea creștinilor, cât și consecința de a fi fost scoase la lumină documente oficiale probatoare, în ciuda tentativelor unioniste de a distruge arhivele compromițătoare.

Cronologic, este abordat apoi fenomenul formării diasporei armene, cu titlul sugestiv Diaspora: un exil fără sfârșit. Autoarea, cercetătoarea Claire Mouradian, specialistă în studii caucaziene, ruse, central-europene, reface drumul parcurs de supraviețuitori din ținutul lor de baștină, acaparat și prădat, în țări ospitaliere, evident incluzând și detaliind apariția comunității armene în Franța, cu precădere în Marsilia. O statistică și o hartă completează tabloul diasporei armene de astăzi pe glob.

Ultima contribuție la dosarul din „l’Histoire” îi aparține istoricului Yves Ternon, de-acum o personalitate clasică pe panoul luptătorilor străini pentru cauza armeană. Într-un interviu acordat revistei franceze și intitulat Combatanții memoriei, el răspunde la întrebări referitoare la situația actuală a armenilor din Turcia, la redeșteptarea memoriei armene după decenii de tăcere și la rolul justițiarilor armeni în activizarea opiniei publice a cărei poziție oficială s-a modificat după 1965, devenind mai aplicată pe tema Genocidului astăzi recunoscut de numeroase state.

Înainte de a se încheia cu o bibliografie de lucrări consacrate Genocidului, grupajul din „l’Histoire” rezervă două pagini unui insert despre Curajul intelectualilor turci, adică celor care, de la Fethiye Çetin la Hasan Cemal, îndrăznesc să nege… negaționismul practicat de guvernarea statului lor, în frunte cu președintele țării, consecvent în minciună.

Sergiu SELIAN

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *