Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Karnig Panian : Adio, Antoura

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

 

 

pid_25996      Karnig Panian (1910-1989) a fost profesor și director adjunct la Liceul armenesc din Beirut. Originar din satul Gurin din Armenia apuseană (azi, Gürün în Turcia), avea cinci ani când, în cursul Genocidului armean, a fost deportat cu familia sa, și-a pierdut părinții, iar bunicul lui, ca să-l salveze, l-a internat la orfelinatul din Hama (Siria, pe atunci în Imperiul Otoman), după care micul Karnig a fost mutat la orfelinatul din Antoura (Liban). Peste patru ani, peregrinarea lui avea să ia sfârșit odată cu stabilirea la Jbeil, sub ocrotirea organizației americane neguvernamentale Near East Relief, care preluase de la Crucea Roșie americană misiunea de îngrijire a orfanilor. Inițial calificându-se ca electrician, Panian, iubitor de carte și amator de lecturi, și-a continuat studiile școlare și apoi a devenit profesor la Djemaran (liceu, seminar) în Beirut, respectabilă instituție de învățământ din Orientul Mijlociu.

Fără a fi o personalitate faimoasă, Karnig Panian a făptuit totuși un act de mare importanță istorică: și-a scris memoriile din anii hălăduirii și suferințelor sale ca orfan în timpul ororilor săvârșite de Junii Turci, valorificându-și astfel nu numai calitatea de martor ocular al evenimentelor, dar și postura de victimă a atrocităților comise în 1915-18. De aceea, contribuția sa la dosarul probator al mărturiilor despre autenticitatea masacrelor și deportărilor care s-au constituit ca genocid este deosebit de valoroasă și îmbogățește arhiva surselor de prima mână pe care se poate baza procesul de recunoaștere a Genocidului. Mai mult, cartea lui este încă un document istoric despre soarta orfanilor rezultați ca urmare a decimării populației armene, un aspect colateral, însă de sumbră gravitate, al Genocidului, cu repercusiuni fatale asupra destinului națiunii armene.

portret

Karnig Panian

Scris în limba armeană (Յուշեր մանկութեան եւ որբութեան – Amintiri din viața de copil și de orfan), manuscrisul lui Karnig Panian a fost publicat în 1992 simultan de Societatea de educație și de cultură Hamazkayin din Beirut și de Catolicosatul Armean din Antilias (Liban). În ajunul comemorării centenarului Genocidului armean, fiicele autorului, Houry Boyamian și Chaghik Apelian, au îndeplinit o datorie filială și totodată națională oferind memoriile tatălui lor unui public cititor mai larg, prin editarea unei traduceri în engleză, realizată de Simon Beugekian, sub titlul Goodbye, Antoura (Stanford University Press – Stanford, 2015).

Această nouă versiune, pe care o prezentăm aici, se deschide cu un Cuvânt înainte scris de Vartan Gregorian, prestigios istoric și academician american de origine armeană, și cu o Introducere cu caracter istoric semnată de Keith David Watenpaugh, profesor asociat la catedra de istorie a Islamului modern și de drepturile omului la Universitatea din California, încheindu-se cu mulțumirile adresate de Houry Panian Boyamian tuturor celor care au supervizat cartea și au contribuit la apariția ei, între care întâlnim nume reputate, ca Richard Hovannisian, profesor emerit la UCLA, și Khatchig Mouradian, coordonator de program al Genocidului armean la Centrul pentru studiul genocidului, al rezolvării conflictelor și al drepturilor omului la Rutgers University.

Orfelinatul din Antoura a fost inițiativa lui Cemal Pașa, membru al triumviratului Junilor Turci și guvernator militar al Siriei, înființat în scopul de a-i turciza pe orfanii armeni mai întâi prin schimbarea numelor lor și apoi interzicându-li-se să vorbească armenește. Rezultatul ar fi trebuit să fie – așa cum avea să se întâmple parțial în diferite cazuri cu supraviețuitori din Genocid rămași în Turcia – desnaționalizarea armenilor, câți vor fi rămas, și asimilarea lor în populația de origine turcă. Încă o dată de subliniat, amintirile așternute pe hârtie de Karnig Panian se adaugă la dovezile privind operația de purificare etnică întreprinsă de torționarii armenilor din Imperiul Otoman și din care în vremea din urmă răzbat la suprafață tot mai multe alte exemple de „protoarmeni“, în fapt armeni musulmanizați în familii de turci. Ideea lui Cemal Pașa a fost pusă în practică prin străduința devotată a unei alte figuri sinistre, Halide Edip (1884-1964), una dintre conducătoarele mișcării feministe turce din epocă, produs al proiectului de educație al misionarilor americani, implicată în acțiunea de ajutorare prin asocierea cu Semiluna Roșie otomană și cu Junii Turci. Cemal a numit-o pe Edip inspectoare școlară pentru Beirut, Damasc și Alep, calitate în care ea a administrat orfelinatul din Antoura vreme de șase luni în 1916-17. Planul de aculturalizare, pus la cale de cei doi și avându-i în vedere nu numai pe orfanii armeni, dar și pe toți ceilalți nemusulmani, cum ar fi kurzii, asirienii, era în fapt calchiat pe organizarea școlilor-internat pentru indienii autohtoni din SUA și care aveau drept țel anularea identității culturale a băștinașilor în numele unei civilizații așa-zis superioare. Iar acest program al Junilor Turci nu era altceva decât o formă de manifestare a crimei de genocid, așa cum este ea menționată în punctul e al articolului 2 din Convenția adoptată de ONU în 1948: „Transferarea forțată a copiilor dintr-un grup în altul“.

Micul Karnig a fost una dintre victimele – din fericire, ratată – ale odiosului proiect și el a cunoscut-o personal pe Halide Edip în toată monstruozitatea aceleia, văzută cu ochi de copil. Este remarcabil și demn de admirat nu doar modul în care băiețașul de cinci-nouă ani s-a adaptat și a supraviețuit condițiilor mizerabile din orfelinatul în care mureau zilnic acei mai puțin rezistenți (în anii 1915-18, din cei 1.200 de orfani între 3 și 15 ani au murit 300), dar și acuitatea și pertinența observațiilor acestui minor care avea să-și confeseze peste ani amintirile rămase intacte și prețioase posterității căreia el urma să-i fie contemporan. Adio, Antoura este o derulare a odiseii trăite de Karnig, cu detalii copleșitoare dintr-un loc în care „era greu să trăiești, dar era ușor să mori“. Cel mai impresionant lucru, dincolo de tăria și abilitatea copiilor de a supraviețui foamei, frigului, bolilor și opresiunii dintr-un orfelinat lipsit de vreo îngrijire asigurată de adulți este felul în care aceia, la vârsta lor fragedă, discerneau nedreptatea făcută lor și se organizau ca să-i facă față prin mijloace proprii, conștienți de apartenența lor națională și deciși să și-o păstreze.

N-ar fi exagerat ca scrierea lui Goodbye, Antoura să fie inclusă în categoria literaturii universale având ca tematică drepturile omului, alături de titluri stimabile din memorialistica inspirată de lagărele de concentrare de orice fel. Să mai menționăm că Halide Edip însăși și-a publicat memorialistica în engleză în 1926, evident din unghiul subiectiv al călăului, justificând inumanitatea cu care erau dirijate orfelinatele prin condițiile precare din timpul războiului. Apoi, despre viața de orfan la Antoura a mai lăsat mărturie un supraviețuitor, Harutyun Alboyajian, dar sub forma unei istorii orale consemnate în volumul de testimonii alcătuit de Verjine Svazlian și editat la Erevan în anul 2000.

Concluzia lui Panian este de-acum un loc comun: „Imperiul Otoman își punea în aplicare planul genocidar în mod silențios, în indiferența lumii“. După o sută de ani, răstimp în care Genocidul armean continuă deoarece încă nu este recunoscut, constatarea indiferenței rămâne și ea de actualitate.

Sergiu Selian

  •  
  •