Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Karen Armstrong : „Ierusalim: un oraș, trei credințe”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Karen Armstrong (n. 1944, Worchestershire) este scriitoare irlandeză de credință catolică, autoare a unor scrieri de religie comparată. Fostă soră catolică romană, a trecut de la creștinismul mistic conservator la unul mai liberal. La 18 ani, a devenit membră a congregației educative Sisters of the Holy Child Jesus, unde a rămas șapte ani. Avansând de la rangul de novice la cel de călugăriță, s-a înscris la Colegiul St. Anne din Oxford, ca să studieze limba engleză. Încă studentă fiind, dezamăgită de mediul opresiv și abrutizant al ordinului său, în 1969 a părăsit congregația. După absolvirea colegiului, a intenționat să-și dea doctoratul cu o teză despre poetul britanic Alfred Tennyson, dar n-a fost acceptată. Din 1976, a început să predea engleza la Universitatea din Londra și a fost șefa catedrei de engleză la o școală publică de fete. În 1982, și-a publicat memoriile despre fosta ei congregație și a devenit prezentatoare liber profesionistă de televiziune. Pentru filmul documentar de televiziune în șase părți The first Christian, în 1983 a călătorit în Orientul Mijlociu pe urmele Sfântului Pavel, trăind o experiență care avea s-o definească. Scrierile ei sunt studii axate pe elementele comune marilor religii, cum ar fi compasiunea și regula de aur (ce ție nu-ți place, altuia nu-i face): A history of God, The Gospel according to woman, Holy war, Islam: A short history, Buddha, Muhammad: A biography of the Profet etc. A fost unul dintre cei trei specialiști care au conferențiat de la tribuna ONU la cea dintâi sesiune despre religie a organizației. A fost distinsă, pentru activitatea și lucrările ei, cu premii acordate de instituții internaționale de prestigiu unor persoane angajate în promovarea păcii și a dialogului între popoare, indiferent de credință. Publicația „The Washington Post” a calificat-o drept „proeminent și prolific istoric al religiei” și „cea mai lucidă, de mare anvergură și constant interesată de religie scriitoare contemporană”.

Pe lângă scrierile menționate și altele, Karen Armstrong este autoarea cărții Jerusalem: One city, three faiths, publicată inițial de Editura Random House din New York în 1996. Lucrare masivă și aproape exhaustivă, aceasta este biografia unui oraș emblematic pentru creștini, evrei și musulmani, dar nu numai atât, ci și – tocmai pentru că este revendicat de cele trei credințe care, de altfel, își împart spațiul actual din Orașul vechi – o istorie a religiei in nuce, în măsura în care este implicat în ea Ierusalimul.

Împărțit în capitole impuse de desfășurarea cronologică a evenimentelor, volumul se deschide cu unul intitulat Zion (Sion) și se încheie cu altul intitulat Zion?, semnificativ pentru destinul contemporan incert al localității. De la început, este descifrată etimologia toponimului Ierusalim, originea lui fiind atribuită numelui zeului sirian Shalem, identificat cu soarele la apus sau cu steaua din amurg. Deși dominată politic de Egipt, Țara Canaanului (teritoriul antic al Israelului de azi) era influențată religios și cultural de Siria. Numele Rushalimum se traduce, posibil, prin „Fondat de Shalem”. Canaanul a fost populat de 12 triburi israelite originate din Mesopotamia, dar care, în anul 1750 î. Hr., din cauza foametei, au emigrat în Egipt, ca să se înapoieze la sfârșitul secolului XIII î. Hr. Zece dintre triburi au plecat în nord și aveau să dispară, deși unii evrei contemporani se revendică din acelea. Doar două triburi aveau să rămână în Canaan, cele ale lui Iuda și Beniamin, care nu i-au putut scoate din Ierusalim pe localnicii din tribul iebusit (strămoșii palestinienilor de azi) și au fost nevoiți să trăiască împreună cu aceia. Este interesant că atât evreii, cât și creștinii și musulmanii, venind în Ierusalim, au găsit de fiecare dată un alt popor viețuind acolo ca stăpâni ai locului. Iată de ce – problema posesiunii nefiind soluționată până în prezent – statutul de oraș internațional neutru ar fi cel mai adecvat Ierusalimului.

Revenind la divizarea Orașului vechi în cartiere, este demn de remarcat că, dacă trei dintre acestea sunt atribuite religiilor dominante, cel de al patrulea, cartierul armenesc, deși aparține unei nații creștine, iar creștinii își au oricum propriul cartier, are o existență distinctă, fiind în posesia unei etnii aparte, cea armeană. Când călugării din toate părțile lumii creștine au început să meargă în deșertul Iudeii, atrași de sacralitatea Ierusalimului, unul dintre cei dintâi a fost monahul armean Euthymius (mort în 478), care a întemeiat 15 mănăstiri pe întinderea dintre Masada și Betleem. El era considerat de contemporanii săi un al doilea Adam, căci prin acțiunea lui lansa o nouă eră a umanității. În acele mănăstiri, călugării trăiau o viață paradisiacă în intimitatea Dumnezeului lor, la fel ca Adam: plantau grădini și livezi, făcând să înflorească deșertul, și revendicau acel spațiu demonic divinității; fiecare așezare devenea un nou Eden, un nou început, un loc sfânt, parte a ofensivei creștine asupra puterilor întunericului. Curând, alți armeni, dar și romani, perși, indieni, etiopieni, aveau să vină la mănăstirile din Iudeea.

Iar Euthymius era atât de apreciat, încât, atunci când împărăteasa Eudokia a Bizanțului, soția lui Thedosius II, convertită la creștinism, a mers în anul 438 la Ierusalim și a cerut faimosului ascet sirian Simeon Stâlpnicul lămuriri cu privire la sciziunea bisericii, acela a îndrumat-o să-l consulte pe monahul armean. Eudokia a fost așa de impresionată de competența lui Euthymius, că a adoptat doctrina ortodoxă.

Înaintând în povestea Ierusalimului, autoarea face printre altele – cum precizam la început – o istorie a bisericii și ajunge la diviziunile acesteia în conciliile din secolele IV-V, provocate de diferite așa-zise erezii doctrinare. Enumerând, însă, bisericile vechi „disidente” – coptă, abisiniană, siriană iacobită și armeană, dar omițând-o pe cea malabară din India –, include în mod eronat pe armeni printre monofiziți, confuzie adesea întâlnită și în comentarii mai puțin competente pe această temă.

Când, în secolul VII, a apărut o nouă religie, Islamul, practicanții săi au avut inspirația să pretindă că profetul lor, Muhammad ibn Abdallah, întemeietorul acelei credințe, pe când se ruga la Kaˁbah, în Mecca, într-o seară din anul 620, a fost purtat de îngerul Gabriel pe un cal înaripat și dus la Ierusalim, unde a urcat pe o scară întinsă de la templul de pe munte la tronul divinității, trecând prin șapte ceruri (Adam, Iisus, Ioan Botezătorul, Iosif, Enoh, Aaron, Moise), și în final a primit revelația care l-a plasat dincolo de limitele percepției umane. Să adăugăm doar că în Coran Ierusalimul nu este nominalizat drept acea „moschee depărtată” la care zic adepții profetului că ar fi fost cărat Mahomed. Dar în acest fel se stabilea o legătură a orașului până atunci iudeo-creștin cu islamismul… Iar în februarie 638, garnizoana bizantină din Ierusalim a cedat asediului trupelor arabe ale califului ˁUmar, unul dintre cei mai zeloși companioni ai profetului, care pornise o campanie militară în Persia și în Bizanț. Adevărul este că, odată cucerit Ierusalimul, musulmanii au stabilit un sistem care permitea pentru prima dată locuitorilor aparținând celor trei confesiuni să viețuiască pașnic la un loc, respectând principiul coexistenței religiilor lui Abraham, patriarhul revendicat deopotrivă de evrei, de creștini și de musulmani. Cele dintâi semne de tensiune dintre musulmani și creștini în Ierusalim au apărut odată cu regimul de exploatare al abbasizilor conduși de califul al-Hārūn al-Rashid, urmat de invazia devastatoare a beduinilor, pe un fond de epidemii care a decimat populația. Nu mai detaliem lungul și actualul conflict intracreștin, demarat în 807, odată cu hărțuielile dintre ortodocși și catolici (creștinii de est și cei de vest) și chiar dintre armeni și greci, în Biserica Sfântului Mormânt, pe temeiul reciprocei aversiuni doctrinare. Asta în pofida faptului că musulmanii acceptau existența unei majorități creștine în al-Quds, cum numesc ei Ierusalimul. Geograful local Muqaddasī (literalmente, „Născut în Ierusalim”) nota, în 985, că evreii și creștinii aveau întâietate, iar creștinii erau mai bogați decât evreii și mai cultivați decât musulmanii. Comunitatea iudaică a sporit în secolul X, odată cu venirea refugiaților din Bagdad și din nordul Africii în Palestina (se încetățenise acest nume dat de romani Canaanului, derivat din cel al filistenilor, așa-zis „popor al mării” venit din zona egeeană).

Anul 1030 a fost primul an pașnic pentru Palestina după un secol, sub guvernatorul turc al-Dizbiri, care a adus ordine și reconstrucție în Ierusalim. Alți nou-sosiți în secolul XI au fost armenii, care veneau încă din secolul IV să viziteze Ierusalimul: mulți dintre ei au rămas ca monahi și ca asceți, în jurul noii biserici de pe muntele Sion, pe care a clădit-o prin anii 1030 călugărul georgian Prochor în același timp cu mănăstirea Crucii din afara zidurilor. Armenii au căpătat biserica Sion de la georgieni la vreo 40 de ani după ridicarea ei, făcând-o catedrala lor consacrată Sfântului Iacov (Surp Hagop sau Surb Hacob). În sacristia principală (Klkhatir), este păstrat capul Sf. Iacov (Stâlpul), apostol al lui Iisus, decapitat la Ierusalim pe la anul 44. Sub altar, se află mormântul lui Iacov Tzaddik (Omul drept – lider spiritual hasidic), primul „episcop” al Ierusalimului. Odată instalați, călugării armeni au construit treptat o mănăstire pentru patriarhul lor, formând congregația Sfântului Hagop/Hacob din preoți, episcopi, diaconi etc. Cumpărând, în timp, domenii și clădiri adăugate astfel mănăstirii, ei au stabilit o rețea de proprietăți în colțul sud-vestic al orașului. Când unii pelerini armeni au decis să rămână în Ierusalim, au primit locuințe în acest cartier armenesc și gradat au devenit parte componentă a comunității laice care susținea congregația. Li se spunea kaghakațí (cetățeni) și au adoptat orașul drept al lor propriu. Ca biserică parohială, le-a fost desemnată capela Sfinților Arhangheli (Surp Hreștagabedaț) în apropiere de centrul monahal; ea se presupune a fi fost casa lui Anna, preotul care l-a ajutat pe Caiafa să-l condamne la moarte pe Iisus, și în curtea ei este un măslin de trunchiul căruia se presupune că a fost legat Hristos. Treptat, acești kaghakațí au alcătuit o comunitate numeroasă și aparte de celelalte. Spre deosebire de grecii ortodocși și de catolici – scrie autoarea, care susține din nou că armenii erau monofiziți –, ei nu acceptau persoane convertite și rămâneau distincți ca etnie. La sfârșitul secolului XIX, numărau o mie de suflete și cartierul armenesc ocupa o zecime din întregul Ierusalim.

În perioada cruciadelor, prima campanie religioasă a occidentalilor s-a încheiat victorioasă în 1099 la zidurile Ierusalimului. Cruciații i-au distrus pe selgiucizi, dar și pe locuitorii necreștini din oraș, și au întemeiat două principate guvernate de ei: în Antiohia și în Edessa armeană, acesta din urmă condus de Baudouin de Boulogne (Baldwin of Boulogne pentru anglofoni), care avea să fie primul rege al Ierusalimului, din 1100 până la moartea sa în 1118. Căsătorit cu o armeancă, el a urmat pe tron fratelui său Godefroy de Bouillon, care domnise doar ca „protector al Sfântului Mormânt” și în timpul căruia nunțiul papal Daimbert, arhiepiscop de Pisa, care fusese numit patriarh în Ierusalim, interzisese accesul creștinilor ortodocși, inclusiv al armenilor, la bisericile din oraș. Istoricul armean Matteos din Edessa a consemnat evenimentele din anul 1101, când, de Paști, lumina până atunci absentă a apărut la mormântul lui Iisus abia după ce fuseseră acceptați ortodocșii, ca atare interdicția fiind ridicată. Baldwin a creat o legătură specială cu Armenia, iar comunitatea armeană din Ierusalim și mănăstirea Sf. Hagop au prosperat, armenii fiind favorizați. Demnitari și notabilități de origine armeană au venit la Ierusalim ca pelerini, aducând cadouri valoroase: veșminte brodate, cruci de aur, cupe și crucifixe împodobite cu pietre prețioase, încă folosite la sărbători, precum și manuscrise miniate care alcătuiesc astăzi tezaurul bibliotecii din mănăstire. Armenilor li s-a dat în custodie, tot atunci, capela Sf. Maria din Biserica Sfântului Mormânt.

O soție armeană a avut și vărul lui Baldwin I, Baldwin de Boulogne, conte de Edessa, care a urmat la tron, un om pios și înțelept, devotat familiei sale cu patru fete. El a fost primul rege încoronat în biserica Sfântului Mormânt în loc de cea din Betleem. Baldwin II a murit în 1131 și a fost succedat de fiica sa Melisende cu soțul ei, conte de Anjou, vajnic luptător fidel apărării Ierusalimului. Dar conflictele interne dintre occidentalii născuți în Palestina și cei recent veniți au făcut ca regatul să slăbească și să fie cucerit, în 1144, de musulmanii conduși de Zangī, războinic crud. Urmașul acestuia, Nūr al-Dīn, și-a propus să înconjoare Ierusalimul cu un imperiu dedicat jihādului (războiul sfânt împotriva creștinătății). Ca și cum nu era de ajuns, în 1152, în regat a izbucnit un război civil între tânărul rege Baldwin III și mama sa, Melisende, care a început fortificarea orașului contra fiului ei. Următorul lider musulman, Saladin, ocupând Ierusalimul după o victorie în bătălia de lângă Tiberias, și-a propus să nu-i cruțe pe localnici, ca să răzbune masacrul comis de primii cruciați în 1099. Distinsul baron armean Balian de Ibelin, în absența unor principi care să fi organizat apărarea orașului, a intrat în Ierusalim cu încuviințarea lui Saladin, ca să-și ia familia și s-o ducă la Tyr; misiunea lui de mesager în Ierusalim a eșuat, însă, iar Saladin a atacat orașul, anunțându-l pe Balian că se va purta cu populația la fel cum au făcut cruciații, adică ucigând, jefuind și luând în robie. Balian a făcut o ultimă tentativă, avertizându-l pe Saladin că toți creștinii din Ierusalim aveau de gând să-și omoare familiile, să dea foc orașului, să dărâme templul și moscheea până la intrarea armatei, omorând de asemenea fiecare un musulman înainte de a muri el însuși. Saladin a acceptat să intre pașnic în oraș și doar să ia prizonieri care apoi aveau, de altfel, să fie eliberați, fiind răscumpărați pentru sume moderate. El i-a invitat pe evrei să se înapoieze în Ierusalim, după ce fuseseră excluși de cruciați. Într-un cuvânt, cruciadele au stârnit jihādul în lumea musulmană și totodată au ațâțat o formă de sionism printre evreii din Europa și din imperiul Islamic, declanșată la începutul secolului XII. Musulmanii aveau să întrețină relații bune atât cu evreii, cât și cu creștinii, inclusiv cu armenii, problema lor fiind, de fapt, tensiunea dintre ei și urmașii cruciaților occidentali.

În secolul XV, sultanul, care a interzis supușilor din Palestina să-și restaureze lăcașurile de cult, închizând și confiscând mănăstirile, cu predilecție cele catolice, a emis un edict special în favoarea armenilor, oprindu-l pe emirul Ierusalimului să-i taxeze excesiv pe aceștia; textul este gravat pe o placă fixată până azi pe zidul intrării în cartierul armenesc. Armenii fuseseră apropiați cruciaților, dar nu-i urmaseră în ura lor împotriva Islamului și nu se situaseră de partea niciunuia dintre beligeranți, fiind singura comunitate rămasă în cartierul său, fără a fi dislocată în cursul celor 300 de ani scurși până atunci.

Otomanii au readus ordinea și legea în Palestina, au introdus o administrație eficientă, au dezvoltat economia și comerțul, împărțind ținutul în districtele Ierusalim, Nablus și Gaza, subordonate provinciei Damasc. Marele arhitect Sinan de la curtea otomană, de origine armeană, a supravegheat construcția zidului din Ierusalim și se presupune că a proiectat personal Poarta Damascului în nordul orașului, încât în 1541, la încheierea lucrărilor, Ierusalimul era pentru prima oară în 300 de ani fortificat.

À propos de restaurare, în 1808, în biserica Sfântului Mormânt a izbucnit un foc în cripta Sfintei Elena, aflată în custodia armenilor, și incendiul a cuprins tot lăcașul, distrugând pilonii care susțineau cupola. Armenii au fost învinuiți că provocaseră intenționat incendiul ca să modifice ierarhia în biserică, dar pe de altă parte li s-a imputat grecilor că declanșaseră accidental focul pe când erau beți și încercaseră să-l stingă cu rachiu. Cum reparația s-ar fi presupus să implice revendicarea proprietății, a avut loc o competiție pentru asumarea ei, grecii au cumpărat acest privilegiu și lucrările au început în 1819. Grecii au profitat de ocazie ca să șteargă orice urmă de prezență a catolicilor și au impus ca ei să aibă controlul mormântului și al Golgotei, armenilor rămânându-le cripta Sf. Elena.

Venind la epoca modernă, de notat că în cursul Genocidului din 1915 armenii din Ierusalim, care de multă vreme aveau un comportament discret, nu au fost molestați, doar cei din posturile guvernamentale au fost concediați, iar tinerii au fost recrutați în armata otomană. Altfel, viața comunitară a continuat nestingherită în cartierul armenesc. Însă unii refugiați armeni, scăpați din deportare, s-au aciuit în Ierusalim, găzduiți de Patriarhie, privilegiu îndeobște refuzat laicilor.

Istoria recentă a Ierusalimului este relatată cu acuratețe și cu scrupulozitate în detaliile care au dus la înființarea statului evreiesc al Israelului, cu toate implicațiile și consecințele actuale. În totul, scrierea Karenei Armstrong este o sursă documentară ofertantă sub mai multe aspecte: istoric, geografic, religios, social, etnic ș. a. m. d.

Sergiu SELIAN

  •  
  •