Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / J. Rendel Harris și Helen B. Harris : Scrisori de pe scenele recentelor masacre din Armenia

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

 

            Într-o recenzie anterioară, am prezentat o carte centenară reeditată în colecția Classic Reprint Series a companiei britanice Forgotten Books, care actualizează scrieri vechi în versiune facsimilată. După cum se poate constata din reproducerea alăturată a copertei, identică celei precedente, drept una standard a seriei, cartea care face obiectul acestei recenzii, Letters from the scenes of the recent massacres in Armenia, a fost publicată în aceeași colecție. Inițial editată în 1897 de James Nisbet & Co., ea a căpătat actuala înfățișare în 2015. Contrar faptului că pe coperta ediției contemporane figurează un singur autor, pagina de titlu originară menționează doi autori, cuplul conjugal J. Rendel Harris și Helen B. Harris, cum este corect, întrucât dintre cele 37 de epistole două-treimi aparțin de altfel doamnei Harris ignorate de Cărți uitate.

            James Rendel Harris (1852-1941) a fost cercetător britanic al Bibliei și custode de manuscrise vechi. Absolvent al Colegiului Clare din Cambridge, el a fost profesor de Noul Testament Grecesc la Universitatea John Hopkins din Baltimore și la Colegiul Haverford. A scos la lumină scripturi siriace și alte documente vechi. În anii 1889-90, a cumpărat 47 de suluri și de codice din secolul XIII în limbile arabă, armeană, ebraică, etiopiană, latină, siriacă, pe care le-a donat la Haverford, fiind acum păstrate în colecția Quaker din biblioteca acelui colegiu. A predat teologia la Universitatea Leiden și apoi a fost numit director de studii la Society of FriendsWoodbrooke College de lângă Birmingham. A fost, de asemenea, custode de manuscrise la două biblioteci prestigioase: John Hopkins și John Rylands din Manchester. Are scrieri originale pe teme din manuscrise biblice.

Corespondența publicată în volum în 1897 și datată între 28 martie 1896 și 18 noiembrie 1896 a fost purtată de soții Harris, care s-au aflat în misiune filantropică în Turcia, și Societatea Friends, care i-a patronat. Trimiși în ajutorarea populației armene năpăstuite, persecutate și decimate, cei doi generoși englezi, alături de alte persoane cu activitate similară, au ajutat material, financiar, medical victimele din masacrele hamidiene ale anilor 1895-96, cărora le-au furnizat alimente și îmbrăcăminte, îngrijind cu prioritate orfani cărora le-au asigurat îngrijire și educație în spitale și în școli tutelate de Crucea Roșie. Scrisorile consemnează în detaliu aspecte ale acestei activități în localități din Asia Mică: Maraș, Erzurum, Aintab, Urfa, Mardin, Malatia, Egin, Harput, Diyarbakır. Pe lângă relatările privind propriile sale acțiuni, aparținând Helenei Harris, aceasta comentează cele văzute și condamnă pe cei răspunzători de starea de fapt constatată la fața locului. Ea nu se sfiește să-și exprime surpriza și indignarea pentru lipsa de reacție politică din partea națiunilor creștine. Pe de altă parte, consemnează gestul unor negustori armeni de a fi donat haine în valoare de 1.000 lire sterline. Domnul Harris, la rândul său, îi ia un interviu patriarhului armean de Constantinopol, Izmirlian, care expune oaspetelui situația tragică a națiunii sale, mulțumind pentru opera de caritate a britanicilor și formulând critici la adresa puterilor europene creștine care asistau la masacre cu brațele încrucișate.

            „Scenele masacrelor”, menționate în titlul cărții, sunt chiar cele terifiante confirmate în timp de martori oculari și de documente. Ele ating, uneori, cinismul și absurdul: într-un loc, jefuitorii turci, constatând că nu pot utiliza lucrurile acaparate de la familiile de armeni, le aduc înapoi și… le vând proprietarilor. După masacre, turcii intră în panică speriindu-se că englezii aveau să-i pedepsească, de aceea se duc la armeni rugându-i: „Știți că nu i-am lăsat să vă omoare; acum adăpostiți-ne voi pe noi“. Nu sunt ignorate nu doar ajutoarele primite de la armeni avuți, dar nici gesturile umanitare ale unor turci care au găzduit la ei armeni hăituiți.

            În virtutea apartenenței lor religioase, filantropiștii britanici și americani evangheliști au cooperat cu protestanții locali, dar activitatea lor, fiind apreciată, îi făcea pe armenii ortodocși maleabili față de diferențele de cult. Nu este ocolit nici cazul armenilor convertiți de nevoie la Islam, cum este citat un om care destăinuiește că, desi apostat, el continua să se roage creștinește dimineața și seara, împreună cu soția sa. În Urfa, unde domnul Harris nu omite să evoce „corespondența” regelui Abgar cu Hristos, își permite un spiritual joc de cuvinte, poreclindu-i pe numeroșii orfani din oraș „urfani”. De altfel, una dintre scrisori, cu numărul XIII, este primită de soții Harris de la notabilii armeni din Urfa, care îi informează pe oaspeți despre istoria orașului lor, despre masacrele comise, în care pieriseră 2.350 de bărbați, 820 de femei și 1.290 de copii, și despre situația curentă, și apreciază mărinimia acelora care au contribuit la repararea bisericii și la redeschiderea școlii.

            Ca și alți martori străini, profesorul Harris constată că armeanul este mai bine educat și instruit decât restul comunității, chiar dacă evenimentele petrecute l-au azvârlit la periferia societății. De aceea, el consideră că recuperarea intelectuală a copiilor „imoralizați” pe străzi, adică rămași de izbeliște, e mai importantă decât încălțările pe care nu le au ori decât patul de care au nevoie ca să doarmă.

            Misionarii sunt în permanență informați chiar de către victime despre ororile săvârșite. De pildă, kurzii iau armenilor recoltele, plângere pe care britanicii o înmânează valiului, pentru a primi ca răspuns un raport asemenea scrisorii expediate de sultan reginei Victoria în iarna anterioară: „Am întreprins toate investigațiile și am constatat că niciuna dintre plângeri nu este adevărată”.

            James Rendel Harris estimează că Harputul a avut cel mai mult de suferit de pe urma jafurilor și a distrugerilor: misiunea lui a cheltuit 30.000 de lire sterline pentru a-i ajuta pe cei 73.000 de supraviețuitori și încă era nevoie pentru refacerea celor 150 de sate ruinate și incendiate, care necesitau 10-15.000 de lire fiecare. În general, comentează el, politica misionarilor este de a evita alinarea personală, ceea ce ar fi totuna cu a seca marea cu o scoică, în schimb reorganizându-se ordinea socială dereglată în cele mai multe cazuri, nu doar împărțind alimente și haine, ci totodată încurajând oamenii să-și reia profesiile ca să-și poată procura mijloace de trai constante, în condițiile în care, în absența meseriașilor și a negustorilor armeni, dispăruseră atelierele meșteșugărești și prăvăliile comercianților.

            Concluzia este categorică: „Masacrele au fost plănuite în prealabil. Armenii erau deposedați de multă vreme de armele lor, fiind lipsiți de apărare și intimidați. Atacă oile lupul? Ei n-aveau scăpare, n-aveau unde să fugă. Atitudinea lor este una de mizerabilă supunere, singura lor posibilă reacție.” Și într-un raport asupra masacrelor din Egin (Agn): „Toate dovezile concurează în a arăta că masacrul a fost oficial și că nu a avut nicio motivație. Nu au existat elemente turbulente, cu excepția celor din imaginația câtorva oficialități. (…) Populația n-a opus rezistență și n-a fost ucis niciun turc, eventual cu excepția ulterioară, când au fost împărțite prăzile. Nu existau kurzi în acel loc. Treaba a fost făcută de cetățeni și de soldați.”

 

Sergiu Selian