Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Hrant Dink : Cronicile unui jurnalist asasinat

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Hrant Dink (1954-2007) a fost un ziarist armean din Turcia, fondatorul și directorul săptămânalului armeano-turc „Agos” din Istanbul. Născut într-o familie modestă din Malatya, la 7 ani, după divorțul părinților săi, între timp mutați la Istanbul, a fost internat, împreună frații lui, într-un orfelinat tutelat de Biserica armeană protestantă. La 14 ani, în tabăra de vară din Tuzla, a orfelinatului, a cunoscut-o pe viitoarea lui soție, Rakel Yağbasan, care avea 9 ani și cu care avea să se căsătorească în 1976 în aceeași tabără în care perechea urma să aibă trei copii, pe când Dink preluase administrarea taberei până la închiderea acesteia în 1984. Tânărul Hrant a studiat zoologia la Universitatea din Istanbul. Având vederi de stânga, a fost simpatizant al facțiunii armate a partidului maoist, când și-a schimbat prenumele în Fırat, ca să-și disocieze activitatea de comunitatea armeană din Turcia. În 1979, împreună cu frații săi, Hosrop și Ervant, a înființat, în Istanbul, o librărie Beyaz Adam (Omul alb), care s-a extins ca rețea și a avut o editură specializată în manuale, cărți pentru copii, dicționare, atlasuri.

La 5 aprilie 1996, a apărut primul număr al săptămânalului „Agos” (prima și singura publicație bilingvă a comunității armene din Turcia), întemeiat de Hrant Dink, deși el nu era jurnalist profesionist, dar avea rubrici în ziarele turcești „Zaman” și „BirGün”. Prin editorialele sale din „Agos”, în care comenta probleme armenești, Dink a devenit lider al comunității și o figură publică în Turcia. El a criticat discriminarea armenilor din Turcia, distrugerea moștenirii culturale armene, lipsa democrației în statul turc, încălcarea drepturilor omului de către autorități. A criticat, de asemenea, diaspora armeană pentru campania ei, dusă în scopul recunoașterii Genocidului, considerând că Genocidul a căpătat un sens politic. A fost de o ținută morală și de o intransigență care nu erau compatibile cu doctrinele și interesele politice ale părților implicate în Chestiunea armeană. De o obstinată puritate ideologică mergând până la naivitate (sau izvorând din aceasta), a militat pentru integrarea armenilor din Turcia într-o societate mai largă, susținând că Turcia ar fi mai puternică dacă ar fi eliminată discriminarea. A demascat stereotipele rasiste și a apărat identitatea armeană în condițiile existenței urii etnice în interiorul societății turce. A fost de două ori acuzat și judecat pentru încălcarea articolului 301 (devenit 159) din Codul Penal, referitor la insultarea identității turce: achitat prima oară de acuza de a fi vorbit la o adunare a unei organizații de apărare a drepturilor omului, a doua oară a fost condamnat la șase luni închisoare cu suspendare pentru că vorbise despre Genocid. Un al treilea proces intentat lui Dink era pe rol când acesta a murit. În septembrie 2010, Curtea europeană pentru drepturile omului a stabilit că Turcia violase libertatea de expresie a ziaristului armean.

Dink a fost atât de obiectiv sau mai curând idealist, încât, atunci când Franța a pus în discuție o lege de condamnare a Genocidului armenilor, el a declarat că dacă legea se aproba era dispus să plece la Paris ca să protesteze împotriva ei ca fiind contrară libertății de expresie. Dar, în general, prin atitudinea lui și prin scrierile sale, el a deșteptat conștiința intelectualității turce, făcând din problema Genocidului o chestiune de actualitate, care impune o dezbatere deschisă și neutră. Deși amenințat cu moartea pentru vederile și intervențiila sale, n-a crezut într-un asemenea sfârșit. Spunea „porumbeii nu sunt uciși”, ceea ce s-a dovedit a fi încă o lipsă de realism. În amiaza zilei de 19 ianuarie 2007, Hrant Dink a fost asasinat cu trei focuri de revolver trase pe la spate, în stradă, pe când se înapoia de la bancă la redacția sa. Moartea lui a declanșat o mișcare de solidaritate cu principiile lui și Dink a fost, în neființă, chiar mai eficient decât fusese în viață, dovedindu-se că uneori progresul cere sacrificii.

În anul 2008, Editura Hans Schiler din Berlin a publicat o culegere de articole ale lui Hrant Dink apărute în perioada 1996-2007, în redactarea lui Günter Seufert și sub titlul Von der Saat der Worte (traducere din turcă de Haldun Bayrı și Marie-Michèle Martinet). După doi ani, la Paris, vedea lumina tiparului versiunea franceză a cărții traduse din germană de Bernard Banoun (Editura Galaade). Cartea, cu o introducere de Karin Karakașlı, Hrant Dink, omul dinapoia textelor, este divizată în trei secțiuni tematice împărțite la rândul lor în subcapitole care grupează articolele datate și păstrând titlurile originare: Hrant Dink, armenii și ceilalți nemusulmani; Întoarcere la Chestiunea armeană; Nu putem fi liberi decât împreună.

Ca antologie de texte aparținând unui singur autor și întinse pe o durată mai mare de un deceniu, eseurile reconstiuiesc imaginea globală a gânditorului, polemistului, militantului care a fost Hrant Dink, ferment și catalizator al rezolvării unei stări aparent insolubile: a fi armean în Turcia. Subiectele comentate sunt dintre cele mai diverse și spinoase în contextul problematicii generale, cea a situației comunității armene raportate la politica turcă. Ele, fie că abordează o chestiune la ordinea zilei, fie că rememorează pagini de istorie, au un caracter atât documentar, cât și polemic, în stilul atașat, abrupt și onest al autorului, nu rareori pătimaș, dar în limitele corectitudinii.

De utilă natură informativă este, de exemplu, consemnarea demografică a populației armene în lume și în particular în Turcia, incluzând variațiile determinate de migrări, convertiri etc. În subcapitolul Alte minorități din partea întâi, sub titlul Adevărata bufonerie, după ce declară „nu știu dacă evreii au jucat un rol important în 1915”, Dink nu se sfiește să demaște acte concrete ale diasporei evreiești, inclusiv în Turcia, de a nega existența Genocidului armenilor, cum ar fi o scrisoare publicată în ziarul „Zaman” și în care „revendicările armenești” erau etichetate „o batjocură a istoriei”. De profunzime analitică este întregul subcapitol Identitate armeană, în care se dezbate specificul național, accentuându-se, pe bună dreptate, că etnonimul armean nu trebuie asociat cu calificativul creștin; de pildă, lupta Vartanienilor, în secolul V, a fost una de eliberare de sub dominația persană și nu de apărare a religiei, cum susține Biserica: „…toate eforturile depuse pentru a închide identitatea armeană între frontierele definite de Biserică nu sunt decât absurde. Trebuie să admitem că nu mai e posibil să reducem identitatea armeană la motivele religioase și la discursurile naționaliste. Întrucât identitatea se diversifică și devine mai complexă, trebuie găsite noi cuvinte pentru a o defini.” În alt loc, chestiunea identității este pusă și mai tranșant: „…elementul turc este totodată otravă și antidot pentru identitatea armeană. Adevărata problemă este de a ști dacă armeanul se va putea debarasa de acest turc care constituie o parte din identitatea sa.” Iar în finalul subcapitolului, o sugestie de-a dreptul rebelă: „E păcat că armenii nu pot trăi în pace și întârzie redeșteptarea identității lor, rămânând blocați asupra aspectelor negative și lipsite de viitor ale componentei lor turce; că risipesc atâta vreme făcând presiuni asupra lumii pentru a forța Turcia să recunoască Genocidul armenilor. Dimpotrivă, armenii trebuie să-și reînnoiască propriile concepții perimate pentru a-și relansa capacitățile creatoare.”  Pe de altă parte, în 2005, Dink demonta logic argumentele uzuale – și false – ale turcilor din replica lor ipocrită la punerea în discuție a Genocidului: armenii n-au fost singurii care au suferit și turcii au avut la rândul lor pierderi; numărul musulmanilor morți în perioada respectivă s-a ridicat la câteva milioane; soarta musulmanilor expulzați din Balcani și din Caucaz n-a fost mai puțin dureroasă decât cea a armenilor.

O iluzie pe care o alimenta cu consecvență ziaristul armean era aceea de a trăi în Turcia împotriva tuturor vicisitudinilor, în așteptarea situației incerte și improbabile ca în țară să fie instaurată democrația: „Dacă într-o zi am fi siliți să plecăm, atunci vom lua calea străbunilor noștri în 1915, fără a ști unde să mergem.” Cu alte cuvinte, comunitatea armeană să fie supusă unui nou genocid, în loc de a emigra – în lipsa unei speranțe concrete de a obține înapoi pământurile istorice – într-un stat armean independent, existent astăzi. Hotărât lucru, Hrant Dink n-a fost o persoană lesne de digerat.

Sergiu SELIAN

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *