Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Hilmar Kaiser : La răspântiile Der Zorului

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Hilmar Kaiser (n. 1962) este istoric german rezident în Ankara (Turcia). Interesul pentru istoria otomană i-a fost stârnit când, în copilărie, a cunoscut în brutăria familiei sale o femeie care lucrase în spitalele din Orientul Mijlociu în timpul prezenței pastorului Johannes Lepsius în Asia Mică; de asemenea, locuința lui se învecina cu o casă în care stăteau imigranți greci și turci, după care, începând din 1982, a vizitat Turcia și locurile populate odinioară de armeni în jurul Vanului. El este unul dintre primii doi istorici occidentali specializați în studiul Genocidului armenilor care au cercetat arhivele otomane, în anii 1991-95, după care guvernul turc i-a interzis, din rațiuni politice, să aibă acces la arhive timp de zece ani. În urma amenințării unei posibile interdicții pe viață, o mișcare universală de protest a istoricilor și a politicienilor a avut drept consecință repunerea în drepturi a lui Kaiser, cu excepția consultării unor colecții din arhiva cabinetului prim-ministrului turc, rămase închise. Per total, incluzând arhiva din Istanbul, Kaiser a cercetat peste 60 de arhive. El este profesor la Institutul de studii armene al Universității din Erevan (Armenia) și are un doctorat la Institutul Universității europene din Florența (Italia), cu o teză despre istoria economică și socială otomană și relațiile otomano-germane. Este unul dintre cei dintâi istorici germani care studiază în profunzime Genocidul armenilor. A scris numeroase articole pe această temă, ca: Genocidul armean: negare în stil german (1999), Migrație, deportare și edificarea unei națiuni: cazul Imperiului Otoman (2000), Genocid în amurgul Imperiului Otoman (2010). A publicat la Institutul Gomidas din Londra, printre altele, Imperialism, rasism și teoriile dezvoltării: construirea unei paradigme dominante asupra armenilor din Imperiul Otoman(1997). Mai este autorul cărții Exterminarea armenilor din regiunea Diarbekir (2014), un studiu bazat pe surse neglijate din arhivele turcești și armenești privind anii 1908-15, în care abordează fenomenul apariției Comitetului Unire și Progres, nașterea mișcării naționaliste kurde, anihilarea populației armene din Imperiul Otoman.

Același Institut Gomidas a publicat, într-o ediție specială, At the crossroads of Der Zor, cu supratitlul Death, survival and humanitarian resistance in Aleppo 1915-1917, ediție preluată extensiv și difuzată de Signalman Publishing în 2017. Aceasta are ca autori pe Hilmar Kaiser cu Luther și Nancy Eskijian: istoricul german, care studia Genocidul și investiga arhivele germane și turce, întâlnise pe alocuri numele reverendului protestant armean Hovhannes Eskijian, salvator și protector al orfanilor, și abia din întâmplare i-a cunoscut în 1999 pe fiul pastorului, Luther, iar apoi pe fiica acestuia, Nancy, prin ei având astfel acces la documente care atestă activitatea lui Eskijian. Încât, pe lângă prezența ca personaj a reverendului în textul lui Kaiser, cartea îl relevă pe acesta într-o prefață a nepoatei și o alta a fiului.

Pe scurt, Hovhannes Eskijian, rămas orfan la 13 ani, când tatăl său, cizmar în Urfa, fusese decapitat în masacrul din 1895, a fost internat în orfelinatul misionarei americane Corinne Shattuck, a studiat la seminarul creștin american din Maraș, a slujit în trei sate din regiunea Kesab, din 1913 a oficiat în Alep, iar în 1916 a murit prematur, îmbolnăvit de tifos exantematic în urma contactului cu copiii orfani plini de păduchii purtători ai maladiei. Soția lui, Gulenia Danielian Eskijian, împreună cu care activase în beneficiul orfanilor, a plecat în octombrie 1920 cu cei doi băieți ai săi în SUA; acolo, cei doi frați și apoi familiile întemeiate de ei au urmat calea religioasă a tatălui. Gulenia a murit în 1946, Luther în 2007, la 93 de ani, iar soția lui în 2010. Nancy, mezina lui Luther, este avocat și pastor. La Mission Hills, în California, Luther a înființat Muzeul Ararat-Eskijian, care cooperează cu Institutul-Muzeu al Genocidului din Erevan, și ca arhitect a proiectat școli și biserici pentru armeni și alte etnii.

Așadar, scrierea lui Hilmar Kaiser contopește cercetările efectuate de autor și documentația strânsă și alcătuită de familia Eskijian. Istoricul german afirmă că arhivele din Germania și din SUA abundă în informații privind Genocidul armenilor și în particular evenimentele din Alep, iar unele surse din arhivele prim-ministrului turc sunt folosite aici pentru prima dată. Aceeași Nancy semnează, în finalul volumului, capitolul biografic detaliat Omul care a fost, despre bunicul său și activitatea lui. Cât îl privește pe istoricul german, după o documentare de zece ani, el oferă, expusă întâia oară în literatura de specialitate, rezistența umanitară a armenilor din Alep, iar printre sursele lui, în afară de documentele rămase despre Eskijian, figurează memoriile lui John Minassian, fost asistent al reverendului, care și-a scris memoriile intitulate Many hills yet to climb (Mai sunt multe culmi de urcat).

Punând în cadru istoric evenimentele din Alep legate de aplicarea planului genocidar, Kaiser precizează în introducere că acel plan pus la cale de autoritățile centrale din Constantinopol nu prevedea excepții de scutire de la programul de exterminare și, ca atare, unii deportați armeni scăpau făcându-se utili autorităților locale și astfel fiind cruțați de fatalitatea care îi pândea, iar alții își răscumpărau supraviețuirea profitând de corupția oficialităților pe care le mituiau. Oricum, asimilarea sau anihilarea armenilor nu era un proces aleatoriu, ci demnitarii din capitală calculaseră cu atenție asigurarea îndeplinirii fidele a ordinelor emise de ei, lăsând prea puțin la discreția deciziilor individuale pe plan local.

Înșiși armenii, victimizați, au fost cei care au apelat la sprijinul american, organizând totodată o rețea de ajutorare a celor năpăstuiți. Alepul a devenit focarul luptei pentru supraviețuire care în viziunea activiștilor armeni pentru asistență trebuia să asigure continuitatea întregii națiuni, iar aceasta urma să se producă în mod clandestin, evitându-se supravegherea efectuată de autoritățile otomane. În oraș, existau suficiente locuri tainice de adăpostire și necesitatea mâinii de lucru ieftine, încât se putea crea o rețea „subterană” de cuiburi sigure. O figură-cheie în această bătălie a fost reverendul Eskijian, care s-a angajat cu dăruire și cu altruism în acțiunea de salvare a orfanilor, dar și a puținilor intelectuali armeni rămași, ca pe singura cale de renaștere a comunităților armene după Genocid. Când el a murit, lucrarea lui a fost preluată mai întâi de colaboratorii săi, apoi de misionara elvețiană Beatrice Rohner, aflată în serviciul Societății germane de ajutor pentru asistență creștină în Orient și care este unul dintre personajele principale în cartea lui Kaiser. Rețeaua organizată de această societate germană, precum și de Misiunea Germană din Orient, a fost a doua ca mărime dintre cele stabilite de misiunile protestante în Imperiul Otoman, după American Board Commisssions for Foreign Missions din New York. Iar Beatrice Rohner, dar și mama și sora ei, au plecat în Asia Mică pentru a lucra la sediul din Maraș al misionarilor, unde americanii și germanii conlucrau în bune relații.

În urma apelului din Alep și din alte locuri, cercurile misionare din SUA și din Germania au organizat o acțiune concertată de asistență internațională pentru deportați, în acest efort umanitar societățile germane fiind nevoite să ocolească opoziția guvernului lor, după care au cooperat cu colegii din SUA ca să extindă o rețea de ajutorare în toamna și în iarna lui 1915. O contribuție importantă au avut consului american Jesse A. Jackson și cel german, Walter Rössler, care și-au depășit atribuțiile – în sensul pozitiv al sintagmei – în beneficiul armenilor, Rössler colaborând chiar cu guvernatorul Alepului, Celal Bey, pentru a tempera zelul autorităților centrale care emiteau ordine destructive. Însuși directorul misiunii germane Hülfsbund, Friedrich Schuchardt, a călătorit în Imperiul Otoman, ca și conaționalul său, directorul Misiunii Germane din Orient, ca să influențeze la fața locului mersul evenimentelor. El a avut rezultate mai spectaculoase decât Lepsius, care n-a reușit să-l convingă pe Enver în ajutorarea armenilor: a expediat pachete de documente cancelarului german Bethmann Hollweg, denunțând politica otomană și cerând intervenția urgentă a țării sale, ceea ce ar fi putut ușura Germania de povara responsabilității pentru atrocitățile comise.

Conform lui Jackson, comunitatea protestantă a înființat orfelinate la Maara, Hama, Homs, Selimia, Ras ul-Ain, Deir ez-Zor etc. Numai în Alep erau cinci-șase orfelinate, iar în împrejurimile Deir ez-Zorului, se adunaseră 300.000 de copii oropsiți și flămânzi, pe lângă mii de orfani în alte localități.

Cartea include, ca dovezi documentare, mărturii ale unor deportați: Vahram Dadrian era un adolescent de 15 ani când familia sa a fost expediată la Katma; Elise Hagobian Taft din Bandırma a sosit și ea cu familia la Katma; Naomie Ouzounian din Hacın, o tânără de 15 ani la vremea deportării în Katma, venise de la Constantinopol acasă în vacanța de vară. Detaliile despre Katma date de aceștia, care identifică localitatea cu iadul, sunt terifiante și șocante și în orice caz rămân irefutabile ca venind de la victime ca martori oculari.

De notat, apoi, contribuția unor persoane care au conlucrat cu Eskijian. John Minassian, menționat anterior, travestit în arab, escorta pacienți la medici și transporta material. Pe lângă faptul că furniza consulatului SUA informații asupra masacrelor, el i-a facilitat lui Eskijian o întrevedere cu Jackson pentru ca acela să-l stimuleze pe consul să repartizeze mai multe ajutoare, iar consulul le-a dat la rândul său informații oficiale despre proxime acțiuni în deportarea armenilor. Părintele Haroutune Yayian de la Biserica armeană apostolică a ajutat la distribuirea fondurilor de ajutorare. Hagop Haleblian, fluent în arabă și în kurdă, a activat în deghizament pentru a convinge un ofițer german, prin mijlocirea unui interpret armean, Artin Vanes, să expedieze lui Eskijian îmbrăcăminte pentru copii, și el însuși a transportat scrisori și bani între Alep și locuri izolate. Chiar și un musulman, Selim Efendi, ofițer de poliție de origine albaneză, a obstrucționat căutările pentru găsirea armenilor ascunși. Un predicator musulman anonim a salvat-o pe Naomie, mai sus menționată, să scape de jandarmii urmăritori și a dus-o personal acasă la Eskijian, după care un anume Hovhannes din anturajul reverendului a adus în Alep toată familia aceleia. În acest context, nu este omis un notoriu delator armean, Arshavir, care își trăda și preda conaționalii ascunși pentru o răsplată bănească.

Eskijian a murit în ajunul zilei în care urma să fie ridicat de poliție. Intenționa să organizeze o cale ferată „subterană” pentru a-i transporta pe deportați în locuri sigure controlate de kurzii din Dersim. După decesul lui, activitatea sa a fost continuată de cea mai apropiată colaboratoare, soția, care oricum lucrase și până atunci intens pentru ajutoarea armenilor. Gulenia a ascuns numeroase fete și le-a plasat în căminele unor musulmane cu care ea stabilise contacte. A preluat conducerea efortului de asistență, având un rol central în „subterană”.

Din nefericire, autoritățile otomane erau decise să pună capăt acțiunii de ajutorare a armenilor și au scos băieții din orfelinat ca să-i turcizeze  în școli musulmane, unii dintre aceștia reușind să scape de rușinea circumciderii și să se refugieze la orfelinatul doamnei Rohner, care în cele din urmă avea să fie închis în februarie 1917, cei 70 de orfani de acolo fiind transferați la un orfelinat guvernamental din Liban, condus de activista turcă Halide Edip (vezi recenzia la Adio, Antoura de Karnig Panian în „Ararat” 21-24/1916). În 1918, acest orfelinat a fost preluat de misionara americană Bertha Morley, care i-a trimis pe copii în noile comunități armene din Orient.

Hilmar Kaiser conchide că rezistența umanitară n-a avut mijloace să oprească masacrele, dar un mare număr de orfani adăpostiți în Alep aveau să devină membri ai comunităților armene din diaspora. Și adaugă: „Înapoierea în patria lor era exclusă. Nou-declarata Republică Turcă a continuat persecutarea armenilor. N-a fost o surpriză, de vreme ce unii dintre principalii organizatori ai Genocidului armenilor se aflau printre conducătorii noului stat fondat de ei.”

Sergiu SELIAN

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *