Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Herbert Adams Gibbons : Cea mai neagră pagină din istoria modernă

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

            Herbert Adams Gibbons (1880-1934) a fost ziarist american, specialist în politica internațională și în colonialismul european al începutului de secol XX. Născut la Annapolis, Maryland, a absolvit University of Pennsylvania în Philadelphia și și-a luat doctoratul la Princeton University. A fost corespondent în străinătate al unor publicații new yorkeze în anii 1908-34 și a călătorit în Grecia, în Turcia, în Spania, în China, în Africa. Scrierile lui erau preluate de 80 de ziare din SUA. A fost martor ocular la evenimente anterioare Primului Război Mondial, cum ar fi masacrarea armenilor și a grecilor în Imperiul Otoman, și împreună cu soția sa a salvat vieți în 1909. După această experiență, au apărut articolele Days of horror described: American missionary an eyewitness of murder and rapine („New York Times”, 28 aprilie 1909), Hero of Adana in Paris: The reverend Mr Gibbons says civil war is in store for Turkey („New York Times”, 20 iunie 1909). Soția lui, Helen Davenport Gibbons, care era scriitoare, impresionată și afectată de atrocitățile văzute la Tarsus și la Adana, a scris la rândul său o carte, The red rugs of Tarsus: A woman’s record of the Armenians massacre of 1909.

Gibbons a conferențiat adesea pe teme de politică internațională. A călătorit în colțuri depărtate ale lumii ca să se informeze direct de la sursă asupra condițiilor politice și religioase ale unor teritorii din Asia și din Africa. A fost cel dintâi care a traversat Africa de la Oceanul Indian la Oceanul Atlantic cu trenul, în nouă zile. Înainte de a face carieră ca ziarist la „Herald Tribune” în New York, a fost misionar în Turcia. În anii 1910-13, a fost profesor de istorie la Robert College în Constantinopol.

            Ziaristul american a fost adept al colonialismului prin care Europa și SUA stăpâneau mari regiuni pe glob. În 1916, a prevăzut că dacă Germania pierdea războiul ea avea să declanșeze un nou conflict ca să-și recupereze coloniile pierdute, dar că războiul putea fi evitat dacă Aliații ar ceda Germaniei coloniile din Africa, altfel Germania va acapara Polonia și Balcanii. El a susținut că Marele Război fusese provocat nu de Germania, ci de interesele comerciale ale celorlalte state, iar dacă n-ar fi existat Germania conflagrația mondială tot ar fi izbucnit din cauza „naturii umane”, nu a „naturii germane”.

            Herbert Adams Gibbons a scris peste 20 de cărți de politologie, printre care The new map of Asia, The new map of Africa, The new map of Europe, The foundation of the Ottoman Empire: A history of the Osmanlis up to death of Bayezid. Este, de asemenea, autorul unei cărți consacrate Genocidului comis de Junii Turci asupra populației armene din Imperiul Otoman: The blackest page of modern history, cu subtitlul Events in Armenia in 1915, the facts and responsibilities(Cea mai neagră pagină din istoria modernă: Evenimentele din Armenia în 1915, fapte și responsabilități), editată de G. P. Putnam’s Sons la New York și la Londra în 1916.

            Aceasta din urmă este accesibilă astăzi datorită inițiativei unei firme britanice intitulate Forgotten Books (Cărți uitate) pentru că reeditează vechi cărți de importanță istorică într-o versiune facsimilată care, prin tehnologie digitală, reconstituie cu fidelitate forma originară a ediției princeps. Așadar, în colecția Classic Reprint Series, în 2015 s-a publicat și cartea lui Herbert Adams Gibbons, de dublă însemnătate la vremea ei și chiar și acum: mai întâi pentru că autorul ei a fost contemporan cu evenimentele și bun cunoscător al situației din regiune, iar în al doilea rând pentru că mărturia autorului a apărut în timpul Genocidului aflat în plină desfășurare prin deportările și masacrele săvârșite, ca atare fiind și rămânând peste vreme o dovadă irefutabilă a faptelor, ceea ce plasează această scriere în categoria documentelor acuzării.

            Cartea, de dimensiuni modeste, ceea ce totuși nu diminuează valoarea ei, se deschide cu un Cuvânt înainte al autorului, datat Paris, 1 decembrie 1915, despre contextul mondial în care a avut loc Genocidul. O Introducere propriu-zisă la textul scrierii pune în pagină momentul venirii la putere a Junilor Turci, la care autorul a fost prezent, consemnând manifestările de reconciliere a musulmanilor, a creștinilor și a evreilor, induși în eroare de falsele declarații progresiste ale conducătorilor noului regim politic. Gibbons încheie aceste rânduri asigurându-și cititorii că faptele relatate în continuare sunt autentice, iar comentariile asupra lor constituie rezultatul unor ani de studii și de observații efectuate îndeaproape.

            Fiecare capitol dintre cele patru care urmează are ca titlu o frază rezumativă a conținutului respectiv, iar textul este dezvoltarea acelei idei. De pildă, capitolul I se cheamă: „În aprilie 1915, guvernul otoman a început să pună în practică în Turcia un plan sistematic și pregătit cu atenție pentru a extermina rasa armeană. În șase luni, aproape un milion de armeni au fost uciși. Numărul victimelor și maniera nimicirii lor nu au paralel în istoria modernă.” Drept care, este relatată pe scurt, dar la obiect, derularea evenimentelor, cu comentarii ca: „În unele locuri, autoritățile locale au replicat că ele nu observaseră vreo activitate suspicioasă din partea armenilor și aminteau guvernului că armenii erau inofensivi fiindcă nu posedau arme și fiindcă elementele masculine viguroase fuseseră de-acum luate în armată. Existau unii turci cu simțul milosteniei și al rușinii! Dar majoritatea oficialităților turce răspundeau prompt ordinului de la Constantinopol, iar cei care n-o făceau erau curând demiși. O nouă eră a masacrelor armenești începuse.” Gibbons scrie fără menajamente și sigur pe cele știute: „Din mai până în octombrie, guvernul otoman a urmărit metodic un plan de exterminare mult mai infernal decât cel mai rău posibil masacru. Ordine de deportare în Mesopotamia a întregii populații armene au fost trimise fiecărei provincii din Asia Mică. Aceste ordine erau explicite și detaliate. Niciun cătun nu era destul de neînsemnat ca să fie omis.”

            Capitolul II e intitulat: „Armenii, ca rasă, n-au fost nicicând și nu sunt o amenințare la siguranța Turciei. Ei nu pot fi învinuiți de lipsă de loialitate, ceea ce a fost scuza pentru masacrarea și deportarea lor.” Fără a intra în detalii faptice, autorul  se lansează, în schimb, într-o lungă tiradă la adresa torționarilor și a călăilor, aducând exemple personale din cele văzute de el și de alți martori oculari: „În cursul celor patru ani de după Adana, am petrecut cea mai mare parte a timpului meu în Constantinopol și m-am aflat constant în compania liderilor națiunii armene. Nici măcar o dată n-am auzit vreun ecleziast armean sau vreo notabilitate armeană vorbind împotriva guvernului otoman. Știu bine că ei nu complotau împotriva guvernului otoman. Pe de altă parte, sunt sigur că turcii știau că pot conta pe sprijinul fidel și pe cooperarea armenilor.” Tonul lui este categoric și imperativ: „Nimic mai stupid, nimic mai mult împotriva naturii și istoriei, decât a susține că rezolvarea Chestiunii armene și salvarea națiunii armene ar sta în emigrarea în masă a armenilor în America sau în vreo altă țară. Armenii sunt un element indigen în Turcia asiatică.” Afirmațiile lui sunt logice: „Menținerea elementului armean în Asia mică este indispensabilă bunăstării și prosperității turcilor înșile. Politicește, ca și economicește, este imposibil pentru turci să continue a exista ca națiune independentă și în niciun caz suficientă sieși fără ajutorul armenilor. Masacrele armenești au ilustrat vechea poveste cu omorârea gâștii care făcea ouă de aur.”

            Ultimul capitol este o lungă acuză argumentată la adresa Germaniei care nu numai că nu a oprit acțiunea Junilor Turci, ceea ce putea face, dar a și încurajat-o: „Întrucât Germania a refuzat să intervină înainte ca exterminarea armenilor să fi început, nu este ea un accesoriu al crimei comise prin sabie, prin înfometare și însetare, prin epuizare, prin bătaie, prin viol, asupra unui milion de ființe umane a căror vină era că se aflau în drum și a căror vulnerabilitate și lipsă de apărare consta în singurul fapt că erau creștini?” Probele sunt evidente: „Într-un mare oraș din Turcia asiatică, un misionar american, un om pe care-l cunosc personal și al cărui cuvânt îl cred implicit, a văzut un ofițer german îndreptând focul artileriei turcești asupra populației civile armene. În alte două locuri cel puțin, consulii germani au apărat politica otomană de masacrare și deportare.”

            Concluzia care încheie această cărțulie vitriolantă pentru făptuitorii Genocidului și pentru camarila lor străină are o întrebare tăioasă cu caracter retoric, referitoare la atitudinea pasivă a Occidentului și nu numai a lui: „Poate istoria să înregistreze o singură faptă altruistă în beneficiul vreunei națiuni?”

Sergiu SELIAN

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *