Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Helen Davenport Gibbons : Covoarele roșii din Tarsus

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

            În recenzia la cartea lui Herbert Adams Gibbons, Cea mai neagră pagină din istoria modernă, am menționat-o pe soția autorului, Helen Davenport Gibbons, care la rândul său și-a scris memoriile din călătoria în Asia Mică: The red rugs of Tarsus: A woman’s record of the Armenians massacre of 1909 (Covoarele roșii din Tarsus: Însemnările unei femei privind masacrarea armenilor în 1909), publicată de Editura The Century Companydin New York în 1917. Helen Davenport, născută Brown în 1882, a studiat la colegiile Bryn Mawr (Pennsylvania) și Simmons (Boston). A călătorit prin SUA și în Orientul Apropiat ca delegată a organizației școlilor americane. A reprezentat, ca lector, Young Men’s Christian Association în cadrul Forțelor expediționare americane. A fost corespondentă a revistei „Century Magazine” la Conferința de pace de la Paris din 1919. A mai scris câteva cărți care au apărut în anii 1918-26 la editura sus-menționată.

            Imediat după căsătoria cu Herbert Adams Gibbons în iunie 1908, Helen a călătorit cu soțul ei în Turcia, unde el lucra la teza lui de doctorat. Acolo, ea a predat în școlile misionarilor americani și a fost corespondentă a ziarului „New York Herald”. După nașterea primului lor copil, Helen a plecat în mai 1909 din Tarsus în Egipt și în cele din urmă a rămas în Franța în timpul războiului, întemeind acolo o organizație de protejare a copiilor, prin care a salvat 5.000 de orfani de război. A murit în 1960 la Princeton, New Jersey.

Helen Davenport Gibbons

            În șapte ani, cuplul Gibbons a schimbat șase locuințe în Turcia, în Franța și în SUA, dar cea mai marcantă experiență a fost cea din Tarsus, localizat între paranteze în Armenia. În perioada șederii acolo, tânăra doamnă Gibbons a fost martora oculară a masacrelor comise în aprilie 1909 asupra armenilor, soldate cu un total de 30.000 de victime în provincia Adana. Orașul în care a viețuit printre 4.800 de armeni, împreună cu șase misionare americane și cu un profesor elvețian de limbă franceză, avea să fie cruțat de orori fiind protejat de tunurile de pe vase aparținând unui număr de șapte națiuni și ancorate la țărmul Mediteranei. Helen se afla acolo la invitația președintelui Colegiului american, pentru a-i ajuta pe misionari vreme de un an. În acest răstimp, ea avea să devină un martor prețios al atrocităților făptuite de turci și de kurzi. Iar impresiile proprii, laolaltă cu detalii privind viața personală și preocupările ei, au constituit subiectul scrisorilor pe care le-a expediat mamei sale. Aceste epistole, datate între 2 decembrie 1908 și 27 mai 1909, aveau să alcătuiască substanța celor 14 capitole ale unei cărți, așa cum autoarea își dorise încă din adolescență să scrie „ceva”, ajungând astfel scriitoare: The red rugs of Tarsus (retipărită în 2012 de editura britanică Leonaur).

Inițial, am fost tentat să traduc titlul prin Covoarele roșii de Tarsus, semnificând originea, apartenența, ca de pildă în sintagma „covor de Buhara”. Dar titlul este o metaforă pe care autoarea o explică pe la mijlocul cărții: „De la fereastra biroului meu, pot vedea Câmpia Ciliciei întinzându-se hăt departe spre Taurus. Astăzi, câmpia pare un monstruos covor turcesc. Este o explozie de culori, puzderie de maci, de iriși și de alte flori primăvăratice. Te-ai gândit vreodată la asta?: roșul predomină în covorale turcești”. Subtextul, evident, face o trimitere la apetitul sanguinar al rasei otomane.

De altfel, Helen Gibbons nu-și precupețește cuvintele când relatează un fapt sau portretizează o persoană, iar observațiile ei se dovedesc pertinente, rod al unei judecăți obiective: „Turcii sunt absolut indiferenți la suferința umană” și câteva rânduri mai jos – „Turcii sunt politicoși și ospitalieri cu călătorii”. Scriind despre elevele Școlii de fete a misiunii americane, în majoritate armence la care, în ciuda însușirilor fizice plăcute, remarcă privirile lor triste, ceea ce făcea din ele mici femei, autoarea conchide: „Ce șansă pot avea fetele în țara asta? Trebuie să așteptăm o schimbare politică a țării ca să le facem să trăiască într-o lume ca a noastră?” Un scurt paragraf precede relatarea despre un tânăr armean de succes după șase luni de ședere în SUA: „Armenii educați se îngrijesc de limba lor cu inima și cu sufletul. Există o disperată preocupare de a conserva unitatea națională, întotdeauna cu împotrivirea teribililor turci! Armenii au abilitatea naturală de a face comerț și bani, dar asta a fost atât de înfrânată de opresor încât până și inimile robuste au renunțat și au căzut într-o paralizie a voinței care poate părea vrednică de dispreț dacă nu este înțeleasă. În împrejurări favorabile, când armeanului i se dă o afacere bună, el are succes. E născut negustor. Asta se dovedește când pleacă în altă țară, în care lucrarea lui își poate urma propriul curs.”

Ca o tușă sentimentală, este consemnată o aventură romantică pe țărmul din dreptul Mersinului: un tânăr armean, izbutind să fugă din Turcia, își face o situație bună în SUA și se înapoiază îmbarcat pe un vas ca să-și recupereze iubita lăsată în urmă; prietenii săi o fac scăpată pe aceasta de sub vigilența pazei de coastă care are misiunea de a-i opri pe armeni să evadeze în bărci și o duc pe vas, unde imediat este celebrată căsătoria celor doi care apoi pleacă în SUA (mirele nu putea coborî pe țărm fiindcă pe pământul turcesc și-ar fi pierdut cetățenia americană).

Uneori, observația e profundă și vizionară: „Cum vor reuși Junii Turci, despre care ziarele și revistele americane publică elogii extravagante? Clasele guvernante din Islam nu pot fi regenerate câtă vreme Islamul nu este saturat cu un spirit diferit: sacrificiu de sine, inițiativă, proiecție în viitor.” Și din nou o întrebare retorică: „În dimineața asta, era un grup de armeni în sala de mese a școlii. Căutau la noi protecție, hrană și adăpost. Sunt terorizați și au dreptate să fie. Cum poți trăi într-o țară în care știi că guvernul tău nu numai că nu te va proteja, dar îi va incita periodic pe vecinii tăi să te jefuiască și să te ucidă cu ajutorul armatei?” (subl. autoarei).

Helen Davenport Gibbons este prezentă la întreaga desfășurare a evenimentelor, de aceea poate sintetiza, ca în una dintre telegramele lui Talaat pașa în 1915: „Aceasta este ordinea uzuală a lucrurilor: ucide, pradă, arde. Cartierul armenesc e cel mai întins din oraș. Majoritatea locuitorilor depozitează bumbac la parterul casei, ceea ce, împreună cu folosirea generoasă a petrolului lampant, duce la săvârșirea unui holocaust. Acum, spre seară, ne dăm seama de primejdia iminentă la care suntem supuși.” Relatarea devine aproape reportericească: se spune că 800 de case au fost incendiate, numeroși oameni se aflau în ele și dacă se arătau ori încercau să scape prin ferestre sau pe acoperiș erau împușcați, adică oricum mureau. Iar atașamentul scriitoarei este categoric: „Nu mă pot gândi la armeni fără să mi se înflăcăreze inima de afecțiune și de admirație. Cum pot americanii să reziste chemării de a-i ajuta pe oamenii care au curajul să moară pentru credința lor? Trebuie să parvii la nivelul lor de suferință, să te pui în situația în care ei trăiesc de secole sub opresiunea turcească, pentru a-i înțelege.”

Nu este omis să fie consemnat și un exemplu tonic: după ce medicul american Christie îl consolase cu compasiune pe șeicul unei așezări la pierderea fiului aceluia, șeicul a adus 300 de armeni destinați să fie omorâți conform unui ordin primit, dar pe care el îi cruțase fiindcă „oamenii ăștia sunt prietenii doctorului Christie; nu știu de ce vă place de ei, dar dacă așa stau lucrurile iată-i”, unii dintre aceia fiind scoși din mlaștina în care se cufundaseră ascunzându-se de nu li se vedea decât nasul ca să respire (precizează șeicul râzând).

Interesantă însemnarea din finalul corespondenței, în care Helen mărturisește că a decis să scoată din viața ei acel aprilie 1909 și că ea și soțul său nu vor să-și împărtășească amintirile proprii, drept care nu și-au povestit reciproc cele văzute și trăite, nici chiar ce au simțit și făcut. Dar iată că cei doi aveau să aștearnă, după cum am văzut, mărturiile lor prețioase în câte o carte care dăinuiește peste ani. Afirmația imediat următoare din text, însă, este proba unei conștiințe înalte: „Un singur lucru realizăm că-l avem chiar acum: responsabilitatea noastră față de armeni”. Mai mult, există și o acuză directă la adresa marilor puteri: „Vedem atât de clar cât de lipsiți de inimă și cât de cinici sunt diplomații Europei. Ei sunt cauza masacrelor, tot atât cât și turcii.” Și iarăși: „Acum, ceea ce Herbert și eu trebuie să facem este să ne depănăm poveștile și să depunem mărturie cât de convingător putem, și apoi să le etalăm acolo unde le pot afla cât mai mulți.” Ceea ce au reușit.

Sergiu SELIAN

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *