Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Geoffrey Robertson Q. C. : Un genocid incomod: Cine își mai amintește de armeni?

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

download

 

 

Bibliografia lucrărilor consacrate Genocidului armean s-a îmbogățit, recent, cu o carte de importanță aparte: An Inconvenient Genocide: Who Now Remembers the Armenians? (Biteback Publishing Ltd, Londra – 2014; Vintage Books, Sydney – 2014). Autorul ei, Geoffrey Ronald Robertson Q. C. (n. 1946, Sydney), este avocat pledant, specialist în drepturile omului, profesor invitat la Universitatea Queen Mary din Londra. Australian de origine, el a absolvit facultățile de drept la Universitatea din Sydney și la Oxford, iar din 1990 este stabilit, cu familia, la Londra. A reprezentat organizația Amnesty International în diferite cazuri, a fost primul președinte al tribunalului ONU pentru crime de război în Sierra Leone (2002-04) și în 2008 a fost numit de Secretarul General ca unul dintre cei trei membri ai Consiliului intern de justiție al ONU. A înființat și conduce baroul de avocați Doughty Street Chambers, iar în 2011 a fost distins cu premiul baroului din New York pentru realizări în domeniul legislației internaționale. Inițialele Q. C. atașate numelui său semnifică faptul că face parte (din 1988) din Queen’s Counsel, corp legislativ format din juriști desemnați să se afle în slujba monarhului britanic. Robertson este autorul mai multor scrieri de specialitate, printre care: Reluctant Judas (1976), Does Dracula Have AIDS? (1987), The Justice Game (1998), Crimes against Humanity (1999), The Case of the Pope (2010).

Nu este prima oară că Geoffrey Robertson Q. C. abordează tema Genocidului. Angajat în preocuparea sa de a dovedi că masacrele și deportările efectuate asupra populației armene din Imperiul Otoman în 1915-18 au avut caracterul unui genocid și mai ales de a scoate la suprafață faptul că Ministerul de Externe inconvenientgenocide1britanic posedă documente referitoare la cele săvârșite de Junii Turci și totuși refuză să accepte calificarea de genocid, el a dat publicității, la 9 octombrie 2009, un raport de 40 de pagini, intitulat Was There an Armenian Genocide? (A existat un genocid armean?), care ar putea fi considerat compendiul actualei cărți de 280 de pagini. Acel raport fusese comandat de Centrul Armean din Marea Britanie, prin avocatul Bernard Andonian, care îi solicitase opinia și concluzia personală ca autoritate recunoscută în legislația internațională. „Denunțul“ pornea de la un citat menționat ca motto, chiar dintr-un memorandum al Ministerului de Externe, datat 12 aprilie 1999:  „Guvernul Majestății Sale este deschis criticii exprimate în termeni etici. Însă, dată fiind importanța relațiilor noastre (politice, strategice și comerciale) cu Turcia… linia actuală de conduită este singura opțiune posibilă.“

Un genocid incomod se deschide, în afară de binecunoscutele vorbe ale lui Hitler, cu un alt citat, mai percutant: „Masacrarea armenilor a fost cea mai mare crimă de război și eșecul de a acționa împotriva Turciei nu face decât s-o scuze, fiindcă eșecul de a aborda radical ororile turcești înseamnă că toată vorbăria privind garantarea viitoarei păci în lume este o absurditate parșivă și fiindcă, refuzând acum să ne răfuim cu Turcia, dovedim că declarația noastră de «a crea condiții de siguranță în lume» a fost doar o frază sforăitoare lipsită de sinceritate“. Citatul e datat 1918 și aparține lui Theodor Roosevelt. Șase pagini mai încolo, un alt citat, ca motto la introducere, nu face decât să ateste adevărul celui dintâi; el a fost rostit de un alt președinte al SUA, la 19 ianuarie 2008, pe când acela era doar senator, numele său fiind Barack Obama: „Convingerea mea fermă este că Genocidul armean nu-i o afirmație, o părere personală sau un punct de vedere, ci mai curând un fapt confirmat cu prisosință pe baza unei cantități copleșitoare de dovezi istorice. Faptele sunt de netăgăduit și eu, ca președinte, voi recunoaște Genocidul armean.“ Încă așteptăm…

geoffrey-robertson_copy   Consecvent misiunii sale demolatoare, Geoffrey Robertson aduce în discuție, de data aceasta într-un articol publicat în ziarul „The Weekend Australian“ din 8-9 noiembrie 2014 și intitulat vitriolic Appaling silence over genocide (Tăcere cumplită asupra genocidului), atitudinea ministrului de externe australian Julie Bishop, care, într-o scrisoare de răspuns adresată unui anume Ertunç Özen (director la Australian Turkish Advocacy Alliance) și datată 4 iunie 2014, a avut grijă să-l asigure pe avocatul turco-australian, spulberându-i neliniștea, că guvernul de la Canberra nu recunoaște drept genocid evenimentele tragice petrecute în ultimii ani ai Imperiului Otoman și nu dorește să se implice în această dezbatere delicată. Poziția explicabilă politicește a doamnei Bishop (care, ca ministru de externe, se dovedește a fi o persoană capabilă și competentă, unanim lăudată), este totuși incongruentă cu cea a unor colegi din guvern, în frunte cu trezorierul de origine armeană Joe Hockey, numărul 2 în ierarhia cabinetului, care au blamat genocidul numindu-l ca atare. Înfierând-o pe doamna Bishop, de profesie jurist, deci presupunându-se că are capacitatea necesară pentru a constata trăsătura de genocid a masacrelor, Robertson amintește că prim-ministrul australian Tony Abbott, pe când era lider al opoziției, condamnase Genocidul armean, ca să dea înapoi ulterior, ca prim-ministru, când, după ce Parlamentul statului australian New South Wales adoptase o rezoluție de recunoaștere a Genocidului, Turcia a amenințat să interzică accesul parlamentarilor australieni la comemorarea centenarului bătăliei de la Gallipoli (care, la 25 aprilie 2015, va succeda cu o zi centenarului Genocidului). Coincidența face că – așa cum relatează autorul încă din primele rânduri ale introducerii la cartea sa, ca pe o declarație de obiectivitate, drept singura lui legătură cu istoria în temă – un frate al bunicului său, William „Pipe Bill“ Robertson (poreclit astfel deoarece cânta la flaut într-o orchestră), îmbarcat pe un vas de război britanic, avea să cadă răpus de o mitralieră turcească în chiar ziua acum comemorată a debarcării în Dardanele…

Revenind, deci, la Un genocid incomod, se cuvine subliniat din capul locului că Geoffrey Robertson pune ferm punctul pe i afirmând: 1.istoricii și-au făcut datoria când au confirmat, pe baza dovezilor existente, că evenimentele din 1915-18 au avut loc într-adevăr după cum au fost descrise de numeroase și variate surse, și nu este de competența lor să decidă asupra atributului de genocid al acelor evenimente; 2.juriștii pot atesta că, în funcție de concluziile istoricilor, faptele consemnate de aceștia se încadrează în definiția dată genocidului. Ca urmare, autorul nu-și propune să reitereze derularea istorică a faptelor, ci se concentrează asupra aspectului juridic al acestora, analizând cu meticulozitate caracterul infracțional de crimă împotriva umanității al planului pus în aplicare de Junii Turci, pentru a dovedi fără nicio posibilitate de negare că a fost genocid. Demonstrația juristului australiano-britanic începe, evident, de la Convenția de la Geneva asupra genocidului, unde a fost adoptată definiția formulată de Raphael Lemkin. Aici, ne întâlnim cu încă o prezență australiană, ceea ce face și mai paradoxală (din punct de vedere rațional) atitudinea autorităților actuale: Lemkin a prezentat teza lui privind perceperea masacrelor drept genocid ambasadorului Canadei la Geneva, iar acesta i-a făcut cunoștință cu Dr. Herbert Vere Evatt (cunoscut ca „Doc“ Evatt), ministrul de externe al Australiei în epocă și care avea să fie ales, în 1948, președinte al Adunării Generale a ONU. Susținut de Evatt, Lemkin a pus în discuție în subcomitetul juridic al ONU din Geneva proiectul său care, în preambul „recunoscând că în toate perioadele istorice genocidul a produs mari pierderi umanității“, includea așadar și perioada comiterii masacrelor armenești. De altfel, pe baza Convenției adoptate la Geneva, guvernul SUA avea să supună Curții Internaționale de Justiție un text susținând că „masacrarea armenilor de către turci a fost unul dintre exemplele proeminente de crimă de genocid“.

După ce trece printr-un întreg arsenal de arme legislative cu care trage lovituri bine țintite la adresa negaționismului, spulberând toate falsele argumente ale propovăduitorilor acestuia, inclusiv faptul că la vremea comiterii masacrelor termenul genocid nu fusese conceput (dar nici în timpul holocaustului evreiesc!), ceea ce conform definiției nici nu este relevant, Robertson se întreabă pe bună dreptate de ce Armenia, statul care oficial reprezintă națiunea armeană în instanțele mondiale, nu depune un dosar de revendicări la Curtea Internațională de Justiție sau/și la Tribunalul european al drepturilor omului. Reclamând de la Turcia o declarație de mea culpa  pentru crimele comise, chiar și în absența menționării lor ca genocid, el o vede însoțită de acte de bunăvoință ca restaurarea bisericilor (cum s-a procedat la Aghtamar și la Diyarbakır), includerea faptelor în manuale și în lucrări de istorie, până și… cedarea către armeni a muntelui Ararat, ca pe un dar simbolic. În replică, armenii ar trebui să exprime regrete pentru actele teroriste din anii 1970-80, de ucidere a unor autorități turce: „Sunt prea multe masacre moderne produse de ură rasială sau religioasă pentru ca două națiuni civilizate să consume timp, bani și energie politică sfădindu-se asupra unui cuvânt. Dacă există o noțiune alternativă care nu-i o vorbă goală sau un eufemism – iar crimă împotriva umanității nu este –, atunci ea ar trebui folosită de Turcia ca denumire a atrocităților pe care statul precedent le-a săvârșit în 1915 împotriva armenilor, și Armenia ar trebui să accepte scuzele, desigur dacă sinceritatea lor va fi însoțită de unele măsuri de restituire.“

An inconvenient genocide este o carte incomodă pentru negaționismul turc și o lucrare de referință pentru susținătorii cauzei armene, iar autorul ei – un avocat nu numai la propriu, ci și la figurat, al Chestiunii armene. Pictorul Hrandt Avakian propusese cândva ca, în complexul memorial Țițernacaberd din Erevan, închinat victimelor Genocidului, să fie sădiți pomi închinați acelor străini de neamul armean care s-au dovedit a fi, în timp, sprijinitori ai armenilor în parcurgerea și apoi recunoașterea Golgotei lor. În complexul memorial Țițernacaberd din Erevan, închinat victimelor Genocidului, au fost sădiți, într-adevăr, pomi, dar de către tot soiul de oficialități aflate în trecere aleatorie prin Armenia, într-un gest convențional impus, descărcat de orice atașament sentimental. Vanitas vanitatum…

Sergiu Selian

PS.  Într-o competentă și exactă recenzie la cartea lui Geoffrey Robertson Q. C., publicată în ziarul „The Weekend Australian“ din 3-4 ianuarie 2015, reputatul scriitor australian Louis Nowra, prozator, dramaturg, scenarist, relatează propria sa experiență: „Această hipersensibilitate naționalistă (a Turciei – n. mea) nu poate fi supraestimată. În 2010, BBC a înregistrat o piesă scrisă de mine pe baza memoriilor unui vice-consul american, Leslie David, care a fost martor la deportări, marșuri ale morții și atrocități. Întrucât actorii turci se temeau că știrea despre participarea lor va ajunge înapoi acasă, s-au retras ori au jucat sub pseudonime.“

 

 

 

  •  
  •