Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Garin K. Hovannisian : Familie de umbre

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

 

            Garin K. Hovannisian (n.1985, Los Angeles) este ziarist, scriitor și cineast armean, rezident în Armenia și în SUA. A absolvit UCLA și Facultatea de ziaristică a Universității Columbia. A fost beneficiar al Bursei Fulbright pentru creație literară și deținător al Premiului Lynton pentru scrieri literare. Are colaborări la publicațiile „New York Times”, „Los Angeles Times”, „Liberty”, la revista literară trimestrială „Ararat” din New York și la altele. Este producător, coscenarist și coregizor al filmului 1915 The Movie, un thriller psihologic realizat cu prilejul centenarului Genocidului armean. Este căsătorit cu Larisa Hovannisian, fondatoare și conducătoare a asociației Teach of Armenia.

            Calitatea „biografică” a lui Garin K. Hovannisian este aceea că el e nepot al reputatului istoric Richard G. Hovannisian, pionier al studiilor de armenologie în SUA, și cel mai mare dintre cei cinci copii ai lui Raffi Hovannisian, politician, cel dintâi ministru de externe al Republicii Armene independente proclamate în 1991. În această dublă „calitate”, tânărul ziarist a scris cartea Family of Shadows (Familie de umbre), subintitulată A Century of Murder, Memory, and the Armenian American Dream (Un secol de crime, de amintiri și de vise armeano-americane). Publicată de editura new yorkeză HarperCollins în 2010, în versiunea originală – engleză, scrierea a apărut în anul următor la editura Tigran Meț din Erevan, în traducerea armeană a lui Samvel Mcrtician.

            Așa cum remarca un cronicar american al cărții, „Garin K. Hovannisian aduce rigoarea istoricului, lirismul poetului și pasiunea filială nativă”. Iar Vartan Gregorian, fost președinte al Bibliotecii publice din New York, al Corporației Carnegie și al Universității Brown, care l-a învățat armenește pe bunicul lui Garin la colegiul armean din Beirut, aprecia lucrarea drept „o saga extraordinară, un tribut inspirat, plin de pasiune și de apreciere”. Într-adevăr, Familie de umbre este în același timp o narațiune genealogică, o relatare epică a istoriei timpului scurs de-a lungul vieții celor implicați în povestire și o portretizare sentimentală, dar obiectivă, a acelor membri ai familiei deveniți personaje într-o reconstituire și o restituire cu virtuți literare a biografiei lor.

            Povestea începe în Bazmașen, sat din vilayetul Harput/Kharpert, întemeiat în 1165, localitatea natală a lui Kaspar Gavroian, sat care avea să suporte devastările, incendierile și crimele din cursul masacrelor hamidiene ale anilor 1894-96 și apoi ale Genocidului din 1915-18. Scăpând teafăr din avatarurile acelor ani, Kaspar, care între timp luptase în armata generalului Andranic, a plecat în august 1920 în Franța, iar de acolo la New York, unde, ajungând la 30 august, fără a-și cunoaște exact data nașterii, înscrisă și rămasă undeva pe o margine de filă din Biblia familiei, a declarat că avea 20 de ani și cu acest prilej a decis să-și schimbe numele în Hovannisian, după cel al tatălui său, Hovhannes, ca să facă uitat trecutul care îi năpăstuise pe Gavroieni, dar totodată ca să-și onoreze ascendența.

            Stabilit în localitatea Tulare din San Joaquin Valley în California, Kaspar se căsătorește și, la 9 noiembrie 1932, când Franklin Roosevelt câștiga alegerile prezidențiale, i se naște al treilea fecior, care avea să fie botezat Richard, dar și Gable, după actorul preferat al mamei, nume asimilat de tată, drept consolare, cu cel al fratelui său mort pe malul Eufratului, Gabriel; oricum, viitorul istoric va păstra doar inițiala intermediară G.

Kaspar, devenit bărbier, treptat se îmbogățește și începe să cumpere proprietăți până la a o exaspera pe soția Siroon, care exclamă: „Al herik e!” (De-ajuns!) Averea sa va constitui nu numai sursa de existență a familiei, dar și originea unui fond de caritate de care vor beneficia generații de cercetători din Armenia. Dintre copii, Richard, studios, va face figură aparte, neintegrându-se afacerilor familiale și apucând calea lăturalnică a studiilor universitare, devenind în cele din urmă întemeietorul unei catedre de armenologie și editorul unor lucrări istorice, de asemenea autor al monumentalei istorii exhaustive în patru volume a Republicii Armene independente din 1918-20. Nepotul său consemnează un incident semnificativ: la 8 septembrie 1951, în clădirea Operei din San Francisco, este semnat tratatul de încheiere a războiului în Pacific; studentul Richard Hovannisian, aflat printre cei trei mii de de spectatori, se apropie de delegatul Turciei, primul turc pe care îl vedea în viața sa, și îl întreabă privindu-l în ochi: „Mai omorâți armeni?” Când Richard se însoară cu Vartiter, la 2 martie 1957, cei doi cuscri, Kaspar și Hovaghim, se regăsesc așa cum odinioară, în 1918, se aflaseră în aceeași mulțime care aclama intrarea generalului Andranic în Carin/Garin.

            Interesantă observația autorului (botezat cu numele acelui loc) asupra comasării armenilor originari dintr-o anumită zonă a Armeniei apusene într-o aceeași localitate din SUA: cei din Kghi și din Evereg în Detroit, cei din Hadjn în Binghampton, cei din Sivas/Sebastia în Springfield, cei din Tadem în Wankegan, cei din Malatya în Philadelphia, cei din Palu în Providence, cei din Bazmașen în Whitinsville și în Tulare, adesea lucrând împreună într-o aceeași fabrică.

            Spre deosebire de tatăl său, care învățase armeana la maturitate, Raffi, primul copil al aceluia, născut la 20 noiembrie 1959, cetățean american la a treia generație, avea să descopere, la cinci ani, când a început să meargă la școală, că nu înțelegea limba colegilor săi. Armenitatea avea să și-o consolideze după o călătorie pe meleagurile străbune, când – după spusele fiului său, Garin – a stabilit „o insuportabilă empatie cu milioanele de victime masacrate”: „La 23 de ani, Raffi a realizat că nu era un om privat, ci un personaj într-o epopee națională pe care cineva o urmărea în permanență. Undeva, în preajma satului Bazmașen din Armenia apuseană, o umbră începea să-l bântuie.”

            Raffi, care, copil fiind, afirma că voia să fie președinte al Armeniei și despre care însuși Simon Vrațian, ultimul prim-ministru al Republicii Armene din 1918 prezisese la rândul său că va deveni președinte al Armeniei, nu va fi (deocamdată!?) decât ministru de externe al noii Armenii independente, demis de președintele său cu care se împrietenise la toartă, dar care avea o viziune diferită asupra destinului patriei lor comune pe care amândoi veniseră dinafară ca s-o cârmuiască. Tatăl lui Raffi, care la aflarea deciziei fiului său de a se stabili în Armenia exclamase „inacceptabil!”, va lăcrima în ziua de 2 martie 1992, întâmplător a 35-a aniversare a căsniciei sale, când Raffi înălța drapelul roșu-albastru-portocaliu în fața sediului din New York al ONU, același drapel care-i fusese călăuză și convingere lui Kaspar, patriarhul familiei.

            Figura lui Raffi, așa cum o portretizează fiul său și așa cum probabil este în realitate, dacă acordăm credit amândurora, apare sub aura unui patriotism romantic, deloc predispus la compromisuri, drept care crucidada dusă de unul singur în Armenia (unde abia după zece ani de ședere a obținut cetățenia!) s-a împotmolit într-o atmosferă înveninată de corupție și de mercantilism: „Îi luase un an ca să se despartă de primul președinte al Armeniei și șase luni ca să fie dezamăgit de al doilea”. Abia acum înțelegea ceea ce romantismul lui îl împiedicase să vadă: „Uniunea Sovietică se prăbușise – era o realitate – dar poporul armean era condamnat, cel puțin pentru moment, să trăiască în deșeurile acesteia: să respire praful otrăvitor al experimentului eșuat de frăție, putere și corupție.” Deziluzia este și a lui Garin, care, trăind la Erevan, realizează că „oamenii încă aveau credința, dar o pierdeau, cei care câștigaseră independența abuzau de lecțiile ei, memoria lui 24 aprilie 1915 și extazul din 21 septembrie 1991 păreau să se fi evaporat, armenii reveneau la vechile vremuri în care visul diasporan curat al unui cămin liber și întregit, nutrit decenii la rând, în cele din urmă se spulbera”.

            Pe Richard Hovannisian, care a stat o jumătate de secol în fruntea studiilor de armenologie din SUA, obținând respectul intelectualității americane, l-a îngrijorat spiritul de renunțare al fiului său care, pe măsură ce cucerea un post sau/și un titlu, după un timp îl abandona, obsedat că principiile lui nu erau utile acolo unde el le-ar fi vrut aplicate. Întrebat odată de un reporter dacă și-ar propune să se stabilească vreodată în Armenia, Hovannisian-senior a răspuns: „Nu sunt atât de răbdător și de iertător ca Raffi”.

Cert este că un fir roșu trece prin cele patru generații de Hovannisieni: dragostea de neam. Patriotism sau naționalism în sensul cel mai sănătos al noțiunii, sentimentul celor patru bărbați, alimentat și transmis din tată în fiu, este cel al atașamentului față de națiunea lor. Aceasta este și explicația pe care autorul o oferă izbânzii în bătălia pentru Arțakh: „Fapt este că armenii aveau o resursă invizibilă care le-a asigurat victoriile. Aceea era pasiunea aprinsă cu multă vreme în urmă, nutrită de generații, sporită în vremuri de restriște și în sfârșit dezlănțuită pe câmpul de luptă din Karabaghul de Munte. Asta este ce n-au înțeles observatorii internaționali. Armenii luptau nu numai împotriva azerilor; ei luptau și împotriva Junilor Turci, kemaliștilor, bolșevicilor și tuturor celor care de-a lungul istoriei conspiraseră ca să nimicească poporul lor. Ei căutau o compensație care adesea poate părea răzbunare, aceea pentru un secol fără cămin.” Garin K. Hovannisian depune mărturie nu doar pentru familia sa de umbre, ci și pentru o cohortă interminabilă de umbre care cer drept de existență pentru descendenții lor.

 

Sergiu Selian

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *