Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Edward Alexander : O crimă vindicativă

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Edward Alexander, american de origine armeană, despre care nu putem furniza prea multe detalii, a lucrat ca membru (officer) în cadrul corpului diplomatic de informații Foreign Service și a slujit în Berlinul de est și în cel de vest, în Budapesta, în Atena, iar în Washington a înființat redacția emisiunii în limba armeană a postului de radio Vocea Americii pentru URSS. (Internetul este, în schimb, generos în informații cu un alt/omonim Edward Alexander, nearmean, profesor la Universitatea din Washington, eseist, autor de studii literare și de cărți istorice consacrate holocaustului evreiesc, sionismului, antisemitismului etc, și căruia îi este atribuită abuziv, din confuzie de nume, cartea aici prezentată.)

A crime of vengeance (O crimă vindicativă), cu subtitlul An Armenian struggle for justice (O luptă a armenilor pentru dreptate), scriere editată de Authors Guild Backinprint în Lincoln, New England (SUA), în anul 2000, este încă o contribuție la dosarul lui Soghomon Tehlerian (autorul folosește forma uzuală alterată Tehlirian), tânărul armean care, la 15 martie 1921, pe o stradă din Berlin, l-a împușcat pe Talaat Pașa, unul dintre capii Junilor Turci, principal organizator al Genocidului armenilor. Într-un Post-scriptum personal care încheie volumul său, Alexander relatează cum, copil fiind, a fost dus de părinți, într-o seară de duminică, la biserica armenească din Manhattan, pe strada 27, unde, în sala de adunări a lăcașului, a asistat la primirea entuziastă pe care comunitatea locală i-a făcut-o unui tânăr, strângându-i ori chiar sărutându-i mâna, închinându-i-se și îngenunchind în fața lui, iar femeile evident plângând de emoție. El însuși, îmboldit de tatăl său, i-a strâns oaspetelui mâna și s-a ales cu un sărut pe frunte. Abia apoi avea să afle, deși numele încă nu-i spunea nimic, că idolul acela își răzbunase poporul: „Să nu-l uiți niciodată!” – a fost îndemnul tatălui. Fusese Tehlerian. Că micul Edward n-a uitat dovedește cartea pe care avea s-o scrie la maturitate.

Volumul se deschide abrupt cu constatarea că există o teribilă ironie în faptul că, în vreme ce lumea a uitat curând tragedia armeană, „obscurul caporal din Primul Război Mondial”, Adolf Hitler, avea s-o reamintească, păstrată în memoria sa, în cadrul unui interviu acordat în 1931 unui cotidian din Leipzig, punând-o alături de masacrele biblice și de cele medievale. De la această introducere care pune în cadrul istoric al evenimentelor contemporane faptei lui Tehlerian acel atentat, autorul trece brusc la momentul asasinatului, pentru ca apoi, în tot restul cărții, să reconstituiască parcursul împrejurărilor care au dus la acel șocant gest și ulterior procesul intentat justițiarului armean și achitarea acestuia. Grație funcției sale, Alexander a avut acces la documente încă nu pe deplin valorificate, care i-au permis să pună accentul pe detalii semnificative.

În ceea ce îl privește pe Talaat, refugiat și ascuns în Germania, ca și alți criminali otomani vinovați de comiterea Genocidului, în loc să fie extrădat de autorități conform Tratatului de la Versailles, el circula liber, deși sub o identitate falsă, și încerca să-i convingă pe europeni că nu exista vreo problemă armeană, șederea la Berlin fiindu-i asigurată chiar de simpatizanți proturci din Ministerul de externe german, care îi protejau activitatea politică. Ceea ce nu l-a putut apăra, totuși, de glonțul lui Tehlerian. Conform raportului post-mortem întocmit de medicii legiști Schmulinsky și Thiele, Talaat a fost împușcat în cap din spate, o hemoragie cerebrală i-a inundat cu sânge creierul oricum distrus și a provocat moartea instantanee, victima suferind totodată de un atac de cord. La Clubul turc din Motzstrasse, Talaat fusese considerat omul viitorului, apt să-și scoată țara din mizerie, iar Deutsche Bank păstra zece milioane de mărci pe numele lui. Funeraliile grandioase (atunci, Turcia republicană nu a acceptat repatrierea cadavrului) au fost însoțite de lăcrimoase manifestări de simpatie ale unor oficialități germane.

Desfășurarea faptelor imediat următoare arestării lui Tehlerian la fața locului – dus mai întâi de un anume sergent Scholz la postul de poliție al cartierului Charlottenburg, mutat apoi la sediul poliției secrete și ulterior transferat la închisoarea centrală, unde a avut o întrevedere cu prietenul său Kevork Kalustian, care avea să fie numit interpret oficial în cursul anchetei și al procesului – este redată de autor cu minuție și cu acuratețe.  În închisoare, Tehlerian află că, dacă ar fi acuzat de premeditarea crimei din rațiuni politice, ar risca decapitarea, or constatarea unei răzbunări personale l-ar costa doar 15 ani de detenție sau muncă grea. Drept urmare, la proces el va nega premeditarea, invocând un vis în care mama lui îl somase să-și răzbune familia distrusă în Genocid. Un alt factor omis de anchetă a fost adevărul că Tehlerian omorâse anterior, în Constantinopol, un trădător armean pe nume Harutyun Mgrdician, ceea ce ar fi putut constitui o circumstanță agravantă.

Primul efect al asasinării lui Talaat a fost reluarea unor episoade din masacrele și deportările armenilor în presa europeană, resuscitare anticipată și dorită de organizatorii operației. Acest ecou avea să se amplifice după relaterea procesului în presa germană, mai ales că sentința curții a fost nevinovăția acuzatului considerat bolnav marcat psihic și în consecință achitat. Un element foarte important în succesul procesului a fost ignorarea generală a faptului că Tehlerian fusese, în realitate, nu student la medicină în Berlin, ci un agent revanșard (cel dintâi din seria care s-a numit Operația Nemesis) al partidului naționalist Federația Revoluționară Armeană, inițiatorul, planificatorul și făptuitorul lanțului de asasinate care a avut menirea să răzbune moartea unui milion și jumătate de armeni.

Minuțioasă este reconstituirea traseului parcurs de Tehlerian, pornind din Anatolia, până pe strada Hardenbergstrasse din Berlin, traseu conceput de o membră a aceluiași partid (Dașnacțutyun), Yeranuhi Danielian, protectoare și îndrumătoare a viitorului justițiar, până la realizarea legăturii lui cu Comitetul Central din Boston al dașnacilor.

O pondere însemnată în descrierea procesului o au referirile la depozițiile martorilor, cu precădere cea a pastorului german Johannes Lepsius, a generalului Liman von Sanders și a clericului armean Grigoris Balakian. Dacă cel dintâi avea competența și autoritatea cea mai mare datorită activității sale direct implicate în ajutorarea celor oprimați din Turcia, dar a evitat să acuze de complicitate statul german, al doilea, deși a recunoscut persecutarea armenilor de către turci, totuși a negat rolul armatei germane în comiterea fărădelegilor, iar al treilea, fiind el însuși o victimă, și încă una care își crease oportune conexiuni în timpul deportării, a depus cea mai credibilă și acuzatoare mărturie.

Pentru a se decide asupra stării de sănătate mentale a acuzatului, au fost audiați cinci medici care îl examinaseră pe acesta și dintre care doar doi au conchis că Tehlerian nu fusese responsabil pentru acțiunea sa în momentul împușcării lui Talaat. Ceea ce, însă, avea să fie suficient pentru juriu ca să-l declare nevinovat pe justițiarul armean, după pledoariile procurorului Gollnik și ale celor trei avocați ai apărării, von Gordon, Werthauer și Niemeyer. Probabil că impresionante și edificatoare pentru jurați s-au dovedit a fi și afirmațiile lui Tehlerian: „Nu mă consider vinovat deoarece conștiința mea este împăcată” și „Am ucis un om, dar nu sunt un ucigaș”.

La câteva săptămâni după proces, ziarul „New York Times” a publicat în „Current history”, revista sa lunară de politică,  articolul De ce a fost achitat asasinul lui Talaat, în care erau prezentate – în originalul turcesc și în traducere engleză – zece telegrame cu ordine de deportare și de exterminare a armenilor, care dovedeau limpede responsabilitatea guvernanților otomani pentru acel program de anihilare a națiunii armene din Imperiul Otoman.

Printre cei prezenți în public la procesul lui Tehlerian, s-a aflat un evreu de 23 de ani din Germania, Robert M. W. Kempner, student la drept, care – într-un articol publicat ulterior, în 1978, în periodicul „Emuna” din Frankfurt – avea să declare că, în urma acelui proces, se hotărâse să creeze un forum internațional de justiție pentru crimele împotriva umanității. Refugiat în SUA în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, el s-a înapoiat după război în Germania, ca membru al echipei de juriști americani participanți la procesul de la Nürnberg al naziștilor germani. Tehlerian făcuse prozeliți.

Sergiu Selian

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *