Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Dr. Hagop Martin Deranian :

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Președintele Calvin Coolidge și covorul orfanilor armeni

Dr. Hagop Martin Deranian (1922-2016) a fost stomatolog, absolvent al Universității Clark și al Școlii de medicină dentară a Universității Pennsylvania. A servit ca locotenent în Marina SUA. A predat ca profesor universitar la Școala de medicină dentară a Universității Tufts. Numele Hagop i-a fost dat în amintirea unchiului mamei sale, Hagop Bogigian (a se citi Boghighian), unul dintre primii comercianți de covoare din SUA și filantrop dedicat educației tinerelor armence. Mama lui Deranian, născută Varter Bogigian, decedată în 1929, fusese supraviețuitoare din Genocid, în cursul căruia și-a pierdut părinții, primul soț și șase copii. În timpul deportărilor din 1915-16, ea se afla în Urfa, unde misionarul elvețian Dr. Jakob Künzler a ajutat-o în 1916 să ajungă la Alep și astfel să scape.

Dr. Deranian a scris Worcester is America, the story of Worcester’s Armenians (1995) și Miracle man of the Western Front: Dr. Varaztad H. Kazanjian, pioneer plastic surgeon (2007). De asemenea, a publicat în traducerea sa memoriile tatălui lui, Marderos, proprietar al unei băcănii în Worcester, care l-a crescut de la șapte ani, ca al doilea soț al mamei lui (Marderos, stabilit în SUA în 1950, a murit în 1957): Hussenig, the origin, history and destruction of an Armenian town (1996, după o ediție bilingvă în 1981). O piesă de teatru despre prietenia a două fete, Varter Bogigian și Elmas Abkarian, „femei dârze”, Deported, a dream play, scrisă de Joyce Van Dyke, nepoata Elmasei, a fost reprezentată la Boston în 2012.

Inspirat de lucrarea umanitară a misionarului Künzler în Orientul Mijlociu, Dr. Deranian a scris în chip de omagiu President Coolidge and the Armenian orphan rug, povestea unui covor confecționat de copiii armeni dintr-un orfelinat patronat de organizația Near East Relief în localitatea Ghazir, covor donat apoi președintelui SUA. Cartea a fost editată în 2013, la Arlington, de Armenian Cultural Foundation, instituție existentă din 1945, în Boston, unde a fost înființată de bibliofilul Vahan Topalian (1886-1983), originar din Tigranakert. Fundația Culturală Armeană este bibliotecă și muzeu, dar e dedicată sponsorizării programelor artistice umanitare menite să răspândească informații și cunoștințe culturale în general și armenești în particular. Este specializată în colecționarea de cărți și de periodice în limba armeană, însă conține totodată 45.000 de volume în engleză, franceză, germană, italiană, rusă, farsi, multe fiind ediții princeps incluzând scrisori originale și autografe ale autorilor. ACF organizează seminare, expoziții, seri literare, concerte, lecturi, prezentări și lansări de cărți etc. Ea a editat, printre altele, scrierile lui Jakob Künzler și Heinrich Vierbücher consacrate Genocidului.

Dintre tipăriturile fundației face parte și lucrarea Dr. Deranian, prefațată de Ara Ghazarians, custode la ACF. Această introducere se axează pe activitatea organizației NER, întemeiată în 1915 ca succesoare a Comitetului american pentru ajutorarea Armeniei și a Siriei, instituție înființată în urma apelului urgent lansat de ambasadorul american în Imperiul Otoman, Henri Morgenthau, prin eforturile industriașului și filantropului Cleveland Dodge și cu sprijinul președintelui american Woodrow Wilson. NER a salvat viețile a peste un milion de refugiați, inclusiv 100.000 de orfani armeni răspândiți după Genocid în Orientul Mijlociu și în Caucaz. Între 1915 și 1930, a fost colectată suma de 100 milioane dolari și au fost mobilizați o mie de medici, de infirmieri, de slujbași civili și de voluntari. Mai puțin cunoscută – scrie Deranian – este povestea orfelinatului NER din Ghazir, în Liban (ulterior, în Siria), și a fabricii de covoare de acolo, administrată de „Papa” Künzler, reputat drept „tatăl orfanilor armeni”, împreună cu soția sa, „Mama” Künzler. În 1922, 1.400 de fete lucrau în acel atelier, iar de pe la mijlocul anilor 1920, o parte dintre ele au confecționat un covor pe care Künzler decisese să-l prezinte preșdintelui Coolidge la Casa Albă, în semn de recunoștință a poporului armean față de poporul american.

După câteva decenii de cercetări, Dr. Deranian a așternut pe hârtie istoria acestui covor cunoscut drept Covorul Ghazir sau Covorul Coolidge. În prefața sa, datată semnificativ 24 aprilie 2013, ca și cea a lui Ghazarians, el precizează că această poveste fusese resuscitată de doamna Alice Jernazian Haig din California, care își începuse căutările în 1973, când plecase la Washington. Inițial, nu aflase nimic despre soarta covorului, dar perseverând îl găsise la Farmington, Connecticut, în casa fiului fostului președinte american, John, care intenționa să-l doneze fermei din Plymouth Notch, Vermont, a familiei sale. În amintirea relației foarte apropiate, în timpul Genocidului, a mamei lui Deranian, Varter, cu părinții ei, reverendul Ephram Jernazian și soția lui, Marie, Alice a înmânat rezultatul studiilor sale doctorului, stimulându-l să continue cercetarea. Mai mult, peste ani, Deranian a întâlnit-o întâmplător pe Vartoohi Gulezian, una dintre „autoarele” covorului și care, trimisă în 1926 în SUA, cunoscuse personal cuplul Coolidge la Casa Albă. Calvin Coolidge, instalat  ca președinte în noiembrie 1924, a fost al șaselea vicepreședinte american care a preluat funcția după moartea predecesorului său; el nu a candidat pentru un nou mandat în 1928, dar perioada cârmuirii lui a fost considerată „cei mai prosperi și mai înfloritori șase ani de la Războiul Civil încoace”.

Dr. Jakob Künzler, medic protestant elvețian, s-a aflat în slujba organizației Deutsche Orient Mission în Urfa încă din 1899, vreme de 25 de ani ajutând locuitori oprimați din Imperiul Otoman. În 1939, el avea să scrie în memoriile sale, printre altele: „Am decis să slujesc acest popor ca un adevărat frate. De atunci, am ajuns la convingerea profundă că toate schemele barbare menite să distrugă poporul armean vor fi întotdeauna sortite eșecului.” Sub auspiciile NER, Künzler a evacuat din Turcia, ducându-i în Liban (pe atunci, Siria), 8.000 de orfani, între care 1.000 erau din Urfa, 1.000 din Mardin și 5.000 din Harput. Ei au fost plasați într-un frumos sat alpin, Ghazir, situat la vreo 70 km nord de Beirut, și instalați într-o veche mănăstire transformată în orfelinat, unde au rămas între 1922 și 1930.

În 1897, misionarul german pastorul Johannes Lepsius a înființat în Germania un atelier de confecționat covoare, pe care apoi l-a transferat la Urfa și în care aveau să fie pregătiți artizani armeni. După doi ani, atelierul a fost închis, dar în 1923 a fost redeschis în Ghazir, sub conducerea unui tânăr pe nume Hovhannes Taschjian, „absolvent” al acelui atelier, care tocmai atunci căuta de lucru în Ghazir, iar el, ca maistru, a început să-i instruiască pe orfanii armeni în arta țeserii covoarelor, rămânând în acea funcție timp de opt ani. În șase ani, cele 1.400 de orfane au produs 3.240 de covoare, dintre care 400 au avut certificat de înaltă calitate. Un călător american, Harry A. Franck (1881-1962), a descris și comentat  munca dificilă a micuțelor care înnodau și tăiau mii de fire pentru a da la iveală o operă de artă. În 1929, cabinetul de miniștri al Libanului a vizitat fabrica și, ca urmare, președintele statului i-a conferit doctorului Jakob Künzler Ordinul de Merit al Libanului.

Fiica lui Künzler, Ida Alamuddin, avea să susțină că ideea de a oferi în dar un covor Casei Albe fusese a tatălui ei. În orice caz, decisivă a fost hotărârea reverendului George Barclay Acheson, secretar-general asociat al NER. Covorul a fost confecționat sub directa supraveghere a lui Taschjian. Unul dintre cele 100 de războaie de țesut – câte a avut în final atelierul – a fost alocat, fiind mai mare, unui covor Isfahan de 20m2  (3,53 metri/5,62 metri), cu 4.404.206 noduri. Patru sute de fete au lucrat la el în ture vreme de câteva luni. Modelul a fost inspirat dintr-un covor persan din colecția muzelui german din Dresda, nodurile erau turcești, iar vopselele vegetale au fost pregătite de Taschjian. În desen, sunt incorporate 144 de animale (lei, unicorni, maimuțe etc) și păsări; frunze de palmieri în colțuri sunt legate de o rozetă centrală prin lujeri de viță.

Covorul trebuia să ajungă la Casa Albă înainte de 6 decembrie 1925, zi desemnată drept Duminica Regulii de aur internaționale, care între 1923 și 1929 a fost marcată de obligația ca americanii să mănânce un singur fel de mâncare similară celei servite în orfelinate și banii economisiți să fie vărsați la fondul NER. În urma publicității făcute covorului, în acel an s-au colectat patru milioane de dolari. Prezentarea covorului a avut loc la 4 decembrie, când un comitet al NER, condus de Dr. John H. Finley, vicepreședinte al Comitetului executiv al organizației, l-a oferit președintelui Coolidge, acesta expediindu-i lui Finley o scrisoare de mulțumire în care îi cerea să exprime gratitudinea sa orfanelor care îl lucraseră și îl asigura că opera fetelor armene va ocupa un loc de onoare la Casa Albă. Covorul a rămas, într-adevăr, acolo pe timpul administrației Coolidge, până în martie 1929, fie în East Room, fie în camera de primiri.

Un an după aceea, două dintre cele mai iscusite țesătoare, Vartoohi, atunci în vârstă de 15 ani, și Galena, în vârstă de 14 ani, au fost primite de soții Coolidge. Președintele era sensibil la tragedia fetelor: când avea 12 ani, își pierduse mama; după șapte ani, murise sora lui; în 1924, îi murise fiul de 16 ani. Fetele fuseseră selectate să participe la expoziția internațională din Phipadelphia, închinată împlinirii a 150 de ani de la proclamarea independenței SUA și unde ele aveau să facă o demonstrație la un război de țesut în pavilionul NER. La 3 noiembrie 1926, avea loc emoționanta întâlnire cu președintele țării, la care orfanele i-au făcut cadou primei doamne două batiste brodate din olandă. Vartoohi și Galena au rămas în SUA.

Cât despre covor, el a fost ambalat și transferat, la 4 martie 1929, după instalarea oficială a noului președinte, Herbert Hoover, în locuința de 12 camere a cuplului Coolidge, în Northampton, Massachusetts, și întins în sufragerie. După moartea soțului ei la 5 ianuarie 1933, doamna Coolidge s-a mutat în 1938 într-o casă nou-construită, în care sufrageria a fost proiectată de architect după dimensiunile covorului. Când a dispărut și ea, în 1957, fiul său, moștenitorul covorului, l-a luat în locuința sa din Farmington, unde a rămas până în 1974. John s-a mutat într-un apartament, acolo covorul era prea mare și a fost depozitat la ferma familiei, în Plymouth, până în 1982, când a fost expediat la colecția Casei Albe. Evaluat, conform protocolului, de James Mark Keshishian, covorul a fost apreciat la o valoare de 17.500 dolari și ca având o calitate rară, neobișnuită, cu foarte bune culori și păstrat în condiții excelente. În două rânduri, covorul a fost scos din depozit: în septembrie 1984, fost arătat autorului cărții și lui Set C. Momjian, fost ambasador al SUA la ONU, iar la 6 iunie 1995 l-a văzut Vartoohi Gulezian, însoțită de copiii ei, Martin și Charlotte, împreună cu soțul acesteia, Albert Movsesian. Armenii duc o campanie de expunere publică a covorului. Sub legislația SUA, însă, cadourile primite de președinte pot fi expuse doar la Casa Albă sau într-un muzeu patronat de Smithsonian Institute. Pe de altă parte, se consideră că expunerea covorului ar putea dăuna bunelor relații americano-turce…

Sergiu SELIAN

  •  
  •