Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Dick Tahta : „Asocierile Araratului”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Dick Tahta (1928-2006), pe numele real Dikran Takhtabrunian, a fost matematician, profesor și scriitor britanic de origine armeană. Tatăl lui, descendent dintr-o familie de negustori de bumbac din Istanbul, în 1927 s-a stabilit împreună cu soția în Manchester, unde a condus filiala unei companii numite Manchester Textile Exporters. El și-a prescurtat numele, din rațiuni comerciale, pentru uzul anglofonilor, în Tahta. Fiul său avea să explice în cartea aici prezentată etimologia numelui armenesc derivat din cuvinte turcești ușor modificate: tahta semnifică scândură, iar burun înseamnă, tot în turcă, nas; traducerea nas de lemn s-ar putea explica fie de la cazul unui probabil strămoș care a plecat la Viena ca să i se transplanteze un nas de lemn, fie de la hamalii din port care își protejau nasul cu o apărătoare de lemn ca să nu-l roadă frânghia poverii, fie că cineva dintre străbuni își pierduse nasul având sifilis și îi fusese înlocuit cu unul de lemn etc.

Părinții lui Dikran au procedat logic și înțelept pentru niște diasporani, vorbind acasă armenește cu copiii și pe de altă parte asigurându-le o învățătură englezească. Deși numele băiatului avea să fie abreviat, tot din rațiuni oportuniste, în Dick (care, la anglofoni, este versiunea scurtă pentru Richard), purtătorul lui nu și-a uitat nicicând rădăcinile armenești: de pildă, tot la doi ani, el își vizita rudele rămase la Istanbul. În 1946, Dick a obținut la Oxford o bursă universitară cu care a studiat matematica, literatura engleză, filozofia și istoria. În timpul liber, a catalogat biblioteca arhiepiscopului armean de Manchester, Matteos Indjeian (1877-1950) și cu acest prilej a citit o serie de cărți aflate acolo. De altfel, vreme de 60 de ani, norma lui de lectură avea să fie o carte pe zi. După o scurtă activitate în ziaristică, datorită căreia a învățat să scrie clar și simplu, în 1954 a început să predea la Rossall School, pe care o absolvise inițial, engleza și istoria, de asemenea treptat matematica. A predat, apoi, matematica la St. Albans School, unde studia viitorul reputat savant Stephen Hawking. Acesta din urmă avea să aprecieze ulterior cu respect contribuția profesorului la formarea sa, considerându-l pe „Mr Tahta” o sursă de inspirație pentru el, datorită căruia a devenit profesor de matematică la Cambridge, un post deținut cândva de Newton. Dick a mai predat matematica la alte colegii și facultăți până la pensionarea lui timpurie în 1981, după care a practicat profesoratul în SUA și în Africa de Sud. A fost membru al Asociației profesorilor de matematică, a fondat și redactat revista organizației, „Recognitions”, iar între 1983 și 1987 a fost coredactorul unei alte publicații, „Mathematics Teaching”. A ținut lecții de matematică la televiziune și a promovat abordarea vizuală a matematicii, îndeosebi a geometriei. A scris o serie de articole și lucrări de matematică, ultima sa carte, publicată cu doar câteva zile înainte de moartea lui, fiind The fifteen schoolgirls, despre Thomas Kirkman, cleric și matematician amator. A fost catalogat drept unul dintre cei mai buni profesori de matematică din generația lui, o persoană dotată, inteligentă și generoasă, un perfecționist care a inculcat energie intelectuală în discipolii săi. A mai fost interesat de pictura renascentistă, de istoria bisericii, de poezie și de lingvistică.

O carte originală, în același timp ingenioasă și captivantă, a scris Dick Tahta în afara preocupărilor lui matematice: Ararat associations (Black Apollo Press – Cambridge, 2006). Extinzând paranteza, să notăm că aceeași editură britanică avea să publice în 2007 traducerea engleză a aceluiași autor abordat aici (dar însoțit de Haig Tahta – fratele său și de Hasmik Ghazarian), romanul scriitorului armean Gurghen Mahari (1903-1969), Burning orchards (Ayrvogh ayghestanner – Livezi în flăcări). Cât privește Araratul din titlul cărții lui Tahta, nu este vorba de ilustrul masiv muntos, sau mai precis nu este vorba direct de el, ci de filmul omonim al lui Atom Egoyan, realizat în 2002. Iar asocierile sunt comentarii scrise de matematicianul reformat asupra unor elemente extrase din pelicula reputatului regizor canadian de origine armeană.

Înainte de toate, trebuie remarcat că, pe lângă informațiile oferite din istoria, cultura, religia, viața socială armeană, pe care le avea asimilate, Tahta își valorifică aici cunoștințele din alte varii domenii universale. Acestea vin să fie încorporate în partea a doua, amplă și substanțială, a volumului. Primele două capitole sunt rezervate prezentării filmului al cărui subiect ramificat și amalgamat ca desfășurare temporală nu-l vom amănunți. Dar există și în acestea intervenții enciclopedice ale autorului. Într-un cuvânt și într-un final, pelicula lui Egoyan rămâne un pretext pentru cartea lui Tahta, care se constituie astfel într-un almanah de documentație armeană. Un lucru se mai cuvine spus și acela e formulat răspicat de Tahta undeva pe la sfârșitul scrierii sale: deși Ararat-filmul pune în discuție, în câteva modalități, importanța recunoașterii Genocidului pentru armeni, îndeosebi pentru cei din diaspora, totuși el nu este un film despre Genocid ca atare, ci despre existența acestui subiect în conștiința generațiilor care au urmat. Și – tot așa cum corect observă autorul – Egoyan a ales formula film-în-film prin povestea cineastului (franco-armean?) Edouard Saroyan, interpretat de Charles Aznavour și care turnează o peliculă despre episodul luptei de autoapărare a armenilor din Van în 1915, pentru ca astfel să nu-și exprime în chip subiectiv opinia asupra faptelor istorice și – aș adăuga – ca să se derobeze de operația directă a reconstituirii care ar fi putut avea accente artificioase, lăsând acest transfer în actualitate în seama lui Saroyan. Încă o paranteză, una anecdotică: Aznavour a mai interpretat un personaj cu exact aceleași nume și prenume într-un film al lui François Truffaut, Trageți în pianist! (ca să trecem ușor peste detaliul că a mai existat un celebru Saroyan).

Așadar, în primul capitol, intitulat – cum altfel? – Ararat, Dick Tahta face o cronică ad-hoc a filmului omonim, menționând personajele, interpreții și mai ales punând accentul pe prezența pictorului armean – originar din Van – Vostanic Adoian (Arshile Gorky), întemeietorul expresionismului abstract în SUA. Primul element asupra căruia se apleacă excursul lui este, evident, muntele Ararat. Din capul locului, autorul abordează un procedeu aplicat pe parcursul cărții sale, incluzând câte un „cartuș” cu subiect aparent lăturalnic, dar binevenit pentru completarea informativă. Aici, de exemplu, citează un fragment din scrierea profesorului Friedrich Parrot referitoare la prima escaladare a Araratului, realizată de el însuși și în care este menționat unul dintre companionii săi, clericul-scriitor Khaceatur Abovian.

Dramatis personae, al doilea capitol, pe lângă alte scene narate, evocând relațiile dintre personaje, expune prezența rodiei în realitatea armeană, citează poezia Inimă de mamă de Avetik Isahachian și o altă poezie de Siamanto (ulterior va fi redat și poemul Dansul în traducerea lui Peter Balakian), pe care Gorky pretindea a fi fost a lui. De altfel, Tahta va persista cu această modalitate în continuare, presărând în corpul cărții poezii armenești fie în original (chiar în scriere armeană sau transliterate în alfabet latin), fie în tălmăcire engleză. Pe alocuri, aproximările autorului nu foarte competent în scrierea armeană șchioapătă și dau în erori ortografice, dar asta nu afectează intenția generoasă. Ca să încheiem această divagație critică, să adăugăm – fără a fi defel un reproș, ci doar o consemnare – că, ori de câte ori are prilejul să intervină auctorial cu amănunte biografice rezonând la comentariul său, Tahta se oprește și ne introduce în existența sa personală trecută și prezentă, ceea ce – trebuie să recunoaștem – conferă culoare textului.

Dar ce comentează autorul, extrăgându-și motivațiile din pelicula lui Egoyan? Mai întâi, ca episod istoric, Vanul din 1915 (începând chiar cu cartea lui Mahari, menționată aici la început), inclusiv memoriile unui martor ocular, medicul misionar american Clarence Ussher, care apare și în filmul-din-film. Apoi, trei capitole copioase, consacrate religiei, limbii și respectiv istoriei armene. Cel privind religia pare cam „lipit” în raport cu scenariul Ararat-ului, mai ales (cum admite însuși autorul) lungul subcapitol despre sectele eretice armenești, însă poate fi apreciat pentru caracterul său informativ, îndeosebi subcapitolele închinate arhitecturii bisericești – chiar dacă însoțite de narațiuni personale –, cu precădere cea a lăcașurilor din Ani și din Aghtamar, prezente în film. Subtil și detaliat este capitolul lingvisticii, dominat – totuși – de Komitas și de cântecul său Grung/Krunk (Cocorul) cu conotațiile de rigoare legate de pribegie, dar incluzându-i și pe Grigor Narecați și Nahapet Kuceac, prezențe obligatorii în orice comentariu asupra literaturii armene (medievale). La fel de ofertant este capitolul istoriei, începând cu o privire generală asupra Hayastan-ului (Armenia pentru armeni, titularizată ca atare în primul subcapitol), continuând cu bătălia selgiuco-bizantină de la Manizkert, în 1071, care avea să marcheze sfârșitul imperiului roman de răsărit, dar și al unei Armenii oricum evanescente. Nu putea lipsi abordarea Genocidului, incluzând citate din cartea Zabelei Esaian, Printre ruine (vezi recenzia în nr. 5-6/2017 al acestei reviste), dar și din alți scriitori și mai cu seamă din declarațiile unor supraviețuitori. Racordul cu filmul e făcut aici mai frecvent decât în pasajele anterioare, mai ales când se pune în discuție problema recunoașterii: Morgenthau, Lepsius, Andonian, Talaat se întâlnesc cu regizorul Saroyan, cu tânărul Raffi (a se observa rezonanța istorico-literară a numelor de personaje, la care se adaugă Ani), iar Werfel și Balakian (Grigoris și Peter) sunt chemați la bara apărării. O frumoasă Conversație imaginară între autor, filozoful antic armean neoplatonician David Neînvinsul, diaconul Kistor, Elizabet Ussher, Kuceac, Michael Arlen, William Saroyan, adunați în jurul unei mese pentru a dezbate idei și a-și exprima părerile, încheie cartea. Un sfârșit pur artistic al unei scrieri incitante și totodată tezaurizând importante noțiuni izvorâte din disecarea fenomenului numit armenitate.

Sergiu Selian

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *