Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / David Charlwood : Genocidul armean

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

David Charlwood este ziarist britanic pe probleme internaționale, absolvent al facultății Royal Holloway a Universității din Londra. A publicat în British Journal of Middle Eastern Studies o lucrare de cercetare a istoriei Orientului Mijlociu la începutul secolului XX. Scrierile lui au apărut în seriile History of terror și Cold war 1945-1991 ale Editurii Pen & Sword din Barnbley, Yorkshire (Marea Britanie): 1920: A year of global turmoil, Suez crisis 1956, Churchill and Eden, partners through war and peace.

Un astfel de volum este și Armenian Genocide cu subtitlul lămuritor The crime of World War I (Crima Primului Război Mondial), editat în 2019 în colecția „Istoria terorii”. Modest cantitativ, el acoperă totuși destul de substanțial tematica anunțată în titlu (există chiar un capitol despre genocidurile grec și asirian). De asemenea, bogat ilustrată cu fotografii adecvate, lucrarea se susține cu relatarea destinelor unora dintre victime și cu dovezi rămase de la martori oculari, unii fiind diplomați care au încercat să intervină pentru a-i salva pe armeni, în principal Henry Morgenthau, ambasadorul SUA în Imperiul Otoman în acea perioadă.

Introducerea demarează cu faimosul citat dintr-un discurs al lui Hitler și se axează pe caracterul de pionierat al Genocidului armenilor în raport cu Holocaustul evreilor, relevându-se o deosebire esențială: „Uciderea a șase milioane de evrei n-a fost uitată, dar în Turcia de astăzi încă este un delict menționarea publică a Genocidului armean”. Rădăcinile acestei atitudini negaționiste sfidătoare a adevărului istoric trebuie căutate în sadismul deciziei luate de „artizanul” Genocidului, ministrul de interne Talaat pașa, care îi ura pe armeni cu mult înainte de plănuirea crimei. Într-o discuție neoficială cu un profesor universitar danez la o întâlnire de afaceri, în 1910, această „stea în ascensiune a mișcării Junilor Turci” – cum îl etichetează autorul – i-a spus interlocutorului său: „Vedeți, între noi [turcii] și acești oameni [armenii] există o incompatibilitate care nu poate fi soluționată în mod pașnic; ori ei ne vor submina de tot, ori noi îi vom anihila pe ei. Dacă voi veni vreodată la putere în această țară, mă voi folosi de întreaga mea prerogativă ca să-i exterminăm pe armeni.” Intenția noii conduceri a fost, în fapt, turcizarea imperiului prin excluderea elementelor neturcice, în principal a armenilor, a grecilor și a asirienilor. La animozitatea determinată de pozițiile sociale deținute de unii membri ai minorităților etnice, se adăuga – în cazul armenilor – pretextul legăturii tradiționale cu o putere potrivnică otomanilor, Rusia. Odată declanșat războiul cu Rusia prin atacul-surpriză al otomanilor asupra flotei din Odesa, atenția oficialităților turce s-a îndreptat asupra armenilor. Poliția din Constantinopol strânsese (nu fără colaborarea unor delatori armeni) nume, adrese, fotografii ale unui număr de circa 2.000 de intelectuali și notabilități din comunitatea armeană, temându-se de cooperarea lor cu inamicul. În fapt, „majoritatea armenilor se identificau mai curând cu Turcia decât cu Rusia”. Astfel, la 10 noiembrie 1914, o circulară a Patriarhiei Armene făcea apel ca armenii din provinciile otomane să răspundă ordinului de mobilizare și să se înscrie în armată, supunându-se totodată rechizițiilor impuse de starea de beligeranță și contribuind cu fonduri, întrucât „națiunea armeană, ca parte indivizibilă [subl. mea] a patriei otomane [?] este gata, după cum o cer împrejurările, să facă orice sacrificiu pentru a demonstra loialitatea și patriotismul său”.

Sub titlul Țapi ispășitori, capitolul al treilea relatează procesul de recrutare și apoi de nimicire a populației armene masculine. O rugăciune vânturată în epocă de turci glăsuia: „Doamne, fă-i orfani pe copiii lor, văduve pe nevestele lor și dă bunurile lor musulmanilor”. Într-un război declarat nu numai religios (djihad), ci chiar „sfânt”, armenii erau văzuți ca dușmani ai lui Dumnezeu.

Amploarea masacrelor declanșate și comise asupra populației armene este sugestiv sintetizată de un bătrân țăran armean care, părăsindu-și căminul de undeva la nord de lacul Van, pe un drum înnoroiat care trebuia să-l ducă la pozițiile rusești, i-a spus unui diplomat occidental aflat în trecere pe acolo: „Am văzut ravagiile războiului din Crimeea, ale războiului ruso-turc din 1877-78, ale masacrelor armenești în 1894-96 și domnia terorii care a urmat până în 1914; dar măcelurile care se fac din aprilie încoace sunt de-a dreptul îngrozitoare și cele mai cumplite la care națiunea armeană a fost supusă în cursul îndelungatei sale istorii.”

Într-o succesiune a faptelor, autorul intercalează rolul Germaniei prin persoana ambasadorului Wangenheim, aliat fidel al Junilor Turci, care deci aproba și încuraja operațiile acelora. Morgenthau a consemnat în memoriile sale o propunere a lui Wangenheim, care opina că armenii și turcii nu puteau conviețui la un loc și ca atare sugerase ca americanii să ia la ei o parte dintre armeni, urmând ca germanii să ducă pe alții în Polonia, de unde, ca reciprocitate, aveau să trimită evrei în Turcia, impunându-le condiția să nu aplice acolo scheme sioniste. Antipatia ambasadorului german pentru evrei era similară celei a lui Talaat pentru armeni: amândoi numeau pe evrei și respectiv pe armeni „cetățeni indezirabili”.

Un diplomat obiectiv și umanist, în schimb, s-a arătat a fi consului american din Harput, Leslie A. Davis, în viziunea căruia Genocidul armenilor era „probabil cea mai teribilă tragedie care a lovit un popor în istoria omenirii”. El a fost nu numai martor, ci și salvator, când de pildă – pe lângă intervențiile sale la autoritățile otomane – a adăpostit 80 de armeni vreme de doi ani, plasându-i în locuințe sigure, și a trimis în Rusia refugiați armeni scăpați de la deportare de-a lungul Eufratului. Înregistrând 10.000 de cadavre într-o singură vale, el a consemnat și violența ucigașilor: „Un lucru remarcabil despre acele trupuri a fost că aproape toate erau despuiate. Pe multe dintre ele, se vedeau răni făcute de baionete, îndeobște în piept sau în burtă, uneori în grumaz. Puțini fuseseră împușcați, pentru că gloanțele erau prețioase, și mai toate femeile zăceau întinse pe spate și aveau urme de mutilare barbară de la baionetele jandarmilor.”

Tot Davis, care a găzduit familii de armeni în grădina consulatului său, avea să scrie că în același timp, în scuarul din fața clădirii, turcii se adunau în fiecare seară rugându-se lui Allah să-i binecuvânteze în efortul lor de a-i ucide pe detestabilii creștini. Atitudinea aceasta înjositoare deriva din legea islamică Șarı’a, care îi considera pe cei de altă credință dhimmi, adică cetățeni de clasa a doua. Denominația se aplica atât creștinilor, cât și evreilor, dar în schimbul plății unei taxe speciale aceștia puteau să-și practice religia în spatele ușilor închise. La începutul secolului XVIII, taxa furnizase 45% din venitul guvernului otoman. Statutul de dhimmi, care nu era unul protector, presupunea și o serie de restricții sociale. Intenția acestei departajări a fost formulată drept concluzie de un diplomat german din Adana: „Orice nemusulman era descris ca o persoană murdară și mi-a fost clar că toți armenii trebuiau să fie exterminați până la ultimul copil, ceea ce era sortit de turci tuturor creștinilor, sub deviza Turcia pentru turci”. Așa se face că, pe lângă armeni, au mai fost eliminați 300.000 de creștini asirieni și caldeeni, lucru confirmat de Morgenthau, care a scris că tot ce relatase despre soarta armenilor putea fi reluat în privința grecilor și a asirienilor.

Când un alt diplomat, de data aceasta german, s-a arătat incapabil să descifreze intențiile Junilor Turci, Ahmet Eyub Sabri, un administrator turc trimis în iunie 1915 de la Constantinopol la Alep ca să coordoneze deportările, i-a spus aceluia: „Tot nu înțelegeți ce vrem noi! Vrem să stârpim numele de armean.”

Au căzut victime colaterale și unii binefăcători ai armenilor. Medicul american Fred Shepard, un om modest și dedicat profesiunii sale, umbla călare prin sate depărtate, acolo unde nu existau spitale, ca să trateze bolnavii. La o festivitate organizată în onoarea lui după ce primise o medalie de merit de la Crucea Roșie, el a declarat că venise în țara aceea nu ca să facă bani sau ca să câștige o reputație, ci ca să ajute oamenii. După ce a tratat câteva luni soldați turci într-un spital din Constantinopol, s-a înapoiat la spitalul său din Aintab, de unde, pe lângă operațiile efectuate acolo ca medic chirurg, se deplasa să-i ajute pe armenii din împrejurimi, care încă nu fuseseră dislocați. Tot la două zile, mergea la un complex de clădiri pe jumătate construite, care adăpostea sute de persoane, și îi trata pe bolnavii de tifos. Maladia era răspândită prin păduchi și l-a răpus în cele din urmă chiar și pe Shepard, la două săptămâni după ce fusese contaminat. Soția sa avea să relateze că la înmormântarea medicului un armean spusese: „Nu l-am văzut pe Iisus, dar l-am văzut pe doctorul Shepard”.

Cartea lui Charlwood se încheie cu un capitol intitulat Sfârșitul Armeniei, sugerând operația tutelată de Mustafa Kemal, care a desăvârșit lucrarea Junilor Turci: „Naționaliștii turci, deși n-au purces la organizarea unei eradicări a armenilor în maniera guvernului lui Talaat, au fost totuși hotărâți să nu-i lase pe aceia să locuiască în Turcia, iar dacă rămâneau, lor le era foarte comod să-i omoare”. Epilogul volumului aduce Chestiunea armeană în contemporaneitate, menționând poziția negaționistă a Turciei, a cărei politică o continuă pe cea a lui Atatürk, aceea de menținere a „identității turce” în scopul conservării și dezvoltării republicii.

Sergiu SELIAN

  •  
  •