Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Claude Mutafian : Saga armenilor de la Ararat la Carpați  

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Armen (Claude) Mutafian (n. 1942, Clamart, Franța) este matematician și istoric armean din Franța, fiul reputatului pictor Zareh Mutafian. E profesor asociat de matematică la Universitatea Paris 13 în Villetaneuse, doctor în istorie la Universitatea Paris 1 Pantheon-Sorbonne, membru corespondent al Academiei de științe a Armeniei. După ce a publicat câteva cărți de algebră, în anii 1980 s-a dedicat studiului istoriei armene. În acest din urmă domeniu, a scris Cilicia la răspântie de imperii (1988), Regatul armean al Ciliciei în secolele XII-XIV (2002), a alcătuit un Atlas istoric al Armeniei (2001), este coautor al unei cărți despre Arțakh și a redactat cataloagele unor expoziții de cultură și de istorie armeană organizate în Franța.

Cea mai recentă lucrare a lui Claude Mutafian este La Saga des Arméniens de l’Ararat aux Carpates (Les Belles Lettres, Paris, 2018), volum editat cu sprijinul Ministerului culturii din Armenia, al Muzeului național de istorie a Armeniei, al Ambasadei Armeniei din România, al Uniunii Armenilor din România și cu generoasa contribuție materială a Fundației Calouste Gulbenkian din Lisabona. Ca și alte scrieri ale sale – Armenia Levantului, cele despre Cilicia –, Mutafian consacră noua lui carte diasporei armene, de această dată armenilor din Europa de est, adică din Polonia, din Ucraina, din Ungaria, din Bulgaria și din România. Și, tot ca și alte lucrări alcătuite de el, Saga armenilor de la Ararat la Carpați are un aspect impresionant mai întâi ca realizare grafică, cele 450 de pagini fiind abundent ilustrate cu hărți, fotografii, reproduceri de manuscrise, portrete, imagini de obiecte și de lucrări de artă etc. Iconografia este atât de bogată, încât cartea se prezintă mai curând ca un album, iar textele, atunci când nu sunt explicații la imagini, par comentarii suplimentare la paginile cu ilustrații. Oricum, aceasta mărturisește efortul și scrupulozitatea autorului de a căuta, colecta și clasifica dovezi dintre cele mai pertinente și detaliate asupra viețuirii în timp a armenilor în ținuturile carpatice și subcarpatice.

După ce îl familiarizează pe cititor cu obiectul lucrării sale printr-o introducere însoțită de o hartă actuală, de una fizică și de o a treia, a posesiunilor otomane în Europa la sfârșitul secolului XVIII, păstrată la congregația din Veneția a călugărilor mkhitarieni, Mutafian aduce în scenă doi călători armeni în Europa răsăriteană: Simeon Lehațí (adică polonul), originar din Crimeea și stabilit la Lvov, oponent înverșunat al lui Nicol Torosovici, inițiatorul procesului de catolicizare a armenilor din Polonia; și Minas Pjșchianț, originar din Trapezunt, mkhitarian din Veneția, instalat în Crimeea și autor, printre alte scrieri, al unor note de călătorie din Polonia.

Capitolul Armenii în Bulgaria și în Ungaria reface drumul armenilor bizantini prin Balcani spre Europa, mărturie stând toponime armenești actuale din Bulgaria, de asemenea prezența negustorului și a diplomatului Manuc Bei Mirzaian, originar din Rusciuc și care s-a stabilit în România. Primul transfer masiv de armeni în Europa se datorează împăratului bizantin Mauriciu (sec. VI-VII), care i-a sugerat împăratului Persiei, inamicul lui, să procedeze la fel cu armenii din regatul său, „această rasă perversă și nesupusă”. Ironia este că Mauriciu, conform unor surse istorice, ar fi fost el însuși de obârșie armeană. Succesorul său, împăratul Phocas, a deportat și el în Tracia 30.000 de familii originare din Armenia. Cât privește pe armenii din Ungaria, nu este limpede cum s-au așezat într-un ținut depărtat de Tracia și necunoscut, fără a fi fost siliți. În orice caz, numărul lor s-a diminuat în 1280, probabil din cauza invaziei mongole, și e posibil ca ei să se fi strămutat în Polonia și în Transilvania.

Un întreg capitol, Mitul Aniului, este rezervat traseului emigranților armeni din capitala Ani a Armeniei Mari spre Europa de est, reconstituit datorită unor izvoare istorice provenind de la cronicari armeni din secolele XVII-XVIII. Pagini din manuscrisele acelora și imagini actuale ale bisericilor din Ani ilustrează textul. După invazia mongolă din 1236, un presupus cutremur în 1319 și distrugerea orașului de către hoardele lui Timur Lenk, șahul Abbas al Persiei a desăvârșit depopularea Aniului ducându-i, la începutul secolului XVII, pe localnici la Ispahan, unde aceia au întemeiat Noua Djulfa (Nor Djugha).

Armenii din Crimeea au și ei o istorie timpurie legată de căderea Armeniei Ciliciene. Localitățile populate de ei, Surkhat, Caffa, au devenit centre culturale în care au fost copiate și miniate manuscrise armenești prețioase azi ca valoare istorică și artistică. Sunt reproduse pagini dintr-un evangheliar copiat la Surkhat, care se păstrase la biblioteca parohială din Gheorgheni și care a fost transferat la Muzeul de istorie națională a României din București, el dovedind trecerea armenilor din Crimeea în Tarnsilvania. Evident că nu-i putea scăpa autorului, fiu de pictor, prezența lui Ivan Aivazovski (Hovhannes Aivazian), originar din Feodosia, dar și cea a compozitorului Alexandr Spendiarian, originar din Simferopol și care a dat numele său Operei din Erevan.

„Partea leului” revine, însă, armenilor din Polonia și din Ucraina, care au apărut și s-au stabilit acolo venind tot din Crimeea. Istoria acestor comunități, mai ales a celei din Lvov, metropolă a armenilor din Europa răsăriteană, este suculentă și importantă pentru dezvoltarea culturii armene. Se înțelege că activitatea scriptorială s-a desfășurat în jurul bisericilor aparținând arhiepiscopiei de Lvov și s-a soldat cu numeroase manuscrise medievale. Kameneț-Podolsk este un alt centru important al armenilor din Ucraina. Bucovina, dincolo de apartenența ei administrativă în timp, a fost și ea populată de armeni, după cum, în Polonia, Zamość a fost un centru cultural generator de manuscrise.

Un capitol aparte e rezervat dialectului armenesc kipciak, care era folosit de armeni în Lvov și în Kameneț-Podolsk. Aceștia vorbeau, ca lingua franca în relațiile lor cu turcii, limba tătară a rasei numite kipciak sau cumană, utilizată oral, iar când din necesități de comunicare a fost transcrisă în caracterele alfabetului armean a devenit armeana-kipciak, dialect în care există o literatură creată în secolele XVI-XVII. Ca dovadă, pasaje de cronici, pagini de dicționar, texte juridice sunt reproduce de autor.

Moldova este următoarea escală a volumului, armenii de aici fiind menționați în Atlasul lui Anania Șiracațí. Cetatea Albă (Akkerman), Kerson, Suceava, Iași sunt, consemnate succesiv, localitățile principale ale așezării și viețuirii armenilor. Persecutarea armenilor din Moldova, îndeosebi cea din 1551, sub domnia lui Ștefan VI Rareș, este subiectul unui capitol de sine stătător, o prețioasă mărturie scrisă fiind poemul Cânt de jelanie al lui Minas Tokhatețí.

Dar, ca motiv de mândrie pentru armeni, capitolul IX se intitulează Voievozi armeni din Moldova, de la Ioan Vodă cel Cumplit/Viteaz până la Ștefan cel Surd, bastard al lui Ioan Vodă cu o nobilă saxonă și care a domnit efemer în 1591. Mai importantă chiar decât prezența acestei dinastii este cea a manuscriselor copiate în Suceava, la Zamka, în Iași, dintre care armenii din România au donat Armeniei, în 1956, 42 de manuscrise.

Deplasându-se în Europa centrală, ca preludiu la menționarea prezenței comunităților armene în Polonia și în Ucraina de vest, autorul abordează prozelitismul care a dus la convertirea armenilor apostolici la catolicism. De aici până în Transilvania trecerea se face printr-un capitol special, consacrat instalării armenilor emigrați din Moldova și catolicizați, iar apoi un altul, rezervat doar celor două localități întemeiate de armeni, Gherla (Armenopolis) și Dumbrăveni (Elisabetopolis). Cărți, publicații, personalități ilustrează viața culturală a armenilor transilvăneni poligloți (cum îi numește un titlu), ca parte componentă a istoriei armenilor din România.

Ultimul capitol este și cel mai amplu: Armenii la est și la sud de Carpați. Întinzându-se pe 90 de pagini, el înglobează evoluția (sau involuția?) comunităților armene din Moldova, din Muntenia și din Dobrogea. Accentul e pus pe prezența lăcașurilor religioase și pe activitatea scriptoriilor pentru perioada secolelor XVII-XIX. Pe alocuri, localizarea e confuză: Brăila și Galați apar ca făcând parte din Dobrogea, dar și Izmail și Chilia, care astăzi se află în Ucraina. Istoria tipăriturilor și a tipografiilor armenești este urmată de cea a presei, cu numeroase reproduceri ale ziarelor și revistelor publicate în secolele XIX-XXI. Legate de acestea, sunt consemnate numele unor cărturari ca Mgrdici Bodurian, Victor Meștugian, H. Dj. Siruni, Gheorghe Asachi. Subcapitolul Câteva personalități armene din România este cam subțire, limitându-se la menționarea lui Gheorghe Asachi, Theodor Aman, Apcar Baltazar, Kricor Zambaccian, Hrandt Avakian, Gr. Trancu-Iași, Ana Aslan, H. Dj. Siruni, Suren Kolangian. Epoca modernă este și ea firav reprezentată, fugitiv și parțial, nesemnificativ pentru istoria comunității armene din România în secolul XX. Ceea ce nu scade, însă, din valoarea totală a acestei întreprinderi pe care Claude Mutafian și-a asumat-o și, mai important, a dus-o la capăt cu acribie și cu competență, oferind lectorului de limbă franceză o lucrare despre diaspora armeană din Europa de est probabil pentru întâia oară atât de cuprinzătoare.

Sergiu SELIAN

One Response to NOTE DE LECTOR / Claude Mutafian : Saga armenilor de la Ararat la Carpați  

  1. Garabet Haciaturian October 31, 2018 at 11:46 pm

    Cum se poate intra in posesia cartii?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *