Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Clarence D. Ussher – Un medic american în Turcia: relatarea unor aventuri în vreme de pace și de război

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Clarence Douglas Ussher (1870-1955) a fost medic nord-american, misionar în provincia Van din Turcia în timpul Genocidului armenilor din 1915, de unde a raportat că au fost uciși 55.000 de armeni. Tatăl lui era episcop de Canada, de aceea Clarence a urmat școala în Montreal, după care a frecventat Seminarul episcopal reformat din West Philadelphia, Pennsylvania (SUA). Și-a continuat studiile la Colegiul universitar medical din Kansas, unde a rămas după absolvire până în 1898, când a decis să activeze în mișcarea misionară. A fost trimis de American Board of Commissioners for Foreign Missions la Harput, unde a lucrat ca medic. Turcii i-au confiscat dicționarul deoarece conținea noțiunile liberty și revolution, interzise pe atunci în Turcia. Vameșii i-au cerut să smulgă din Biblia sa hărțile, fiindcă pe ele apărea inserat cuvântul Armenia. După un an, Ussher a fost trimis la Van, unde era nevoie de un doctor. Acolo, a constatat că localitatea fusese greu avariată de masacrele hamidiene din 1895-96 și populația era traumatizată. A început să lucreze în orfelinatele care găzduiau sute de copii armeni rămași orfani după acele masacre. S-a implicat în viața comunității locale, ajutând-o din punct de vedere social, a învățat armenește și a studiat istoria armeană. Armenii l-au îndrăgit și, când, în 1912, la adunarea din Erzurum a misionarilor, s-a propus înlocuirea lui cu altcineva, cei din Van au strâns mii de semnături de protest și au izbutit să-l păstreze pe Ussher „al lor”.

În februarie 1915, valiul liberal al Vanului a fost înlocuit cu Cevdet Bey, cumnatul lui Enver Pașa, abia la sfârșitul lui martie ocupându-și acela postul în Van, unde a venit însoțit de câteva mii de soldați și de trupe neregulate de kurzi și cerchezi. Misionarul american avea să-l acuze pe noul guvernator că folosea toate mijloacele pe care le deținea ca să incite pe armeni la revoltă, pentru ca apoi să aibă un pretext de a-i decima. După război, Ussher a intenționat înapoierea refugiaților armeni la casele lor. În 1919, a plecat la Constantinopol pentru a obține sprijinul guvernului otoman și a insistat ca persoanele vinovate de crime să fie pedepsite. S-a înapoiat în SUA, unde a căutat sprijin pentru Near East Foundation. Eforturile lui au eșuat odată cu proclamarea Republicii Turce, în 1923. Ussher s-a stabilit la Santa Monica, în California, unde avea să moară la vârsta de 85 de ani.

Dintre cele câteva scrieri lăsate de el, se impune jurnalul An American physician in Turkey: A narrative of adventures in peace and war (Houghton Mifflin Company, The University Press Cambridge – Boston & New York, 1917), scris cu colaborarea unei alte misionare americane armenofile, Grace H. Knapp. Această carte, derulând activitatea autorului în provinciile armenești din Imperiul Otoman, cu precădere în Van, în vremurile de restriște ale anilor 1908-16, constituie una dintre cele mai detaliate mărturii de la fața locului asupra evenimentelor. Ussher a blamat deschis guvernul otoman pentru masacrarea sistematică a armenilor. Recent, activitatea sa a fost înfățișată cu virtuți artistice în filmul regizorului canadian de origine armeană Atom Egoyan, Ararat (2002). Volumul apărut în 1917 este dedicat soției autorului, Elizabeth Barrows Ussher, cântăreață, care, însoțindu-l în misiunea lui, a murit la 23 iulie 1915 în vârstă de 42 de ani, precum și „martirilor americani și armeni care și-au dat viața în numele lui Hristos în Turcia în cursul războiului mondial”. El este ilustrat cu fotografii adecvate: muntele Ararat văzut dinspre partea rusească, stânca cetății Van, biserica armenească din Van, spitalul din Van înainte și după bombardament, ruinele casei familiei Ussher, apărători armeni în tranșee în fața sediului misiunii americane, armeni confecționând manual cartușe în cursul defensivei, femei și copii lipsiți de mijloace de trai; o hartă reprezintă Turcia asiatică, iar un plan al orașului Van dă o idee despre locul acțiunii.

La începutul cărții sale, Clarence Ussher expune motivația scrierii sale: trebuie pe larg făcute cunoscute faptele asediului din Van, loialitatea și răbdarea armenilor în fața unor provocări de neînchipuit, eroismul lor, care sunt demne de apreciere și de publicitate. El relatează acele fapte ca martor ocular, chiar implicat în acțiunea armenilor de vreme ce la un moment dat sediul misiunii americane a devenit adăpost pentru locuitori, mai mult – simpatizând cu năpasta unui popor pentru care el însuși a trudit și s-a solidarizat cu suferința lui; misionarii din Turcia au împărtășit tragedia națiunii armene, unii chiar sacrificându-și viața. Autorul a intenționat să aloce câștigurile obținute din vânzarea cărții unui fond pentru construirea noului spital din Van, în locul celui distrus de bombardamente.

Undeva, el explicitează: „Prozelitismul nu era activitatea Misiunii. Dar Biserica gregoriană devenise coruptă încă de timpuriu în istoria ei, preoții erau ignoranți și neglijenți, iar Biblia, scrisă într-o limbă care ieșise din uz, devenise o carte ermetică pentru popor. Botezul și împărtășania erau cele considerate esențiale pentru religie, și nu viața trăită în precepte sfinte. Scopul misiunii americane a fost să purifice Biserica gregoriană, să educe preoțimea și populația și, dându-le o Biblie tradusă în limba modernă, să-i ajute în a deveni creștini atât cu numele, cât și în realitate.”

Misiunea lui Ussher trimis la Harput începe la 12 mai 1898, când el pleacă din Boston, sosind în iunie la Constantinopol. Trece apoi prin Samsun, Marsovan, Amasia, Tokat, Sivas, Malatya. La Harput, este așteptat de 53 de pacienți: medicul misiunii – afirmă el – este cel mai bun pionier al creștinismului în Orient, acolo unde e disperată nevoie de serviciile lui. Orfelinatele, școlile, bisericile din 60 de localități nu aveau spitale, peste o mie de copii rămași orfani după 1895 trebuiau hrăniți și îmbrăcați. Până în 1909 nu fusese construit niciun spital, iar casele misionarilor rămăseseră distruse de soldații turci în cursul masacrelor. Mortalitatea infantilă în Turcia era avansată: 60% dintre copii mureau înainte de a împlini doi ani. Guvernul otoman bloca acțiunile de binefacere ale misiunii americane, refuzând să aprobe construirea spitalului, ceea ce totuși misionarii au reușit în cele din urmă și în 1903 s-au mutat acolo.

După ce stă un an la Harput, unde se construiesc trei case solide pentru misionari, Ussher pleacă pentru șase luni, în perioada iernii, la Van, trecând prin Muș și Bitlis. Urmează descrierea orașului: suburbia armenească numită Aikestan (Oraș-grădină), biserici, moschei, bazare; livezi și vii pe o lungime de 6 km spre est de la vechiul oraș fortificat (cetatea). Într-o stâncă pe malul lacului omonim, se află o inscripție cuneiformă trilingvă de pe vremea lui Xerxes. Vanul a fost capitală de regat în perioada asiriană, armenii îi spun Șamiramachert (Clădit de Semiramida). Binecunoscuta legendă glăsuiește că Semiramida se îndrăgostise de Aram (de fapt, Ara), regele Vanului, și voia să se mărite cu el, dar fiind tratată cu refuz a venit cu oaste peste el și l-a omorât, apoi s-a căit și i-a construit un mausoleu, făcând din Van reședința sa estivală.

Ussher călătorește la Erzurum și la Argeș. La 26 iunie 1900, se căsătorește cu Elizabeth Barrows într-o biserică din Van, prima nuntă americană din oraș, cu participarea unor oficialități otomane, membri ai comunității protestante, armeni proeminenți, cu toții vreo câteva sute. Elizabeth, fiică de misionari, era născută în Cesareea și petrecuse în Turcia primii ei șapte ani de viață.

Aflăm că sub sultanul Abdülhamid armenii nu puteau călători în străinătate, pentru că guvernul nu le elibera pașapoarte, iar guvernul rus nu îi primea fără acte.

Un grup de orfani armeni – fotografie din colecția Dr. Ussher

Capitolul VIII, intitulat Un masacru minor, este rezervat represaliilor declanșate de vali într-o zi de vineri din aprilie 1908, când valiul, aflând despre importul secret de arme întreprins de societățile revoluționare armene, deschide focul fără discriminare asupra armenilor, iar populația turcă, înțelegând că s-a dat semnalul pentru masacre, îi atacă pe armeni cu bâte, cu pumnale, cu pistoale și cu tot ce putea improviza. Mulți răniți au fost luați de turci și torturați, mutilați. Abia o telegramă de la sultan, cerând „spuneți musulmanilor să trăiască în pace cu vecinii lor”, a oprit mulțimea. Acest masacru minor – conchide autorul – a fost de fapt unul avortat.

Capitolul X, Revoluția turcă, îi prilejuiește lui Ussher o incursiune în istoria armenilor și a bisericii lor. El încheie autocitându-se cu vorbele rostite în octombrie 1908 la o adunare în Academia de muzică din Brooklyn, când i-a avertizat pe armeni – optimiști asupra viitorului Turciei, după revoluția Junilor Turci – că lozinca acelora era „Turcia pentru turci”, iar prietenia lor cu creștinii avea un caracter oportunist: peste numai cinci ani, s-a produs o reacție urmată de cele mai teribile masacre din istoria țării.

Misionarul american călătorește la Diyarbakır, Urfa, Alep, mergând la Ierusalim, la sesiunea trienală a Asociației medicilor misionari din Turcia. În Diyarbakır, este primit de dr. Varujan Topalian, care avea studii în Anglia, iar în Alep de dr. Altunian, unul dintre cei mai reputați chirurgi din Turcia, șeful unui spital modern, în care lucrau infirmiere britanice.

„Germania a fost în mare măsură responsabilă pentru masacrele și atrocitățile care au însoțit deportările din 1915”, declară Ussher. La mănăstirea Sf. Garabet de lângă Muș, un ofițer german comanda artileria și a deschis focul asupra armenilor care apărau pe femei și pe copii. Când armenii au fost dezarmați, el a urcat pe zid și a cuvântat acuzându-i pe armeni de lipsă de loialitate față de Turcia și de aliații ei, apoi cu un foc de pistol a dat semnalul măcelului: 3.000 de oameni adunați acolo au fost uciși – bărbați, femei, copii.

Ambasada germană din Constantinopol a dat ordin misionarilor germani să-i scoată pe copiii armeni din orfelinate și să-i predea soldaților turci. Când misionarii au încercat să salveze femei și copii, atât ei, cât și șefii lor din Berlin, au fost admonestați de propriul lor guvern.

În iulie 1914, Ussher a reprezentat Vanul la adunarea anuală a Misiunii din Turcia de est în Harput. În Van, se ordonase recrutarea armenilor și jandarmii îi luau pe bărbați și îi ucideau. Liderii dașnaci Vramian, Aram, Ișkhan au făcut tot posibilul să potolească situația, cerând armenilor să nu irite guvernul, să nu răzbune moartea câtorva armeni și incendierea unor sate. În toamnă, recrutarea și rechizițiile au dus la o criză economică: nu se mai puteau aduce combustibil, zahăr, alimente din Constantinopol, fiindcă mijloacele de transport fuseseră confiscate de guvern. Familiile celor recrutați ar fi trebuit să primească 30 de piaștri pe lună pe cap de om, însă rareori se întâmpla asta. Turcia nu era gata de război: nu putea aproviziona cu echipament noua ei armată și nici n-o putea caza în mod corespunzător.

Mult din libertatea avută în Van în toamna și în iarna 1914-15 s-a datorat valiului liberal de atunci, dar în februarie 1915 el a fost transferat la Erzurum, iar orașul a fost încredințat unui vechil în timp ce noul vali reorganiza armata la hotarul cu Persia. Acesta a venit de Paști și a fost întâmpinat cale de kilometri de oraș cu onoruri de către notabilități armene. S-a îmbrățișat cu Vramian, fost coleg la o școală turcească. Ce a urmat, în aprilie, este binecunoscutul episod al așa-zisei „revolte” din Van, de fapt o luptă de autoapărare a armenilor cărora valiul le ceruse 4.000 de oameni pentru armată, care urmau să fie dezarmați și uciși. Subordonații săi din provincie au primit ordin să înceapă masacrele la 19 aprilie, după ce vor fi fost lichidați intelectualii și liderii armeni.

Prezent la fața locului în toate fazele conflictului și informat asupra tuturor detaliilor de desfășurare și a intențiilor turcești, Ussher schițează un tablou exact și acuzator al acțiunilor întreprinse de autorități și de militari pentru a nimici populația armeană din Van. Este o relatare narativă riguroasă, pe întinderea câtorva bune pagini, cu amănunte semnificative și convingătoare despre caracterul criminal și odios al turcilor, dar nu mai puțin și al rușilor așteptați de armeni ca o mântuire a lor. La apariția armatei ruse, canonada turcă asupra cartierului armenesc din orașul asediat a încetat, trupele turcești s-au retras nu înainte de a-i lichida pe prizonierii armeni și ruși, iar rușii aveau să ocupe provincia Van vreme de zece săptămâni, avansând spre Bitlis, nu fără a comite și ei măcelărirea populației turce. Dar Rusia nu plănuia cucerirea Turciei și nu era pregătită pentru un război, având nevoie de muniții pentru frontul german. Trădători ruși progermani au expediat pe front muniție nepotrivită armelor existente și au ordonat retragerea simultană de pe toate fronturile – scrie Ussher. Vase de pe lacul Van au adus refugiați din Bitlis, de unde rușii plecau. S-a ordonat părăsirea provinciei de către armeni și străini. Misiunea americană s-a retras și ea. La 3 august, membrii ei au lăsat case și posesiuni pe care n-aveau să le mai vadă și au ajuns la Iğdır, de unde la 4 septembrie au pornit spre Petrograd, părăsindu-l apoi în ziua declanșării revoluției bolșevice.

La nouă luni după ce ajunseseră înapoi acasă, în iulie 1916, misionarii americani au plecat din nou în Caucaz, ca să-i ajute pe refugiații armeni, alături de alți misionari străini. Au hrănit 300.000 de armeni, pe lângă asirieni și greci. Menționând că în luna mai 1915 începuseră masacrele în toate celelalte provincii, altele decât Vanul în care armenii suferiseră mai puțin, Ussher promite să revină într-o altă carte cu relatarea masacrelor din Bitlis. Se pare că acea carte n-a mai fost scrisă. În schimb, el trece în revistă faptele din Harput și din Trabzon, în timpul deportărilor. Și are o opinie personală: „Turcii n-au fost păcăliți. Ei și-au pierdut încrederea în guvernul lor. Opt din o sută de turci s-au opus masacrelor și deportărilor, iar în unele locuri au înaintat petiții de protest, declarând că armenii fuseseră cetățeni utili și loiali și că ar fi fost o jignire pentru țară să fie deportați. Unii valii au demisionat, numai ca să nu fi îndeplinit ordinele lui Enver și Talaat, care erau inexorabile.”

Când a aflat cum i-au îngrijit misionarii americani pe refugiații turci imediat după asediul Vanului, când veniseră rușii, Enver ar fi spus: „Nu pot uita asta niciodată”. Dar crimele?

Sergiu SELIAN

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *