Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Ashley Kalagian Blunt : Mă numesc Răzbunare

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Ashley Kalagian Blunt (n. 1983, Cold Lake – Alberta, Canada) este scriitoare australiană rezidentă în Sydney. Are masterat în Cultural Studies la Universitatea Sydney și în Research in creative writing la Macquarie University din Sydney, titlul de bachelor of arts în communications la Universitatea din Winnipeg, Canada. A locuit și activat în Canada, Coreea de Sud, Peru, Mexic. În Australia, a condus sesiuni de discuții la Festivalul scriitorilor din Sydney. Publică proze, articole și eseuri în revistele literare. S-a aflat pe lista scurtă de candidați la Premiul literar digital Woollahra în 2019. Memoriile ei de călătorie dintr-o vizită de două luni în Armenia în 2012, când a intervievat o serie de localnici, Full of Donkey: Travels in Armenia (decodificarea titlului: armenii îi pronunțau prenumele într-un fel deformat față de engleză, eș li, traductibil din armeană prin plin de măgar…), au fost incluse pe listele scurte ale Premiului revistei de artă și literatură „Kill Your Darlings” pentru manuscrise nepublicate în 2017 și Premiului Impress pentru scriitorii debutanți în 2018.

Ashley Kalagian Blunt a debutat în volum cu My Name Is Revenge (Mă numesc Răzbunare), editat în 2019 de Spineless Wonders (Strawberry Hills, New South Wales – Australia). Cartea este subintitulată A novella and collected essays (O nuvelă și eseuri alese), pentru că, în afară de proza care dă titlul ei și ocupă 50 de pagini din totalul de 150, ea mai include o scriere inedită, Writing violence, arousing curiosity, și două publicate anterior în reviste: The crime of crimes („Sydney Review of Books”, august 2017) și Life after Genocide („Griffith Review”, iulie 2015). O bibliografie și o sumară biografie mai curând literară completează această ediție cu care autoarea a fost finalistă, în 2018, la Premiul literar digital Carmel Bird (numele unei scriitoare și editoare australiene contemporane).

Scrisă ca o operă de ficțiune, nuvela titulară este bazată, în fapt, pe un eveniment real, petrecut în Sydney: la 17 decembrie 1980, ora 9:47, două persoane i-au împușcat pe consulul-general al Turciei și paza lui de corp, în apropiere de locuința din cartierul Vaucluse a consulului, după care au dispărut, fără a fi găsiți până în prezent. Intră în scenă scriitoarea, care imaginează un tânăr student armean, pe nume Vrezh (adică Vrej=Răzbunare în armeană, evident că numele nu-i întâmplător), admirator pasionat al lui Soghomon Tehlerian, care l-a împușcat pe Talaat pașa în 1921, la Berlin. Acesta își suspectează fratele mai mare, Armen, că ar fi fost implicat în asasinat și, printr-o acțiune detectivistă, descoperă că Armen, împreună cu un armean venit ad-hoc din Liban, puneau într-adevăr la cale un act terorist, dar fără nicio legătură cu atentatul. Este el însuși cooptat în pregătirile făcute, însă, conștient de eventualele consecințe nefaste asupra populației inocente, sabotează acțiunea. Colateral, la facultate, este desemnat să prezinte o lucrare despre ANZAC Day, comemorare scumpă orgoliului australian, a zilei de 25 aprilie 1915, când trupele britanice, australiene și neo-zeelandeze au debarcat în peninsula Gallipoli din Turcia, dar aveau să fie înfrânte, totuși acea zi fiind considerată data nașterii națiunii australiene, ca una care a luptat în război pe cont propriu. Când, însă, în prezentarea sa, Vrezh (care, ca elev în clasa a noua, vorbise la cursul consacrat Holocaustului despre acțiunea lui Tehlerian, fiind blamat apoi de directorul școlii) a inclus în noul context subiectul Genocidului în legătură cu comemorarea zilei de 24 aprilie de către armeni, el a stârnit indignarea corpului didactic, inclusiv a unui coleg turc față de care conducerea facultății l-a obligat… să-i ceară iertare.

Ashley este, s-ar putea spune, o militantă a cunoașterii Genocidului și a consecințelor lui de către străini. Proza ei e împănată cu scurte intervenții auctoriale pe această temă, ca tot atâtea pasaje explicative și justificative pentru acțiunile personajelor sale. Mai mult, ea își extinde comentariile în eseurile care urmează nuvelei. În primul, Scriind despre violență, stârnind curiozitatea, autoarea precizează contextul actului din 1980 în Sydney, adică activitatea organizației ASALA (de amintit, aici, că în 1986 a avut loc un alt atac pe pământ australian, în Melbourne, dar acesta s-a soldat cu un eșec, deoarece unul dintre făptași a fost ucis de explozia prematură a bombei sale). Motivând că majoritatea australienilor întâlniți de ea nu știau nimic despre Chestiunea armeană și detaliile ei, Ashley se simte obligată să pună în pagină detaliile istorice, citează un articol al reputatului istoric australian Robert Manne care blamase ignoranța colegilor săi când de fiecare dată la 25 aprilie nu rememorează decât… înfrângerea de la Gallipoli ca pe o victorie, de asemenea menționează cartea lui Vicken Babkenian și Peter Stanley, Australia, Armenia & the Great War (vezi recenzia în „Ararat” 19-20/octombrie 2016). Pe de altă parte, în nuvelă, ea citează, prin gura lui Vrezh, ca justificare a frondei sale, o altă scriere tematică, din 1956, Gallipoli,a corespondentului britanic de război de origine australiană Alan Moorehead, care a consacrat trei pagini Genocidului armenilor. Ca implicare personală, scriitoarea introduce cazul străbunicilor săi Paravon și Mariam, cărora, de altfel, le este dedicată cartea și ale căror familii au fost decimate în 1915 pe când ei erau copii: cunoscându-se într-un orfelinat din Siria, ei au ajuns ca refugiați, în 1920, în Canada. Continuându-se biografia, aflăm că tatăl tatălui autoarei a fost armean, iar mama tatălui – polonă, drept care tatăl ei n-a vorbit armeana (mama lui Ashley este irlandezo-scoțiană) și astfel – soartă de diasporan – limba s-a pierdut în familie. Restul, în eseul cu pricina, este istorie armeană pentru uzul lectorului australian. Un detaliu: „Nu prea există literatură australiană despre Genocidul armenilor – scrie Ashley. –Singurele romane de care știu sunt The edge of the world de Marcella Polain [traducerea românească publicată de Editura Ararat în 2012] și Bone Ash Sky de Katerina Cosgrove [vezi recenzia în „Ararat” nr. 11-12/iunie 2015] și – la o scară redusă – Gilgameshde Joan London [vezi recenzia în „Ararat” nr. 23-24/decembrie 2014].” Urmează informații sumare despre comunitatea armeană din Australia, ai cărei membri – anticipează autoarea – ar putea-o acuza că este o trădătoare a cauzei armene, dar ea se explică afirmând că scopul său cu nuvela respectivă a fost nu de a diminua responsabilitatea pentru atacurile comise de justițiarii armeni (ea scrie „teroriști”), ci de a pune în evidență cu sinceritate violența și trauma implicate în acele acte.

Subiectul se repetă în eseul Crima crimelor, scris și prezentat aparte, în alt context literar, de această dată cu accent pe caracterul de genocid al masacrelor din secolul XX, pornind de la definiția lui Raphael Lemkin, apoi analizând pe larg lucrarea lui Norman M. Naimark, Genocide: A World History (2017), când menționează conexiunea lui Hitler cu Genocidul armenilor.

Viața după Genocid este un eseu autobiografic în jurul ideii de recuperare a identității naționale, pornind de la istoria acelorași Paravon și Mariam și – de data aceasta – dezvoltând succesiunea de evenimente în cursul Genocidului, din perspectiva avatarurilor celor doi străbunici. După ce relatează experiențele sale cu două turcoaice, una cu care a fost nevoită să colaboreze profesional în ciuda refuzului ei inițial, când fusese oripilată, și în care a găsit o persoană cu vederi liberale, iar a doua – o adeptă a recunoașterii Genocidului, pe care a cunoscut-o în Armenia, venită acolo pentru aprofundarea problemei, Ashley își încheie eseul cu revelația făcută de mătușa ei: „Mariam a fost salvată de dragostea unei familii de turci. Ei și-au riscat viața ca s-o adăpostească. Datorită lor, ea întotdeauna pleda pentru bunătate. Niciodată n-a îngăduit să se spună o vorbă rea.”

Volumul este abundent ilustrat cu fotografii făcute chiar de autoare în Armenia, precum și două imagini cu străbunicii săi, una de la nunta lor, iar în cealaltă Mariam ținând-o în brațe pe strănepoata ei de numai câteva luni.

În două rânduri, autoarea îl citează pe soțul ei, care îi reproșează că are un interes morbid pentru Genocidul pe care ea – precizează autoarea – l-a studiat și popularizat vreme de un deceniu, și că n-ar trebui – mai spune soțul – să plictisească pe alții cu lungi discuții despre Genocid. O concluzie se desprinde și se impune din carte: Ashley Kalagian Blunt este armeancă nu numai cu numele și nu doar cu o parte din moștenirea ei genetică. Sângele apă nu se face. Nici chiar cel vărsat. Mai ales acela.

Sergiu SELIAN

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *