Mihai Stepan Cazazian

NOTE DE LECTOR / Ara Sarafian : Raportul lui Talaat pașa asupra Genocidului armean, 1917

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

sarafian 

 

Institutul Gomidas din Londra a fost înființat în 1992 la Princeton, New Jersey (SUA). El este consacrat studiului Armeniei moderne și efectuează cercetări, editări, programe educaționale. Publică documente, monografii, memorii privind istoria armeană, organizează conferințe și prelegeri. Din 1998, editează revista trimestrială „Armenian Forum“. Fondatorul institutului este Ara Sarafian, directorul său, istoric, licențiat la Universitatea Michigan din Ann Harbor sub tutelajul istoricului Ronald Grigor Suny. Împreună cu istoricul german Hilmar Kaiser, Sarafian a condus un program de cercetări în arhivele otomane ale guvernului turc în anii 1990.

Pe lângă alte lucrări pe care le-a redactat, cum ar fi o ediție critică (necenzurată, se precizează pe copertă) a „Cărții albastre“ a lui James Bryce și Arnold Toynbee, volumul de documente The Treatment of Armenians in the Ottoman Empire, 1915-1916, care a apărut în 2005, Ara Sarafian a scos, în 2011, în cooperare cu Taderon Press, versiunea engleză a unui raport publicat inițial în Turcia. Este vorba de caietul lui Talaat pașa, liderul triumviratului conducerii Junilor Turci, autori și organizatori ai Genocidului armean din 1915-18, în care ministrul de interne otoman a notat cu scupuloasă minuție, pe provincii și pe localități, o statistică a deportării și anihilării armenilor din Imperiul Otoman. De prisos să precizăm importanța acestui document recent scos la iveală și care atestă cu însăși mâna torționarului o realitate pe care statul actual, moștenitor al imperiului defunct, se încrâncenează s-o nege. Oricum, din paginile lui rezultă portretul de geograf și statistician macabru al unui călău cinic, care își numără riguros victimele unei operații de „inginerie demografică“ menită să depopuleze Anatolia de locuitorii săi autohtoni.

Împrejurările descoperirii acestui „Caiet negru“ de 77 de pagini, cum a fost supranumit la publicarea lui în 2008 de către istoricul și ziaristul turc Murat Bardakçı sub titlul Talât Pașa’nın Evrak-ı Metrukesi (Documente lăsate de Talaat pașa), sunt interesante. În anul 2005, Aysegül Bafrali, nepoata văduvei lui Talaat pașa, l-a găsit într-un loc care dovedește că el nu fusese destinat să fie făcut public: în interiorul căptușelii (descusute și cusute la loc) unui cufăr vechi datând din anii exilului la Berlin al bunicii sale. Ea o văzuse pe Hayriye Bafrali, soția lui Talaat, scoțând uneori și deschizând cufărul, deși era gol, și nu înțelegea de ce. Documentele erau, așadar, păstrate cu grijă în acea ascunzătoare, ceea ce atestă autenticitatea lor. Aysegül a pus caietul găsit la dispoziția lui Bardakçı, pentru că acela intenționa să publice o carte cu ocazia celei de a 90-a aniversări a Genocidului, dar mai ales pentru că în 1982, cu un an înaintea morții sale, văduva lui Talaat îi înmânase aceluiași ziarist alte documente aparținând soțului ei, cu precădere scrisori și telegrame. Alegerea se explică prin faptul că Bardakçı este – după cum recunoaște el însuși – în relații amicale cu nepoți ai Junilor Turci și nu-și tăinuiește admirația pentru foștii membri ai partidului ittihadist. La comemorările din 2005 și din 2006 ale Genocidului, el a publicat unele documente în cotidianul „Hürriyet“, dar – în mod paradoxal – de pe o poziție anticomemorativă, de atașament la negaționism. De altfel, în decembrie 2008, când a publicat caietul, el a folosit în prefață clișee pe care le utilizase încă în 2005: armenii au fost trădători, era stare de război, statul se afla în legitimă apărare, unioniștii au fost eroi etc. Spre deosebire, însă, de cazul documentelor încredințate ziarului, a căror proveniență n-o dezvăluise, de data asta el a adăugat facsimilele originalelor, ceea ce, în fapt, nu făcea decât să acuze și mai evident pe făptași. Totuși, el a afirmat că lipseau patru pagini din caietul care-i fusese înmânat și, de altfel, el însuși a publicat selectiv documentele la care deocamdată n-a avut acces direct niciun alt istoric, susținând că ele vor putea fi studiate după le va fi predat muzeului militar. În fapt, acest caiet dat publicității este doar prima parte a volumului de documente predate de Hayriye Bafrali, partea a doua, deși de numai 36 de pagini, fiind mai bogată în informații și referindu-se exclusiv la armeni.

Originea caietului lui Talaat se află în rapoartele asupra deportării armenilor, pe care conducerea unionistă a început să le pregătească la sfârșitul anului 1916. Astfel, la 24 septembrie 1916, o circulară emisă de ministrul de interne și expediată în toate provinciile cerea tuturor capilor locali să alcătuiască un tabel cu numărul de armeni din acele provincii. Într-o altă telegramă trimisă în ziua următoare, Talaat preciza că cifrele trebuiau să indice armenii nativi din provincie, armenii străini de provincie, armenii catolici și protestanți care de aceea nu fuseseră deportați, armenii din familiile de militari care de aceea nu fuseseră deportați, armenii convertiți la islam care de aceea nu fuseseră deportați și armenii care nu fuseseră deportați grație unui ordin special. Răspunsurile, completate în timp cu informații suplimentare care uneori întârziau cu lunile, au fost sintetizate de Talaat într-un bilanț de operații demografice care evaluează precis și detaliat nu numai deportarea armenilor, dar și strămutările grecilor din Anatolia interioară, deplasările familiilor de arabi deportate din Siria, imigrările celor care fugeau de ocupația rusească etc.

În ceea ce îi privește pe armeni, sunt indicate numărul deportaților, zonele de evacuare pe o hartă, instalarea armenilor, numărul orfanilor, numărul caselor evacuate, cheltuielile efectuate pentru instalarea celor deportați, terenurile și fermele confiscate etc. Aceste statistici mărturisesc o obsesie, cea de a sistematiza numărul armenilor deportați, rămași, dispăruți, numărul locuințelor, pământurilor și bunurilor lor, inclusiv bijuteriile. Și ele confirmă că Talaat trimitea cu bună știință pe armeni la moarte sigură, deoarece el contabiliza această moarte. Caietul lui este un soi de panoramă a Genocidului, realizată chiar de statul care îl săvârșea și care, așadar, controla totul, ca să știe toate amănuntele despre cele puse la cale de el însuși. Iar totalul, trăgând o linie și adunând, este și el stupefiant față de alte cifre minimalizatoare propuse de tabăra culpabilă: conform statisticii lui… Talaat, între 1914 și 1917 din Anatolia au „dispărut“ 1.247.200 de armeni, adică 77% din populația armeană a Imperiului Otoman în 1914.

Contribuția lui Ara Sarafian la această ediție a „Caietului negru“ rezidă într-o amplă introducere în care editorul londonez comentează cifrele conținute, provenind din 23 de regiuni, precum și semnificația lor în raport cu o nimicire planificată, conchizând că centralizatorul acelor date era nu numai conștient de acest efect, dar îl și dirija cu sânge rece: „Talaat a considerat distrugerea armenilor din Imperiul Otoman un triumf personal și a luat raportul său în exil, când a fugit în 1918“. Ce nu a prevăzut, însă, Talaat, a fost lovitura justițiară care avea să-l răpună la Berlin și destinul depărtat al statisticii lui revelatoare pentru mintea diabolică a unui ucigaș.

 

Sergiu Selian

 

  •  
  •