Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR / Andrei Bitov : Un rus în Armenia

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

 

 bitov

Andrei Bitov (n. 1937, Sankt Petersburg) este un proeminent scriitor rus, autor de romane, de proze scurte și de eseuri, multipremiat pentru cărțile sale. Aparține genului literar postmodern, din 1991 este președintele filialei din Rusia a PEN Clubului și a fost tradus în franceză, engleză, germană, italiană, suedeză.

În 1990, a fost premiat în Franța pentru traducerea romanului Casa Pușkin, apreciat drept cea mai bună carte străină a anului. În același an, i-a apărut la Paris traducerea franceză a unei alte cărți, Lecțiile Armeniei (Уроки Армении – Erevan, 1978). Pentru originalul acestei scrieri, autorul ei avea să fie distins peste decenii, în 2015, cu Premiul „Iasnaia Poliana“ al Ministerului culturii din Rusia la categoria Clasici contemporani. Versiunea franceză, semnată de Dmitri Sesemann, este intitulată Un Russe en Arménie cu subtitlul Souvenirs d’un pays que fut (Un rus în Armenia – Amintiri dintr-o țară care nu mai e) și a fost publicată de reputata editură Albin Michel în secțiunea de cărți rusești coordonată de Lucia Cathala a colecției „Mari traduceri“.

Este vorba, așadar, de o apariție târzie față de ediția princeps care, și ea, văzuse lumina tiparului la mai bine de zece ani de la evenimentul pe care îl consemna. Iar acel eveniment a fost cea dintâi vizită în Armenia a lui Bitov, în 1967, timp de numai zece zile. Dar acele zece zile au avut o încărcătură spirituală și emoțională atât de impresionantă pentru musafirul rus, încât acesta a scos din perioada trăită din plin într-o țară până atunci necunoscută lui o carte substanțială, mustind de reflecții și de asocieri cognitive. Bitov a devenit instantaneu un prieten al armenilor, avea să revină în repetate rânduri în Armenia, a fost numit cetățean de onoare al statului armean, a primit titlul de Doctor honoris causa al Universității din Erevan și nu în ultimul rând a fost primul scriitor rus care a denunțat Genocidul armean, în anii 1970, și a cerut recunoașterea lui.

Spre finalul cărții sale, Andrei Bitov afirmă: „Am trăit în această carte mult mai mult timp decât în Armenia, care de asemenea constituie conținutul ei. Am trăit în Armenia zece zile, mi-a luat mai bine de un an să scriu, deci am trăit în Armenia aproape doi ani.“ Într-adevăr, volumul este datat 1967-1969, dar ediția franceză are un fel de epilog poematic datat 1969-1982 și care se încheie chiar cu un post-scriptum laconic referitor la cutremurul din 1988. În acel epilog intitulat Cutremurul ca efect de stil, autorul face elogiul companionului său din prima călătorie, deconspirat aici, după ce îl lăsase anonim în corpul cărții, și care este Hrant Matevosian, „cel mai bun dintre scriitorii armeni de azi“, cum pe bună dreptate îl califică Bitov (Matevosian, tradus în românește, avea să moară în 2002, la vârsta de 67 de ani).

Pentru a sugera mai convingător ce a însemnat pentru autor cunoștința cu Armenia, iată încă o aserțiune: „Am petrecut în Armenia zece zile și am scris o carte, pe când în zece mii de zile trăite în Rusia n-am scris nimic similar“. Ce ne mai rămâne de spus dacă autorul își califică astfel experiența avută în cea mai mică republică pe atunci sovietică și rezultatul acelei experiențe?! Un rus în Armenia (titlu sec și neutru, deși cu o conotație – nu știu dacă premeditat – exotică, vezi vorba lui nenea Iancu, „ce căuta neamțu’ în Bulgaria?“) sau Lecțiile Armeniei (originalul e mai afectuos și mai subtil) nu este o carte de călătorie decât în măsura în care autorul consemnează cinstit, dar nu descriptiv și scrupulos, ci analitic, locurile vizitate de el; ea este mai curând un eseu amplu închinat unui spațiu și spiritului care îl umple, realizat cu instrumentele impecabile și perfect inspirate ale celui care a fost nu șocat, ci copleșit de profunzimea valorilor întâlnite în promenada sa. Ca argument al exactității cu care scriitorul a înțeles ce este Armenia și cine este armeanul, încă o frază edificatoare din final: „Am detectat în Armenia un exemplu de autentică existență națională, m-am impregnat cu conceptele de patrie și de clan, de tradiție și de patriotism“.

Ar fi de presupus că succesul acestei asimilări și în consecință al atașamentului produs s-ar datora, dincolo de inteligența și de sensibilitatea rusului Bitov, inteligenței și sensibilității armeanului Matevosian care i-a fost călăuză, și camarad, și coleg de breaslă, el însuși un rod suculent al pământului armean. Oricum, terenul „racolării“ (încă) unui intelectual străin la cultura armeană a fost prielnic și procesul s-a dovedit eficient. Iată, de pildă, ce scrie vizitatorul opac la scrierea armeană despre alfabetul acestei scrieri, din a cărui descriere face un adevărat poem (doar un fragment din câteva pagini): „…litera armenească, prin curbura ei superioară, se înrudește cu bolta unei biserici antice din această țară, cu profilul munților ei, cu linia unui sân, căci este universală, în Armenia, surprinzătoarea îmbinare dintre duritate și blândețe, dintre asprime și armonie, dintre virilitate și feminitate, atât în peisaj, cât și în aer, atât în edificii, cât și în oameni, atât în alfabet, cât și în limbă. Litera armenească tăinuiește grandoarea monumentului și tandrețea vieții, forma biblică ancestrală a pâinii nedospite, virgula aromată a ardeiului iute, foșnetul și transparența strugurelui, eleganța strictă a sticlei, cârlionțul moale al lânei, și conturul umărului de păstor… și conturul grumazului acestuia… Și toate acestea corespund cu exactitate sunetului pe care ea îl reprezintă.“

Nu altfel scrie Bitov despre mănăstirea Gheghard cioplită integral și monolitic în stâncă, obiectiv care îi oferă prilejul de a se extazia siderat în fața lucrării inimaginabile a unui singur om având în minte viziunea completă a operei sale finite. Sau despre lacul Sevan: „Și dacă Armenia este locul cel mai luminos din viața mea, lacul Sevan este locul cel mai luminos din Armenia. A fi aici, pe malul Sevanului, este ceva aproape supranatural. (…) Când am pus piciorul pe teren solid, am avut sentimentul precis de a fi un străin, un intrus, un trântor de neiertat. Plaja pustie, bizară într-un mediu de ierburi arse, de apă albastră și de cer, fără vreo prezență umană, cu mănăstirea silențioasă cățărată pe stâncă, oferea un spectacol în același timp neverosimil și terifiant ca o pânză suprarealistă.“

Până și lavașul cotidian al armenilor inspiră câteva rânduri exaltate, culminând, după o pagină întreagă de laude la adresa ritualului mesei la armeni, cu un elogiu absolut: „Aș institui o recompensă supremă pentru poeți: dacă ei compun un vers cu adevărat frumos, atunci acela ar urma să fie reprodus pe foi de lavaș…“ Replica prietenului (Matevosian) fiind: „E-adevărat, e-adevărat. Deci, și tu percepi lavașul ca pe un papirus antic…“

Familia și copiii, urbanismul, Matenadaranul, Zvartnoțul și altele sunt tot atâtea subiecte abordate de scriitorul rus ca repere ale armenității, depistate de el în călătoria sa și toate, și încă unele care nu fac parte din peisajul vizitei, comentate cu divagații dintre cele mai rafinate, eseistice, filozofice, ca expresii ale universului lăuntric al lui Bitov, incitat și animat de cele văzute în chip de element declanșator al unei gândiri asociative. De aceea, cartea își depășește atribuțiile, chiar și pe acelea de martor al prezenței unui rus în Armenia și de oglindă a realității armene privite din unghiul oaspetelui. Ea devine o sumă de cugetări fecunde, profitabile lectorului interesat de a cunoaște lumea dincolo de lume.

Sergiu Selian

  • 4
  •