Redactor

NOTE DE CĂLĂTORIE / Armenia și eu…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

            Am copilărit cu Armenia în suflet. Am copilărit cu Armenia în casă. Am crescut cu istoria Armeniei la micul dejun, la prânz și cină. Am cântat, am dansat și m-am rugat armenește și niciodată nu l-am simțit mai aproape pe Dumnezeu decât atunci când cântam badarak-ul. Cu toate astea….ideea de a ajunge să calc pământul armenesc îmi provoca mereu o strângere de inima….nu știu de ce….probabil pentru că simțeam cumva acut în suflet toată durerea unei istorii milenare…mai mult decât maiestuozitatea ei… probabil pentru că mi-era teama că imaginea realității să nu-mi risipescă imaginea idilică construită cu fiecare cântec armenesc sau cu fiecare poem.

            Dacă n-ar fi insistat bunul meu prieten, Liviu (n.r. Merdinian, președintele UAR Constanța), dacă nu s-ar fi zbătut el ca anul acesta să ajungem, câțiva dintre membri comunității noastre, câți au vrut și au putut, probabil că amânam acest moment cât mai mult posibil….

            Cumva, toate s-au așezat anul acesta…șansa de a lucra cu oameni care să poată să mă ajute în organizarea acestei plecări, oameni în care să am încredere că totul poate decurge fără sincope, susținerea familiei mele, a prietenilor și nu în ultimul rând, a  colegilor mei de serviciu.

            S-au înscris la această excursie toți cei care și-au dorit să meargă…și au dorit să meargă, iată…25 de membri ai comunității noastre, copii, părinți, bunici. De la 6, la aproape 90 de ani, iată-ne împreună, în ceea ce s-a dovedit a fi una dintre cele mai frumoase experiente pe care le-am trăit…

            După un zbor confortabil, dar lung, armenii ne-au asteptat acolo cu faimoasa lor ospitalitate, cu zâmbetul incofundabil din ochii lor enormi, de o punctualitate germană, cu care noi, ca armeni din Romania, nu prea suntem obisnuiți… Hotelul ales avea servicii ireproșabile, dar mai mult decat atât, era așezat în inima Erevan-ului, de unde ne-a fost foarte ușor să luam la pas fiecare străduță plină de istorie din frumosul centru al orașului. Ziua în care am ajuns, a fost o zi de odihnă…

           

Cumva Dumnezeu le-a aranjat așa încât, primul loc în care să punem piciorul în periplul nostru, să fie Sfântul Ecimiadzin. Deși inițial această vizită trebuia să aiba loc în altă zi, din motive organizatorice, deși eu spun că a fost intervenția divină, iată-ne că începem prin a fi primiți de Întâi Stătătorul Bisericii Apostolice Armene, Karekin al II-lea, care, prin mijlocirea părintelui Oshagan Khachatryan, a avut amabilitatea să ne ofere câteva minute din timpul său. Liviu Merdinian i-a oferit în semn de recunostintă, din partea comunității armene din Constanța, un simbol al existenței armenilor în orașul de la Marea Neagră, imaginea monumentelor pe care străbunii noștri le-au ridicat la malul mării.    

Zvartnoț-ul și Sardarabad-ul au fost ca o urmare firească a primului contact cu Armenia. Ruinele templulul fiind mărturia splendorii unei ere din istorie în care eram măreți, iar Sardarabad-ul, dovada că putem fi din nou, oricând…. Catedrala Zvartnoț a fost construită în vremurile în care Armenia tocmai ce fusese cucerită de arabi, în secolul V. Catolicosul Nerses începe această construcție ca o pavăză în fața expansiunii musulmane a vremii. Dincolo de măreția și unicitatea arhitecturală, viziunea acestei construcții mi-a creat sentimentul apropierii de cer, a infinitului, a veșniciei.

Tot astfel, deși la secole distanță, monumentul ridicat în cinstea bătăliei de la Sardarabad, bătălie ce a marcat apariția Primei Republici Armene, la 28 mai 1921, mi-a răscolit sentimente complete de  identitate, curaj, biruință… toate acestea definesc toate stările care m-au încercat în fața acestui monument…

            A doua zi a fost cea mai profundă pentru mine, pentru că cele câteva glasuri care ne-au oferit măretia divină a muzicii liturgice, la Gheghart, au răsunat ca și cum toate inimile armenilor din totdeauna și de pretutindeni erau una cu inima mea, în minunea acelei mănăstiri pe care nimic n-a clintit-o, asemeni credinței noastre! Acustica nu ne-a permis să aplaudăm, orice șoaptă era amplificată de zeci de ori și cumva și reținerea aceasta a făcut ca impactul sufletesc al cântecelor să se amplifice direct proporțional cu înfrânarea reacției firești …

Templul de la Garni, templu închinat soarelui, singurul templu greco-roman încă în picioare de pe întreg teritoriul Armeniei, este dovada că noi, am păstrat tot ce a fost mai frumos din fiecare eră…. Deși, în perioada în care creștinismul lua amploare, au fost dărâmate majoritatea lăcașurilor de cult păgâne, vestit pentru frumusețea, dar și pentru amplasarea lui …, acest templu a fost păstrat ca reședință de vară pentru sora regelui Tiridates III, îndragostită de minunata lui arhitectură.

În muzeul Matenadaran am trăit sentimentul că omenirea însăși s-a sprijinit pe străbunii mei, că străbunii mei armeni au șlefuit cumva, așa simplu și logic, fiecare etapă a existenței omului pe pământ.

Prea dureros a fost momentul în care fiecare dintre noi, de la cel mai mic, la cel mai mare, ne-am aplecat în fața focului veșnic ce arde la Tzitzernagapert, cu flori albe ca puritatea martirilor ….așteptând încă să vedem blocurile de piatră ale monumentului cum se închid, atunci când ei vor fi fost răzbunați….așteptând!

 

 

 

 

 

 

 

Mănăstirea Noravank este definiția prin excelență a celor trei aspecte ale vieții fiecăruia dintre noi: trecutul, prezentul și viitorul, toate, dar toate, născute și înlănțuite cu și pentru iubire…. Nouă și veche deopotrivă, secularitatea ei maiestuoasă este mai mult decât eternă….superbă!

Mănăstirile Khor Virap si Noravank, aceste adevărate bijuterii ale Armeniei, mi-au amintit cât de aproape este Ararat-ul…și cât de departe totuși, l-au făcut alții să fie!…

 

Înainte de întoarcere, nu ne putem despărți de Armenia fără să vedem Sevan-ul și Sevanavank-ul, undeva peste munți, parcă într-o altă Armenie…, în care vedeam acum păduri generoase și un luciu de apă în care soarele își află perechea… Dualitatea aceasta ca definiție a naturii umane, în care sălășluiesc deopotrivă edenul și infernul, frumosul și urâtul, binele și răul…. este Armenia mea…a noastră…a tuturor! Pe pământ și aproape de cer!

Nu pot să închei fără să amintesc bucuria deosebită pe care ne-a făcut-o Părintele Komidas, cel care ne-a păstorit la Constanța, acum mai bine de 30 de ani. Neschimbat, încântător, așa cum mi-l aminteam din copilărie, m-a fascinat cu memoria lui fantastică…încă își amintea de noi toți, de părinții și bunicii nostri, de fiecare dintre ei. Vorbea încă o limbă română aproape perfectă și ne-au podidit lacrimile pe toti atunci când ne-a mărturisit că, nici Germania, nici Franța, țări în care a slujit ani buni, nu s-au comparat cu cei 4 ani petrecuți la Constanța! Pentru noi, el a fost și va rămâne un reper, un model!

Nu știu când mă voi mai întoarce acolo… amintirile născute de meleagurile străbunilor mei sunt încă proaspete, încă vii, prea vii, probabil, vor rămâne așa mult timp….doar că… îmi doresc să împărtășesc toate acestea cu cât mai mulți dintre semenii mei, îmi doresc doar, ca fiecare dintre ei, să trăiască această minunată experiență….unică, profundă, eternă!

Trebuie să îi mulțumesc mamei mele (Azaduhi Benlian), pentru că a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că este cel mai bun cunoscător al istoriei Armeniei din câți are România. Trebuie să mulțumesc Uniunii Armenilor din România că a sprijinit această inițiativă și că astfel a deschis drumul pentru ca, în fiecare an, armenii din România să poată să ajungă în patria-mamă. Să le mulțumesc celor care au ales să meargă în acest loc minunat, tuturor, lui Liviu si Cristinei Merdinian, lui Eduard și Sevinci Diradurian și micuțului Alexandru, lui Luiz și Alice Platon, și dnei Virginia Semedichian, Dnei Madi Simion, lui Sergiu Simion și Mirunei Ștefănescu, Dnei Carmen Dropol și Cristinei, alături de Dna Madlen Tache, lui Eduard și Eugeniei Măntărău, dnei Georgeta Concegulian și dnei Ștefania Munteanu (Tacorian), Silvianei Ciucă și Dnei Haiganuș Ovanesian, Angelicai Terzian și soțului meu, Sarchis Terzian, care își dorea de ani de zile această excursie…pe care eu, o tot amânam… Dar înainte de toate sau, dacă vreți, în final….vreau să-i spun fiului meu Tigran, că, pentru mine, el a fost cea mai mare bucurie a acestei excursii, că el, la 18 ani, să-mi spună că nicăieri nu s-a simțit mai “ca acasă” și că abia așteaptă să revină….a fost pentru mine dovadă că noi, după atâtea generații atât de departe de Armenia, încă avem copii care sunt și vor fi mai departe armeni.

Închei cu cuvintele fiului meu, pe care, în tumultul unei lumi nebune, l-am împins spre alte limbi….toate străine:” Ï’m pround”! dar aici, a învățat să spună și armenește: “Yes hbart em!

Luiza Terzian

           

2 Responses to NOTE DE CĂLĂTORIE / Armenia și eu…

  1. Sarchizian Iris September 14, 2018 at 11:41 pm

    Minunat! Emotionant! Impresionant!
    Felicitari tuturor!
    Un vis realizat! O scanteie aprinsa!!!
    I’m proud, too!
    Im kuirig!??

  2. Cristina September 19, 2018 at 11:29 am

    Emotionant textul dvs., dighin Terzian. Pacat ca nu ati apucat sa mergeti si in Artzakh…