Tiberiu Cosovan

Nostalgie în sepia Cafeneaua Armenească

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Strada Armenească din Suceava, care, încă înainte de data menţionării sale documentare (Uliţa Mare Armenească -1597) şi până astăzi se întinde între aceleaşi repere urbane, Biserica Sf. Cruce şi Biserica Sf. Simion, îşi sublinia identitatea etnică la sfârşitul sec. al XIX-lea printr-un local public, care a dispărut între timp din peisajul urbei: Cafeneaua Armenească.

Plan de construcţie, datat 6 iulie 1897

Construită în perioada în care Suceava se afla în plină ofensivă edilitară spre a corespunde exigenţelor unei capitale de district din monarhia austro-ungară, Cafeneaua Armenească (al cărei plan de construcţie, datat 6 iulie 1897, s-a păstrat în Fondul documentar „Primăria oraşului Suceava” de la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale), ridicată chiar în capul străzii, paralel cu Biserica Sf. Cruce, limita către Strada Armenească perimetrul care circumscria vechiul lăcaş de cult, cu turnul clopotniţă, casa parohială şi clădirea Şcolii primare armene (construită în anul 1823).

Construită ca local public (nu numai pentru comunitatea armeană) cafeneaua a fost ridicată cu sprijinul financiar consistent al bogatei şi influentei familii armene Prunkul.

Locul de întâlnire al armenilor ortodocşi şi catolici din urbe

Varteres von Prunkul (1848-1901) tocmai fusese ales (în saloanele elegante ale Hotelului Langer), în toamna anului 1896 (după vacantarea mandatului de deputat dietal prin decesul lui Iancu Zotta), ca deputat al districtului Suceava (propus de Partidul Naţional Român – Concordia) în Dieta Bucovinei.

Cafeneaua Armenească constituia locul de întâlnire al armenilor ortodocşi şi catolici din urbe, care numărau în total, la vremea aceea, peste 200 de persoane (la ultimul recensământ austriac, din anul 1910, din cei 11.575 de locuitori ai Sucevei 232 erau etnici armeni – 201 armeni ortodocşi şi 31 armeni catolici).

Cafeneaua din staţia „Răspântia”

Cafeneaua Armenească a fost deschisă cam în acelaşi timp cu darea în folosinţă a liniei ferate urbane Iţcani-Suceava (1898), linie care trecea prin faţa localului şi a bisericii Sf. Cruce.

Dacă pentru Cafeneaua Armenească linia ferată urbană constituia, cu siguranţă, un lucru benefic, staţia „Răspântia”, aflată chiar în imediata apropiere (pe locul în care se află astăzi Autogara Suceava) aducând muşterii cafenelei, Biserica Sf. Cruce a avut de suferit, trepidaţiile provocate de trecerea trenului pe sub zidul lăcaşului de cult provocând surparea bolţii naosului (din fericire într-un moment în care în biserică nu se aflau enoriaşi, aşa cum menţionează în scrierile sale Victor Morariu), lucru care a făcut ca, din anul 1918, biserica parohială a armenilor orientali să nu mai poată fi folosită, serviciile religioase desfăşurându-se la Biserica Sf. Simion.

Adăpost temporar pentru vestigii arheologice

Povestea Cafenelei Armeneşti consemnează şi un episod legat de istoria Societăţii „Muzeul” din Suceava.

Vestigiile descoperite de arhitectul Karl A. Romstorfer, prin săpăturile efectuate la Cetatea de Scaun a Sucevei, au fost, la un moment dat, adăpostite temporar într-una din încăperile Cafenelei Armeneşti.

Până când piesele arheologice scoase de sub zidurile cetăţii au beneficiat de un spaţiu adecvat, acestea au fost păstrate în diverse locaţii (o chilie de la Mănăstirea Sf. Ioan, una din sălile de clasă ale Gimnaziului Superior, Cafeneaua Armenească, sau Cazarma locală (care a oferit, în anul 1906, condiţiile organizării primei expoziţii cu piesele descoperite de Romstorfer).

Varteres Prunkul, membru al Societăţii „Muzeul” Suceava

Cum a ajuns ca una din încăperile Cafenelei Armeneşti să devină depozit muzeal? Explicaţia ar putea veni din faptul că Varteres Prunkul (care este şi ctitorul capelei împodobite cu blazonul nobiliar din cimitirul familial, situat pe drumul către Mănăstirea Zamca, ceva mai sus de cimitirul Bisericii Sf. Simion) a fost unul dintre fondatorii Societăţii „Muzeul” Suceava.

Protocolul adunării generale de constituire a societăţii (datat 4 ianuarie 1900), care-i menţionează ca „president” pe prof. Ştefan Repta şi ca vicepreşedinte pe Franz cav. Des Loges, primarul oraşului, îl nominalizează ca membru (alături de părintele prof. Simeon Florea Marian) pe Varteres cav. de Prunkul, liderul comunităţii armene sucevene.

„Fabrica de aţă”

Cafeneaua Armenească nu a avut parte de o istorie îndelungată. A funcţionat cu adevărata ei menire până la sfârşitul perioadei interbelice, după care a avut diverse destinaţii, între care şi cea de depozit.

În anii ’50 – ’60 ai secolului trecut imobilul naţionalizat a găzduit o filatură, aşa numita „Aţărie” sau „Fabrica de aţă”.

Copil fiind şi locuind în apropiere (pe strada Ion Creangă, care pornea din acelaşi punct cu Strada Armenească şi mergea paralel cu aceasta până în dreptul Bisericii Sf. Simion – Turnul Roşu, unde se întâlneau din nou printr-o străduţă) treceam adeseori dincolo de poarta fabricii pentru a şterpeli din curte bobine pentru aţă confecţionate din carton cerat.

*

Biserica Sf. Cruce, catedrala armenilor din Suceava, construită în anul 1521(care a suferit transformări şi a fost restaurată) şi Biserica Sf. Simion (ridicată în anul 1513, cu Turnul Roşu, turnul-clopotniţă cu o înălţime de 28 de metri, construit mai târziu, în 1551) veghează şi astăzi cele două capete ale Străzii Armeneşti.

Cafeneaua Armenească însă a dispărut. S-a păstrat doar o imagine fotografică, o nostalgie în sepia, de la sfârşitul anilor ’60.

Tiberiu COSOVAN

  •  
  •